Stătea pe marginea patului, cu ochii mari, înlăcrimați, privind în gol. Și povestea. Își vărsa sacul tristeții și, din când în când, suspina. Chiar și când plângea te uimea frumusețea și puritatea care se desprindeau de pe chipul ei. Ne era tare dragă, ea simțea și avea mare încredere în noi, deși eram prietenii lui de dinainte de a se cunoaște ei doi.
- Iar s-a dus la pauza de masă și a mâncat cu ceilalți, acolo unde e și aia! Iar pe mine m-a lăsat să mănânc singură! Nici nu puteam mânca mare lucru când vedeam că aia se uita și glumea numai cu el. Iar el... el... of! Nu-ți mai spun! Da, să știi că au fost colege care m-au prevenit că se duc amândoi în tunelul de uscare defect, că e cald acolo și dispar cam câte o jumate de oră. Iar ele îi spuneau maistrului și-l trimiteau după aia. Ce, ele muncesc și aia... să nu mai zic eu ce? Așa zic colegele... Și eu plâng ca proasta, iar el nu recunoaște.
- Dragă Lili, ai două soluții: rabzi sau... îți iei copii și te duci cât vezi cu ochii! Dar cu doi copii mici e greu... Și pentru ei o să fie greu!
- I-am spus: dacă eu m-aș duce cu altul așa cum merge el cu aia, cum i-ar pica? Mi-a spus s-o fac, el nu se supără... Dar eu nu pot, nu pot așa ceva! Nu știu ce să fac, nu mai știu...
- Eu cred că, dacă mai rabzi nițel, poate s-o sătura de aia și se întoarce la familie, la copii. Cred că-i iubește, nu?
- O, da! Tot timpul se joacă cu ei, parcă-s de-o seamă. Dar eu nu mai pot, nu mai pot... I-am spus că dacă nu termină cu prostiile divorțez! A râs! Mi-a spus că n-am nimic, n-am unde să mă duc cu doi copii, iar el ar câștiga rapid copii în procese, că are casă, maică-sa are grijă de copii, iar eu... Eu n-am nimica!
Cotiera textilă a canapelei pe care stătea, era udă de lacrimile ei...
Au fost multe zile când biata Lili venea așa la noi și-și vărsa oful. Nu știam cum să reacționăm, trebuiau să-și hotărască singuri drumul.
Am încercat să vorbesc eu cu el: eram prieteni din copilărie și ne permiteam multe! Mi-a răspuns că nu-i chiar așa, că orice bărbat mai prinde câte o ”ocazie”, câte o tipă faină, care se lasă! Ce, eu n-aș profita dacă vreuna faină mi s-ar oferi, fără obligații? I-am răspuns că nu, eu sunt căsătorit și-mi iubesc soția. A râs și mi-a spus că o fac eu pe viteazul, dar, ia să mă prindă una de ”ceva” și să se ofere, sigur n-aș rezista!
Am înțeles atunci că pentru el căsătoria era doar un aranjament comod, acceptabil, cu cineva care să-i asigure confort, relații intime și copii. Iar ea prostuța îl iubea, ei nici nu i-am mai spus tot adevărul.
Era epoca închirierii aparatelor video, cu casete mari, cu bandă, cu filme titrate de o voce feminină, parcă Irina Nu-știu-cum o chema. El a reparat un video și l-a adus într-o sâmbătă seara să ne uităm la filme și mai bune și mai necuminți... Pentru noi erau noutate absolută, nu mai văzusem așa ceva!
Duminica trebuia să vină după aparat și să ieșim undeva la iarbă verde dar n-a venit. Ei i-a fost rău, probabil destul de rău să o creadă și el și ne-am întâlnit numai a doua zi în policlinică. A fost ultima dată când am văzut-o conștientă!
Suferea tare, dar și atunci avea un zâmbet în colțul gurii, când ni se adresa! Iar paloarea o făcea și mai frumoasă!
- Cred că Dumnezeu a găsit o soluție la toate problemele noastre: Mi-a dat boala asta! - spuse ea când el nu era atent. Nu știu ce să mă fac dacă scap, mai bine n-aș mai scăpa!
- Doamne, Lili, cum poți spune așa ceva, și copii ce-or să facă dacă tu nu scapi? Te-ai gândit la asta?
- Da, au condiții... Se vor descurca, dar eu, eu... Nu mai pot!
În aceeași zi au dus-o cu salvarea la spital, seara a intrat în comă și până vineri... s-a dus! Totul s-a întâmplat după o transfuzie de sânge, la spital, făcută cu câteva zile înainte! Făcuse nu știu ce boală, parcă i se mai zicea icter negru și de asta nu se scapă...
A rămas singur, așa cum o amenința pe ea, copiii nu știau nimic, i-am ținut cu rândul și noi și alte familii prietene până a fost pusă la locul ei... de veci!
Abia acum s-a trezit prietenul nostru la crunta realitate!
A fost prima oară când l-am văzut plângând și nu ultima...
În acea perioadă a avut loc accidentul de la Cernobâl, oamenii primeau gratuit pastile de iod, colegii la fabrică măsurau radiațiile din aer, care variau după vânt, ploaie. Nu se putea evita contaminarea, totul depindea acum de rezistența fiecărui organism. Al lui era slăbit de groază, de vina care-i umbrea fiecare gând. A făcut o boală înrudită cu cancerul, Hodkin sau cam așa ceva. L-au suspectat de boală de plămâni, l-au ținut până era să moară la un spital de pneumoftiziologie. Apoi a ajuns la București la un spital de oncologie. Ne scria de acolo despre colegi, ce au și cum sunt. După un timp ne-a scris că nu mai era nici unul din cei care erau internați când a intrat el în spital, ceilalți se duseseră...
Era total descurajat, noi îi dădeam curaj, spuneam că poate are de tras după păcatele, greșelile făcute mai înainte. Recunoștea că merită ce i se întâmplă dar... că el nu mai rezistă, nu mai poate! I-am povestit că venea Lili singură , plângea și spunea tot așa, că nu mai poate! Acuma e rândul lui...
Și a putut! S-a întors acasă și odată pe lună, se ducea la nu știu ce injecții, care costau cât un salariu. Starea i se îmbunătățea și psihic începuseră să-i revină speranțele. Chiar și-a reluat lucrul și... după un timp ne-a prezentat o fată care avea și ea doi copii ca și el și care ne-a displăcut profund! I-am spus că dacă se căsătoresc să nu o aducă pe la noi! Dar... S-au căsătorit și i-am primit, că nu eram chiar așa răi la suflet.
Se spune că Dumnezeu nu dă cu bățul, dar răsplătește fiecare faptă, bună sau rea.
El o iubea nebunește, iar ea i-a făcut, după un timp, exact ce făcuse el fostei soții: L-a lăsat acasă cu toți copiii și s-a dus cu unul care-i scria versuri ”așa de frumos”...
Și-a făcut ”damblaua” câteva zile și s-a întors acasă ca și cum nimic nu se întâmplase! Ba i-a mai și spus că dacă nu-i convine, ea pleacă la părinți și gata! A înțeles de-abia acum prin ce suferințe trecuse Lili și era tare afectat: slăbise, avea privirea tulbure, rămânea pierdut printre gânduri, era parcă alt om...
Au mai trăit împreună câțiva ani, copiii erau toți mari și s-au hotărât să se despartă, să vândă apartamentul și să împartă banii. Ea s-a mutat la un tip care nu inspira deloc încredere, până i-a tocat toți banii, apoi a dat-o afară. A revenit la el, deși nu merita a primit-o și, după câteva săptămâni, i-a dat chiar și bani să plece la muncă în Italia. S-a dus și nu a mai dat nici un semn de viață. Ba, după un timp, s-a aflat că trăia cu un italian bătrân. Iar el a rămas fără femeie, fără bani... Singur!
Suferea mult, i-am spus să se roage la Dumnezeu pentru iertare.
- La ce-am făcut eu nu merit nici o iertare! Sunt un, un... nenorocit, care și-a făcut-o cu mâna lui!
Odată cu sufletul parcă și fizicul i se dărâma: din băiatul voinic și vesel devenise o umbră tristă, tăcută. Ca prieten de-o viață, mă durea sufletul de suferința lui.
I-am amintit de iertarea primită de unul din cei doi hoți răstigniți alături de Iisus, pe cruce.
S-a dus la mormântul ei și a plâns mult, mi-a povestit sora lui. A vrut să rămână singur acolo, s-a întors seara, parcă alt om, dârdâind de frig, avea corpul slăbit de boală, dar cu privirea senină și sufletul parcă mai liniștit.
- I-am cerut iertare și lui Dumnezeu și ei... Ar trebui să mă simt ușurat, dar acuma mi-am dat seama că eu nu mă pot ierta! Cum am putut?
Și lacrimile îi curgeau pe obraji, pe barbă.
I-am povestit că, dacă te căiești sincer, iertarea vine, iar el ar trebui să se ierte, mai are treabă, vor veni nepoței care au nevoie de un bunic, de un sfătuitor.
- Tot ce Dumnezeu mi-a dat, am stricat și am pierdut, apoi m-a făcut să înțeleg cât a durut... Mulțumesc, prietene, mă simt mai ușurat. Dar nu pot uita: cum am putut face așa ceva? - mi-a spus după câteva zile.
A mai trăit un timp, cuminte... senin... și singur în suferința lui.
Apoi s-a stins...
Domnul a mai întors astfel încă o filă din viețile noastre, o filă tristă, cruntă...
-->
Comentarii
„- I-am cerut iertare și lui Dumnezeu și ei... Ar trebui să mă simt ușurat, dar acuma mi-am dat seama că eu nu mă pot ierta! Cum am putut?”
Căința, ruptă dintr-un suflet încercat pe axa propriei existențe de suișuri și coborâșuri, înnobilează ființa umană. Nimic în lumea aceasta nu este întâmplător. Iar valoarea de adevăr a proverbului: „După faptă și răsplată.” a prins contur în minunata dumneavoastră proză, domnule Croitoru. Nu contează că-i ruptă dintr-o amintire sau e doar ficțiune atâta timp cât cuvintele curg pe foaie transmițând emoții. Lacrima despre care menționați în ultimul dumneavoastră comentariu s-a născut din curajul de a pune „în ramă” josniciile personajului masculin. Și v-a reușit. Felicitări!