- De azi, aveți un nou coleg, Francois - spuse directorul și se uită pe o hârtie - Moungolo și mai sunt aici niște nume...
- Comment t-apelle tu? - l-a întrebat profa de franceză, care îl însoțea pe director.
- Moungolo Marie Francois Fonfon! spuse noul coleg.
- Așa... E din republica Africa Centrală, mă rog, mai aflați voi restul... Cine vrea să stea cu el în bancă?
Liniște! Nimeni nu se oferi. Explicabil, era negru, înalt, masiv, creț ca în filmele de la televizor...
- Îl primesc eu, tovarășul director, numai să încapă în bancă... Toată clasa a început să râdă! Era mare, dom'le!
I-am făcut semn să vină și să stea jos. Toți copiii se ițeau să vadă cum va încăpea în bancă!
A venit, s-a așezat, așa, mai într-o parte și reușea să intre în partea mea aproape jumătate! De la genunchi până sus piciorul lui era dublu decât ale noastre!
- Eventual, o să-i aducem un scaun să stea alături de bancă - spuse directorul scărpinându-se contrariat în cap. Oricum, va fi colegul vostru, să-l ajutați să se integreze în colectiv, pentru că, mai mulți elevi au fost primiți ca ajutor gratuit pentru dezvoltarea țării lui.
După plecarea directorului și a profei de franceză, la banca mea s-a făcut o aglomerație infernală, toți vroiau să dea mâna cu el, să se recomande! Doar eu stăteam liniștit și așteptam să fim singuri.
A intrat profa de română, toți au fugit la locurile lor într-o harababură de zdrăngănit de șezuturi ale băncilor, șușoteli, impresii și râsete.
- Liniște! Ce înseamnă toate astea? A! Aveți un nou coleg! Cum te cheamă?
- Francois - răspunse toată clasa!
El, surprins se ridică cu greu în picioare, de nu se mai termina de ridicat! Când a văzut cât de lung era, profesoara, din zâmbitoare, luă o privire mirată, serioasă și-i spuse!
- Nu te mai ridica, ajunge, stai jos... Ia să vedem, în catalog unde ești?... Aha, te-au pus la urmă... spuse răsfoind catalogul.
- Știi să vorbești românește?
- Un pic, j'ai fait curs introductiv deux semaines a Bucarest, când venit. Mais j'aprend roumain aici...
- Bine, bine, stai jos, adică rămâi acolo și fii atent la ore!
Nu știu ce s-a predat ora aceea dar eram numai ochi și urechi la Francois! Avea manual de română pentru vorbitori de limbă franceză și... ce calitate! Editat la Paris, foi veline, culori, ce mai, era formidabil! În pauze toți năvăleau pe banca noastră, erau și care stăteau deoparte, se fereau...
Încercam să vorbim cu el, nu înțelegea toate cuvintele, noi le explicam prin gesturi, prin orice mijloace copilărești, semnificația lor. Era mare veselie!
Încet, încet a ieșit din atenția generală, apăreau noi chestii care atrăgeau interesul clasei și am putut să vorbim mai pe îndelete.
Mi-a spus că era fiul unui șef de trib, mai mult comunitate modernă decât trib, aveau mașini, servitori, erau un pic mai avuți, că ceilalți nu-și permiteau să urmeze școli înalte.
- Păi, nu sunteți școlarizați gratuit?
- Părinte la tine dă bani pe carte, culegere și cu ce scrii? Și mâncat, haina, toate dă bani părinte, la școala gratuit! - explică el.
Era foarte serios, aici venise cu treabă și nu era onorabil pentru el să se joace! El acasă nu se juca cu copii, era educat, format, să devină succesorul tatălui în fruntea comunității.
Dar cum eu eram jucăuș, l-am mai împins la glume, la gâdilat, la veselie, iar el răspundea pe jumătate că, de! Nu era onorant pentru cineva ca el să se joace!
- Măi, Francois, tu spui că, dacă noi ne jucăm, n-avem onoare? Că suntem mai jos decât cei serioși, ca tine?
- Nu, voi sunteți altfel, alt lume, alt reguli!
- Și crezi că e mai rău, că suntem mai prejos de voi?
- Un șef e model, pentru oamenii lui. El serios, mult judecat!
- Un șef nu se distrează, e pedepsit?
- O-la-la! Se distrează, mult, dar oamenii să nu vadă!
- Păi dacă ei se distrează nu trebuie și copiii să se distreze?
- Da, ai dreptate, petit frere, așa trebuie!
- Păi, atunci, hai să facem și școală și distracție, nu serios tot timpul, onoarea nu stă în seriozitate, ci în ce-i drept, corect, frumos.
- Să mă gândesc... Ceva e adevărat... Mon Pere vrea mereu eu serios! Și el... nu mereu... Mă mai gândesc!
L-am ajutat la multe lecții de fizică, mate, i-am explicat noțiuni din urmă și altele care nici nu le făcuseră la școală! Aveau altfel repartizată materia pe anii de liceu, ba unele nu le făceau de loc! Exercițiile lor erau mai simple, mai intuitive și aceeași lecție se întindea pe mai multe ore de curs. Dar am reușit să ajungă la zi, cam după un trimestru și ceva. Între timp exersa vorbitul românește și făcea progrese spectaculoase!
- Petit frere, sunt tare mulțumit de munca ta cu mine, eu am onoare și trebuie să plătesc, eu nu rămân dator! Ce vrei să-ți aduc din Franța?
- Vreau eu multe din Franța, dar eu te-am ajutat din prietenie, din colegialitate, nu pentru bani! La voi nu e așa?
- Nuu, la noi, fiecare pentru el! Și dacă eu știu mai multe, voi primi serviciu mai bun, pot face afaceri mai multe, la noi e concurență!
- Păi, ce să spun, dacă tu vrei neapărat, ai văzut că mă ocup cu electronica, adu-mi ceva, un aparat de măsură, un osciloscop mai ieftin...
A comandat cataloage și a venit cu ele să alegem. Dar toate erau așa de scumpe și el n-avea destui bani pentru asta!
- Măi, Francois, dar ceva ușor de găsit la voi acasă și care nu-i pe aici nu poți să cauți, ceva ieftin, fără bani, dacă se poate!
- La noi nu este nimc gratis, totul este pe bani!
- Spuneai că la voi sunt maimuțici din alea mici, pe care le țineți pe gât sau în păr, cum spuneai tu... Adu-mi una din aia!
- Da, petit frere, asta nu costă, ele fac pui și o să aduc un pui mic, să se învețe cu tine!
A fost acasă forțat, că i-a murit mama, a plâns mult. Când s-a întors a venit cu o maimuțică, pe care, la nu știu ce aeroport, i-au oprit-o, că n-are voie cu animale, ceva motive epidemiologice...
Mi-a părut tare rău, el a trebuit să aleagă: ori cedează maimuța unei grădini zoologice de acolo, ori plătește nu știu ce sumă mare și ei i-o păstrează până la vacanță ca s-o ducă înapoi. A dat-o... și așa nu am avut noroc de nici un cadou de la Francois...
După liceu am pierdut legătura cu el, mi-a scris câteva scrisori, era și el la facultate, la medicină, pentru că țara lui avea mare nevoie de specialiști. Apoi a terminat și s-a întors în țara lui.
Am încercat să-l caut pe net, acum, în epoca internetului, dar nu l-am găsit.
Mi-ar fi plăcut să aflu ce mai face, cum a contat modelul nostru românesc pentru lumea lui, că tare i-a plăcut să fie mai puțin serios față de cum era pus să fie acasă...
Dar am mulțumirea în suflet că l-am învățat să fie mai deschis, mai vesel, mai prietenos, fără să afecteze ”onoarea” lor ciudat înțeleasă...
-->
Comentarii
Un text recitit cu drag. Felicitări!