Întunericule nu vreau să te mai văd
eşti atât de slăninos şi de guşat
în greutatea urii ce se revarsă-n valuri
din sufletele neştiutoare de iubire
cel mai obez gol pe care l-am întâlnit
vreodată pe unde mergem şi simţim.
Oricât de tare îl doare pe trup
(durerea unui om bolnav e aşa de grea)
că numai bunul Dumnezeu ştie
tot nu are un aşa de mare tonaj ca tine
pentru că măcar durerea
se simte şi e mângâiată de credinţă.
De bietul suflet dacă e să pomenesc
câte le gândeşte şi le duce
pe unde se plimbă trupul prin spaţiu
că-i aşa de împovărat de frământări
pentru că de el este agăţată crucea fiecăruia
ce să ne mai tânguim? că ştim cu toţii.
Să ştii măi întunericule că va veni
acea zi în care vei mai slăbi şi ştii de ce
îţi spun eu acest lucru acum?
Tatăl ceresc nu doarme şi nici nu-i orb
va veni clipa în care îşi va prăvăli lumina
peste tine şi tu vei desumfla ca un balon.
Şi-atunci să vezi cum în sufletele
care nu ştiu să iubească şi habar n-au
ce însemnă un BINE pe lumea asta
pereţii urii vor scârţâi şi se vor scoroji
pentru că lumina aduce cu ea iubirea
care e mai mult decât mirul sfânt.
Mihaela Moşneanu
-->
Comentarii