Motto "Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta.... 

A anunțat Stăpânul că vine la ogor,

Cu-a să caleașcă albă, ușoara că un nor…

Şi s-ar putea s-apară în orișice clipită,

Ca să privească via ,de mâna Sa sădită.

Dar cea rămas din vie? E plină de urzici,

S-au prăvălit aracii, şi-I boală în butuci…

Sălbăticita poamă nu se mai face vin,

Că să-ntareasca trupul și sufletul creștin…

Intrat-a putregaiul, că el nu stă s-aleagă,

Dacă e pieliţa albă, sau galbenă sau neagră…

Iar strugurii cei teferi ,ei s-au retras spre vârfuri,

Amenițăţi de granguri din inbuibate cuiburi…

Se va-trista Stăpânul, când o va cerceta,

Şi-o va-întreba cu milă..M ai ești tu via mea?

Apoi cu hotărâre își va întinde brațul ,

San-ceapa cotoritul, răritul și tăiatul….

Va tăia uscăciunea cu putregai cu tot ,

Cărându-le pe haturi,ca să le-arunce-n foc..

Va face loc luminii şi apă va turna

Precum i-a dat şi viei ce rod nu mai avea.

Iar noi lăstari ce stat-au dormind în rădăcini ,

Vor crește către soare şi către noi lumini …

Stăpânul, viţa bună mereu o va-griji,

El nu va pierde via…O va desăvârși! 

Se naște iarăși Domnul,venind la fiecare, 

 Dar blînda sa privire  ascunde -o întrebare, 

 Din casa-ți luminoasă,eu unde mă voi duce ?

 Mă vei păstra în suflet ,sau mă trimitic pe cruce? 

 Dacă găsim răspunsul, atît este deajuns, 

 Ca sensul vieții noastre să capete raspuns… 

 Căci el Colindatorul cel milostiv și bun, 

 Ne va da iar iubirea-Î ,în noaptea de Crăciun! 

                                    Crăciun fericit și la MULȚI ANI

E cineva?...
Sunt singur pe plajă,
Singur cu gândurile...
Ca grădinarul cu grădina și florile,
Mereu aceleași și totuși altele...

Sunt singur pe plajă,
Singur cu gândurile....
Cu gândurile și cu razele,
Razele soarelui care cad,
Ca fire galbene de mătase
Agățate de-un capăt de sus,din înalt

Iar vântul, mânzul ne-mblânzit ,
Ce îl pândeam cu ochi mijit,
Mă gâdila cu câte-o rază
Ca un copil c-un fir de iarbă!

Apoi îl văd zburdând voios,
Prin raze ca într-un lan mănos...
Lanuri cu rădăcina-n soare,
Și spicele-atârnând în jos.

Ca într-o vrajă-am ațipit,

Și brusc apoi am fost trezit
Căci din a vântului mișcări,
S-au înnodat câteva raze
Care m-au prins de subțiori...

-Atât de mult am încercat,
De lațul ăsta să mă scutur,
Dar soarele rotundul vultur,
C-an gheare în văzduh mă ține
Târându-mă încet prin lume.

Mă tot întreabă gândurile...
-Când scăpăta-vom dealurile,
Lăsând pe boltă locul lunii...
Pe cealaltă parte-a lumii
Când eu voi atârna în gol,
În întunericul –nămol..
Dacă se prind razele mele
În colțul negru al vre-unei stele?

Oare sub greutatea mea,
Aceasta rece neagra stea
Cu colțurile-înfășurate
De două raze încurcate,
N-am să o smulg pornind spre hău,
La fel cum smuls am fost și eu?
De va rămâne-n urma noastră
Un fulger doar în noapte-albastră?

-Iar dacă nu s-or reteza,
În acel colț tăios de stea,
Razele-or strânge, m-or tot strânge,
În întunericul ca lutul,
De o să-mi taie-n-două trupul,
Ca două fire de beteală...
Chiar între piept și subțioară !

-E cineva din voi ce știe
Dup-asfințit ce o să fie?

-Dar voi e sigur c-o să știți,
Mâine în zori când vă treziți!
Când veți putea scruta văzduhul
Pe ceruri cautându-mi trupul...

De-o fi să mă vedeți venind,
Purtat de vulturul rotund,
Când el se va -nălța din ape,
-Veniți pe țărmuri,cât de-aproape,
Și vă voi spune ,vă promit!
Ce s-a-ntâmplat dup-asfințit.

Dar s-ar putea ca mâine zorii,
Să vă dea pradă disperării,
Ca presimțirea închisorii...
Iar, pe fondul zărilor albastre,
Deasupra capetelor voastre
Să mai vedeți doar lațul gol,
-Ca funia spânzurătorii!

-E cineva din voi ce știe
Dup-asfințit ce o să fie?
-
E cineva care sa-mi spună,
Când soarele o să apună,
De va fi cerul numai stele,
Cum va fi noaptea zilei mele?

Milionime de secunda sau mai putin de-ar fi lipsit,
Eu nu v-as mai vorbi acuma, căci n-as mai fi fost zămislit...
Sa fii ființa in astă lume sau un atom in infinit,
O clipă atât doar ne desparte,o clipă și un pas greșit...
Venim plângând in asta viata...Ca pe o muche de cuțit!

Apoi fugim după iubire,ca sa iubești sa fii iubit,
Sau stai la pânda ca o fiara, sperând sa nu fii păcalit...
Dar intre ura și iubire ,lipsește un cuvânt greșit.
Intre păcat și izbăvire numai o fapta a lipsit!
Astfel călătorim prin viata..Ca pe o muche de cuțit…

Suntem artiști la circul vieții,când ridicați când prăbușiți!
Aplaudați de cei din loje ,și dup-aceea huiduiți...
Sa fii cu laurii pe frunte sau doar un sclav înlănțuit,
Lipsește doar o întâmplare ,lipsește doar un pas greșit.
Nesăbuiți trecem prin viata, ca pe o muche de cuțit...

Când am căzut de sub cupola atât au râs și-au chicotit!
Iar când le-am fost lor la picioare,c-a pe-un gunoi m-au azvârlit...
Am fost rănit adânc in suflet ,însa eu sincer le-am zimbit,
Caci din înalt am auzit glasul care profetic a rostit...
-Ei cred ca stau in moi fotolii…Dar stau pe muchii de cuțit!

Când ne trezim ca din visare,vedem ca am îmbătrânit,
Ne-înfricoșam și nu știm raiul sau iadul ne-o fi hărăzit...
Ne-am izbăvit prin bune fapte ,sau numai am păcătuit?
Caci între iad și izbăvire nu e decât un pas greșit!
O muche de cuțit ni-e drumul ,spre locul de unde-am venit...

Rugăciuni
Rugăciuni,voi ploi fierbinți,
Murmurate de părinți!
Rugăciuni,voi ploi târzii,
Murmurate de copii!

Rugăciuni,voi ploi curate,
Pentru toți ce-avem păcate!
Rugăciuni, bogate ploi,
Pentru cei sărmani și goi!

Rugăciune,curcubeu,

Urcuș greu la Dumnezeu!

Rugăciuni, preasfinte bolți,
Să ne apere pe pe toți!

Rugăciune,rămurea,

Ruptă din inima mea!
Rugăciune, pom înalt,
Numai cu lacrimi udat!

Rugăciuni ca tunetul,
Ce-înspăimântă diavolul!
Rugăciuni lumini albastre
Fulger în nopțile noastre.

Strâns înfășat cu fața doar un pic,
Cu ochii și fruntea de soare,
Pruncul se agață de viață calic...
- El este pe-a vieții coală de timp
Un semn de mirare!

Curând îl va chema ispita din zări,
Și-ncepe urcușul spre vârful de munte.
Par pașii lui pe-ale vieții cărări,
Un șir șovăielnic de puncte...

Ajuns pe vârful ce-atât l-a râvnit,
Puterea îl lasă ,privirea îl doare...
Urcușul și timpul spinarea i-au frânt.
El este cum stă profilat în imens
Un semn de-întrebare .

Căutători de perle în mări vrăjite,adânci,
Găsim cu greutate vre-o lacrimă de rouă,
Când cu tăișul scoica o sfârtecam în două,
Să făurim podoabe pe a visării frunți.

Pe-o noapte de iubire plătim un preț smintit,
Tot ascultând de glasul mândrilor trufașe,
Care ne cer noi perle ,mai mari și mai frumoase,
Ca să arunce maine,ce astăzi, au iubit...

Dar mările prădate ce au răbdat atât,
S-au răzvrătit la plânsul tăcutelor corole ,
Și au chemat în sprijin descântec sau blesteme,
Că în scoici mari deodată pe toți ne-au prefăcut...

.

Da! Scoici suntem cu toții de stăm și ne privim!
-Când lumii dărui perle prin jertfă și prin chin,
Lucizi, ne sinucidem,!
Ca scoicile murim.!

La cosit

Zarea-i molcomă și rece,

Licăriri se văd în zare,

Când cu coasa în spinare,

Grăbit urc,cobor cărări…

Iar în aerul ușor ,

Ca o apă de izvor

Valuri las ca un vapor,

Spărgând țarmuri  de tăceri!

Speriat țipă-un lăstun,

Care s-a pierdut în fum,

Ca un boț negru de tină,

Aruncat dintr-un alun.

Dintre nori, țip-un erete ,

Parcă despicând înaltul

Tot privindu-mă hulpav,

Când c-un ochi,și când cu altul.

Dar eu urc,cobor coline

Să termin iarba rămasă,

Cărând  soarele cu mine,

Ca pe-un măr înfipt în coasă!

Plecat de dimineață,,ca să termin cositul,

Și-ajuns în vârf pe dealul unde aveam imaș,

Mă profila pe ceruri din spate răsăritul,

Și m-am gândit deodată,că sunt un uriaș!

De limpezime zarea credeai că-i de cristal,

Iar soarele ce discul și-l înălța ușor,

Părea bulgăr de aur plutind pe-un negru val,

Intrarea rotunjită într-un imens cuptor.

Am coborât spre vale prin ierburi nalte,ude,

Stârnind vârtejuri negre în înverzita mare,

Și-am observat deodată cum ale mele urme,

Precum un șarpe leneș,se coborau  din soare!

Atunci eu mi-am dat seama,când m-am privit mai bine

Că nu sunt Uriașul, și că-s de fapt....o Pâine !

Când pleci....

Când pleci de lângă mine,aproape că te uit...
Frânturi mai prind din chipu-ți -străfulgerări în noapte-
Și sunt ca și copilul care plângând, mâhnit,
Adună dintre pietre, chipul păpușii sparte.

Oare când ești cu mine ,tu nu mă mai cuprinzi
Cum setea nemuririi mai poate doar cuprinde?
Tu știu că arzi în focu-mi dar nu îl reaprinzi,
Sau ale mele focuri, nu se mai pot aprinde....

Aceste dureroase și triste întrebări,
Doar cu-amintiri de-atuncea,cu-atât le mai alung,
Când trupurile noastre visând spre alte zări,
Ardeau îmbrățișate pe al iubirii rug.

Dar noi ca și copii la al vacanței foc,
Tot temători de-un mâine ce ne va despărți,
Din vreascurile strânse nu mai păstram deloc
Dorind mai mult văpaia,și nu a ne-încălzi!

Frumoasa amintire ni se transformă-n pete,
Și rămânem pe gânduri privindu-ne tăcuți,
Ca prin poiene triste și părăsite vetre,
Pe lângă care-odată, drumeți au petrecut...

Oceanul de iubire,odată doar vâltoare,
S-a liniștit din zbateri,iar valu-i de cristal
Se face o oglindă cu străluciri stelare,
În care apari iarăși,din ce în ce mai clar.!

PESCĂRUȘ

Cu valuri uriașe se înălțase marea ,
Să zguduie toți norii ce îi răpise cerul,
Amenițînd sălbatec cu-aceste mii de brațe,
Cum prizonierul noaptea și-amenință chepengul...

Furtuna mă vrăjise,și țintuit de țărm,
Mi se părea că-n astă necruțătoare luptă,
Mari colonii de păsări ce în adâncuri dorm,
S-ar fi trezit și marea pe aripi, sus o urcă.

Dar alte mii de păsări, zăream sclipind prin pîclă,
Cum aripa își leagă de crestele de val...
Cai zburători ce poartă caretele în luptă,
Strigând în cor frenetic ,ciudatul lor semnal!

N-am rezistat ispitei puternice și surde,
Să nu rog pescarușii să mă înalțe-n zbor,
Iar sufletu-mi cu-albastru și departări să-mi ude,
Jurând că-ntodeauna rămâne-voi de-al lor.

Cînd s-au ivit pe boltă tranșee lungi albastre,
Morminte de talazuri ce-n luptă au căzut,
El pescărușul rege m-a alintat pe frunte,
Și mi-a rostit profetic...Va fi precum ai vrut!

De-atunci mi-au crescut pene și-aripi în loc de mîini,
Și mă îmbăt de-albastru, de răsuflarea-i calmă,
Sau port pe spate doliul sălbaticei furtuni,
Și-n plisc un ram de fulger,mirifică beteală!

 Revin  mereu pe plajă ,vrând să mă-ntorc la voi,
Dar nu am cum puterea acestei vrăji s-o rup,
Iar când mă potopește al dorului șuvoi,
Vedeți că îmi smulg fulgii, că penele îmi smulg!

Nedespărțit de țărmul pe care m-am născut,
Închin mereu spre ceruri ,tremurătoare rugi,
Închis în pescărușul ce te privește trist,
Pe care tu frumoaso, din joacă, îl alungi!

              În vie
În vie toți ciorchinii pândind de sub butuci,
Păreau păcate negre, îmbietoare,dulci,
Iar tu, cu bluză albă ca aripa de înger
Erai ca printre nouri un licărit de fulger.

Vedeam frunzele viei ce- asemeni unor palme ,
Se apărau tăcute tremurătoare,calme,
Când alegeai din struguri doar boabe mari și grele,
Rerezistând ispitei din umedele perle.

Când ai venit aproape, aveai în colțul gurii,
Un fir din sucul roșu ca zmeura pădurii...
Care părea-n lumina ce se pierdea în zare,
O lacrimă de sânge pe ochiul gurii tale!

Ciorchinele ce-n brațe tu îl purtai răzând,
Era inima frânta a viei,palpitând...
Dar pipăind în stânga un loc ce mă durea,
Văzut-am că în brațe ,purtai inima mea.

Biserici albe umblătoare

În voi în toți se află DOMNUL,
În cartea sfântă asta-i scris,
Și cât în voi se află DOMNUL,
Va fi și fiul său IISUS.

Iar dacă tatăl și cu fiul ,
În voi își fac așezământ ,
Cu ei e și MÂNGÂIETORUL,
Cu ei este și DUHUL SFÂNT.

Sânteți de fapt sfinte lăcașuri ,
Cu turle - n voi și cu altare
Căci domnul ne-a creat să-i fim ,
Biserici albe mergătoare

-Să păstoriți cu mare grijă
Biserica zidită-n voi ,
- Umpleți-o cu lumină sfântă
Nu cu păcate și gunoi .

-Să păstoriți cu mare frică
Biserica zidită-n voi ,
Smeriți voi să-I pictați pereții
Să nu-i lăsați pereții goi .


Deasupra sus înspre altare,
Voi așezați-i printre sfinți,
Pe cei ce v-au adus pe lume
-Deci așezati-i pe părinți !

Când vremea vine ,sub lumină
Să nu uitați ca să picțați
Copii voștri și soția
-Ca nici voi să nu fiți uitați

În stranele cu locuri goale
Cu bunatate să-i poftiți
Pe cei ce v-au rămas în inimi
-Chiar dacă nu sânt niște sfinți !

-Cu toți uniți mână de mână
Lanț din iubire nu din fier
Aici să-ncepeți nemurirea
Ca s-o desăvârșiți în cer !

Iar cei ce-și pângaresc lăcașul
Pictându-i pe pereți strigoi
Sânt disperații ,sânt pierduții
Sânt morți ce umblă printre noi .

Păianjenul

Păianjenul acela când m-a mușcat în somn,
El m-a clonat desigur ,că nu mai pot să dorm!
De-atunci mă ascund singur în nopti întunecoase,
Iar din visări și gînduri torc fire de mătase

Brocaturi și dantele din fire împletesc,
De-a căror frumusețe și stelele pălesc,
Și-agăț boabe de rouă,vrăjite giuvaiere,
De se-oglindesc în ele,timide, căi lactee.

Apoi din toate-acestea îți fac mii de capcane,
Ce pe furiș,hoțește ți le aștern în cale
Cînd treci provocatoare,în nopți cu lună plină,
Ca să te prind în plasă ,frumoasă libelulă!

Și-ntr-o vrăjită noappte,în plasă tu te-ai prins!
Adormind dezbrăcată, ca pe-un hamac întins .
Te legănai ca-n brațe-mi pe mătăsosul pat,
Fără să știi frumoaso ,că te-am încatușat.

Hipnotizat pe dată de preafrumosu-ți trup,
Să plec de lângă tine de-atunci n-am mai putut.
De mă întreb adesea frumoasă libelulă,
Întradevăr mi-ești sclavă,sau mi-ești de fapt stăpînă?

Motto
Pe-un picior de plai ,
Pe-o gură de rai, ................

La vremea nașterii luminii,
Pe undeva la poarta lumii,
Zburam pe aripi moi de vis,
Printr-un feeric paradis.
Și când am coborât din zbor ,
M-am prefăcut într-un păstor,
Care-și oprise turma lui,
Sub frunza deasă-a bradului.
Bradul cel nalt crescut pe stîncă,
Ce liniște! Ce pace-adâncă!
De se-auzeau stele clipind,
Și licuricii licărind!
De-ți simțeai sufletul cântând,
Sub cel brad nalt în vârf c-o stea,
Și codrul, codrul ,fremăta.

Deodată-n liniștea adâncă,
Un icnet surd țâșni din stâncă!
Un uruit de munți căzând,
Simțeai pe sub pământ mergând,
Șerpii cutrmurelor,care,
Zdrobeau Pamântul în strânsoare,
Zbătându-se, trăgând cu coada,
Sa duca în abisuri prada.
Pucioasa zvârlită pe nări,
Întunecase patru zări,
Din coama lor cu solzi de fier,
Ploua cu fulgere spre cer,
Și se-auzea în jur vuind,
Șuierul lor un val crescând,
Și codrul codrul fremătând !

Când s-a oprit cumplita forță,
Sub luna tremurândă torță,
Păstoru-în palida lumină,
Ca de vedenii se închină!
Balaur ce putea să fie,
În pâcla-aceia ruginie?
Simțea aproape că-l atinge,
În pâcla-aceia ca de sînge!....
Doar când căzu praful cel rău,
Văzu păstorul negrul hău,
Șanțul adânc ,imens tranșeu,
Ce se pierdea departe-n zare ,
Despărtind turma de izvoare...
Târziu când s-a mai luminat ,
Și soarele privea-ncruntat,
Parcă-ntrebând ,ce s-a ntâmplat?
Ce plug imens ,la ce-nhămat ,
Atras această brazd-adâncă,
Între păstor și între luncă?
Dar ca un clopot tras în dungă ,
La capul unui muribund ,
De jos îi răspundeau vuind,
Ecoul pietrelor curgând ,
Și codrul.codrul, freătând!

Tu soartă rea,tu rea ursită,
Care ne cerni ca printr-o sită,
De ne împarți în morți și vii,
În fericiți sau în pustiI...
Eu poate ți-s dator ceva,
Dar de ce chinui turma mea?
-Nu vezi cum soarele ce urcă,
Încinge cenușia stâncă,
De ne cuprinde-al setei foc?
Cum oile spre mine-ntorc
Ochiilor umezi , parcă plâng ,
Și-apoi privesc verdele crâng?
Cum eu avînd așa aproape ,
Proaspăta iarbă, limpezi ape,
Le-ocolesc ochii,le-alung bând,
De lângă șanțul fără fund?
Și cat în jur strigând,cerșind,
Să mă ajute cineva....
Dar nimenea nu-i răspundea,

Doar codrul,codrul fremăta.

Bradul meu drag ,cu fruntea-nstele
Drept ca și țelul vieții mele...
Ce falnic înfruntai furtuna,
Sub poala ta păzindumi turma...
Mereu la greu m-ai ajutat ,
Iar sufletu-mi de vârf legat,
Mi-l urcai sus, sus către stele,
Izvor de vis și de putere.
Vin iar cu inima-mi plângând ,
Și-ti cer să mă ajuți ,murind...
-Te-oi doborâ ca să te fac punte,
Spre crângul cu izvoare multe.
Iar șanțul rău l-oi astupa,
Cu trupul tău,cu viața ta!

-Atât de mult a suferit ,
Păstorul pân-s-a hotărât,
Ca să lovească trunchiul drept,
De parcă îi săreu din piept,
Bucățile de așchii albe ,
Ce se-nșirau ca niște salbe
În jurul celui sortit morții...
Și doar târziu ,în geana noptii,
Atunci căzu falnicul brad,
Și codrul, codru-a fremătat!

Cînd a căzut frumosul brad,
Orcine s-ar fi așteptat,
S-audă un năpraznic tunet...
Dar ce ciudat..Un simplu sunet,
Ca un oftat, ca un suspin..
Și bradu-ngenunchează lin,
Cu trunchiul peste șantu-adinc ,
Cu vârfu în mijloc de crâng..
Cu el căzu din cer și-o stea
Iar codrul,codrul ,fremăta!

Dar ce-a putut să se arate
Vre-o zgribțuroaică?..Vre-un nor poate?
Ce a umbrit palida lună?..
-Priviți ! E ea ,ursoaica brună!...
Cu colții albi sticlind în noapte,
Cu balele însîngerate ,
Cu ochii doi cărbuni ,răi ,roșii
Și ghearele coase-ale morții...

Din întuneric pândind lumea,
Tăcută ca nenorocirea,
Venea incet,drept, fară frică
Să-si ia necuvenită dijmă,
Cum și-o lua de mii de ani,
Dintre mioare și ciobani...
Și nimenea pe acest munte,
N-avu curajul să o –nfrute!
Toți înălțau spre cer privirea,
Uitând că-n mână au securea...
Sau căutau grăbiți tufișul
Uitând toporul și tăișul...

Și se-ntâmpla, păstor sau turma,
Să scape vii pierzându-și urma...
Însă pe cenușia stâncă,
Înconjurați de brazda-adâncă,
Cum dă nconjorul fierul roții
Vom pieri toți sub gheara morții...

Așa gândea atunci păstorul,
Simțind cum îl cuprinde gerul,
Frica-aceea blestemată,
Ce o cunoaștem doar odată...
Și-atât ar fi dorit să fugă!..
Dar nu putea să se mai smulgă,
Din încleștarea disperării...
Și-ursoaica precum mersul vremii,
Încet, incet ,s-apropia...
Iar codrul, codrul fremăta!

N-am cum să fug din calea sorții..
Da,voi sta demn în fața morții,
La fel cum făceau și strămoșii,
Simțind în spate ochii roșii,
Și colții ghiarele de fier
De-și înalțau ochii spre cer,
Ca să termine-n pace ruga...
-Erândul meu! A sosit bruna!..

Dar când privi bolta-nstelată
Își dete seama deodată,
Că de pe cer lipsea o stea...
O stea ce-odată strălucea,
Pe fruntea verde-a bradului,
Cel drept ca țelul vieții lui...
Și golu-acela de pe cer,
Curgea ca o durere-n el.
De-i apăsa privirea-n jos,
La trunchiul bradului frumos..
La jertfa lui, râvnita punte,
Spre crângul cu izvoare multe...
Simți în el ceva schimbat,
Și codrul,codru-a fremătat!

Atunci se hotărâ păstorul,
De o lovi scurt,cu toporul,
Sus ,cât de sus putu ajunge,
De fierul în bucăți se frânge ,
Iar sângele țâșni ,pârău,
Mai negru ca al lumii rău.
-Un urlet lung zgudui zarea,
Iar luna ca și lumânarea ,
A pâlpâit bătută-vânt,
ȘI cădeau stele pe pământ!...
-Priviți-o cum se prăvălește,
Prinzând păstorul ca-n tr-un clește!...
Și-atât de tare-n gheare-l strânge,
Pân-se unea sânge cu sânge,
Topinduli-se viața-n vine
Cum ,, Răul” se topește-n ,, Bine’’

Văd soarele stingându-se
Pământul, învârtindu-se
În mari spirale,parcă-o roată,
Mar azvârli pe bolta-naltă,
Și-apoi vin vâjâind în jos,
Prin întunericul pufos,
Spre țărna umedă a morții,
Care mi-a prins obada roții.

-Nu te opri roată de tors,
Nu mă lăsa acolo, jos...
-Mai mișcă-ți roată spițele,
Poate-mi mai văd oițele...

Ca printr-o ploaie de argint,
Păstorul a mai deslușit,
Lângă izvor, în crângul verde,
Tremurătoare, albe pete,
Ca niște flori! Dar nu erau,
Că-n fiecare cald ardeau,
Lacrimi curate, ca de rouă,
Din care se părea că plouă,
Lumin-aceia de argint!
Și apoi totu-a dispărut...
De-a mai rămas un zâmbet blând,
Și codrul, codrul , frematând.

Achim Leu

Gând de iarnă

Te rog privește-afară ca să te-ntreb iubito,
Văzut-ai tu vreo mamă cum își infașă pruncul?
-Așa aș vrea, ca-n brațe tu gol să-mi ridici trupul,
Și-apoi cu gingășie să mi-l așezi în mijloc,
Pe-n-zăpezita zare,
Ca pe-un imens alb scutec.

Izbăvitoare liniști din cer m-or ninge-n suflet,
A nemuririi sete și-al întrebării urlet,
Își vor slăbi strînsoarea, iar somnul m-o cuprinde
La umbra genei tale,
Și-n ochi, ți-s-or aprinde
Luminile iubirii și străluciri de vis,
cu care tu iubito să mă înfeși strîns , strîns.

Să tragi și colțul zării pe-nfiebitata-mi frunte,
Și-apoi călcînd pe vîrfuri, încetișor tu du-te...