De-abia așteptam prima zi de școală, aveam sacul plin, colegii la fel! Adunați în grupuri de 5-6 copii nu ne mai săturam de povestit, de râs, de revederea colegilor, chiar și a celor codași, că... erau și ei ai noștri!
În larma aceea plină de voioșie nici n-am observat când a intrat diriginta cu o arătare de băiat alături. A bătut în catedră, ca să facă liniște și ne-a spus:
- De azi aveți un nou coleg, rămas repetent din motive medicale, așa că vă rog să aveți grijă de el și să-l faceți să se integreze în colectiv. Îl cheamă Ciubotaru, sau Ciobanu... Ia zi, măi, cum te cheamă?
- Ciobănașu Vasile - răspunse cu o voce surpinzător de guturală, aproape șoptită.
- Pentru că e mai înalt va sta în băncile din spate sau, dacă-l ia cineva în bancă cu el... Fetelor, nu vă tentează, uite ce ochi frumoși are! N-am mai văzut gene naturale așa lungi și frumoase! Poate-i furați secretul, face multe parale!
Era un băiat slab, tuns zero, cu ten palid, ca de om bolnav, toate completate cu niște ochi mari, cu privirea blândă, deschisă, ca a unui vițel, așa că i-au spus, pentru restul anilor de școală, porecla Jo, de la Joiana...
Au trecut zilele, el venea mereu cuminte și se așeza în banca lui din cel mai întunecat colț al clasei. Simțeau cu toții o reținere, iar el parcă se temea de noi. Fiindcă eram mai vorbăreț, m-am dus la el și am încercat să vorbim.
Venise dintr-un sat din Vaslui, mama lui se recăsătorise aici, în Săcele cu cineva care avea trei copii mai mici. Era greu, el avea grijă de ceilalți, erau săraci și nu prea ieșeau din curte că n-aveau haine și încălțări.
Am discutat cu diriginta și am făcut o campanie de ajutorare. I-am adus fiecare ce-am putut: de îmbrăcat, ceva de încălțat, câte un caiet, creioane... Ne privea mirat, cu ochii aceia nevinovați, ne-a mulțumit și a promis că n-o să ne facă de rușine cu școala: la el în sat fusese premiant!
La pauza mare fiecare scotea pachețelul cu mâncare, el nimic, niciodată.
- Măi, Jo, tu nu mănânci? Că, uite ce slab ești - i-a spus o colegă, oferindu-i un pachețel adus special pentru el!
L-a luat și a început să mănânce timid, apoi din ce în ce mai cu poftă!
- Da' de ce te-au tuns ai tăi așa, zero? l-a întrebat altcineva.
- Păi, când am venit aici, noii mei frați aveau păduchi și m-am umplut și eu... Mama i-a spălat, i-a dat cu petrol pe cap și i-a vindecat, erau tare murdari, săracii! Iar noi, acolo în sat eram familie de frunte, o duceam bine dacă nu ne punea cineva foc la casă! Așa s-a stins și tata, de am rămas săraci, pe drumuri, doar eu cu mama...
Coborâse liniștea în clasă, colegele aveau lacrimi în priviri și nu numai ele...
A intrat profa de geografie, s-a uitat în clasă și a spus ”- Scuzați, am greșit clasa” și a ieșit. După o clipă a intrat iar:
- Dar aici aveam eu oră cu clasa a șasea... Ptiu, bătu-v-ar, erați singuri? Era așa liniște că am crezut că sunteți deja cu altcineva la oră!
Încet, încet, Jo al nostru a început să se deschidă, noi îi mai aduceam câte un sandviș, un frunct, ce puteam fiecare. Uneori mama îmi punea câte un sandviș cu carne și pentru el, iar el, îl înfășura în hârtie și-l ascundea în geantă.
- Nu-ți plac sandvișurile mamei?
- Ooo, sunt minunate, numai că i-l duc la sora mea cea mică, e bolnavă și nu rezistă, ca noi ceilalți, numai cu cartofi! Și, deși-i soră vitregă, mi-i milă de ea, nu vreau s-o pierd...
Am simțit un nod în gât, ochii mi se umeziseră și am fugit la locul meu să nu observe și el.
Am mers pe la el pe acasă, erau într-adevăr săraci dar... aveau grădină în care ai lor puneau mereu doar cartofi. Munții în jur erau plini de mure, de fragi, de afine și alte bunătăți, le-am arătat ce bună era salata de păpădie și altele. Ei nu ieșiseră prin pădure de frica animalelor sălbatice. Mama lor muncea de dimineața până seara la o pepinieră, tatăl era tăietor de lemne și ce ciubucuri făcea le cam bea... Erau tare bucuroși că pot completa mâncarea cu darurile naturii. Ciupercile comestibile erau delicioase și ușor de recunoscut după urmele de melci. Iar, după un timp, și-au pus în grădină ceva verdețuri de care aveau grijă și cei mici, că erau bune! Dar... anii au trecut, a venit admiterea la liceu, Jo al nostru a plecat la o scoală profesională și... nu mai știam nimic de el.
Au trecut anii și o bună parte din viață. Odată am mers la o înmormântare, la o altă biserică, să conduc pe ultimul drum un vechi prieten. Spun altă biserică, pentru că Săcelele era renumit că în fiecare stație de autobuz (practic în fiecare din cele șapte săticele din care s-a format orașul), avea câte o crâșmă unde să intre el, o biserică pentru ea și o cofetărie pentru copii!
Preotul de acolo m-a întâmpinat cu simpatie, m-a invitat în biserică să stau într-o strană liberă din față și a ținut o slujbă frumoasă, cum rar am auzit. Eram trist, n-am vrut să stau la tradiționala pomană, dar preotul a venit personal să-mi vorbească:
- Tu, Ionele, care iubești oamenii și le dai din bunătatea sufletului tău, acum, la plecarea acestui suflet, de ce refuzi să-i fii alături?
Am simțit un fior pe șira spinării: avea o voce guturală, aproape șoptită care aducea mult cu ceva din amintirile mele. Și atunci am ridicat repede privirea spre ochii părintelui! Erau acei ochi, de neuitat, cu genele acelea lungi, cu privirea blândă, deschisă, ca a lui...
- Doamne... dar... el e - a strigat sufletul din mine!
- Jo, tu ești, mă?
N-a răspuns, doar m-a luat în brațe și m-a ținut așa strâns, lângă sufletul lui. Și, pentru prima oară de când îi știam, am văzut acei ochi înlăcrimați...
-->