Postările lui spiridon ramniceanu (13)

Filtrează după

Ida

IDA

- Nu trebuie să mă omori pentru a avea toate acestea!
Ida îl privi pe Sofian mijind ochii, zâmbi suav şi desfăşură spectacolul acela uluitor şi captivant ce producea un efect devastator asupra bărbatului, schimbă piciorul stâng de pe cel drept invers cu o mişcare voit amplă, la un nivel potrivit pentru a lăsa vederii toate acele părţi ale trupului ei împlinit, dar bine lucrat, aducătoare de ameţeli. Era coregrafă la un teatru important şi scriitoare apreciată de mulţi critici, publicase două romane de succes. Îşi aprinse o ţigară şi suflă fumul spre tavan. Până atunci, timp de peste o oră şi jumătate Sofia îi detaliase depunerile sale, conturile deschise la diferite bănci, depozitele de metale preţioase. Ida aflase totul despre averea şi afacerile iubitului ei.
- Priceperea mea constă în discreţie, atenţie şi iuţeala reacţiei. Aşa s-au adunat atâtea valori… Problema este, dragă Ida, asigurarea unui viitor acestei averi. Dacă am un accident, tuturor ni se poate întâmpla o asemenea nenorocire, agoniseala atâtor ani se risipeşte… este motivul pentru care tu eşti, de azi înainte, beneficiara masei succesorale declarate în cazul unui eveniment nefericit pentru mine.
Sofian şi Ida erau apropiaţi de peste o jumătate de an, îşi petreceau destul timp împreună, mai ales sfârşitul de săptămână când plecau în lungi excursii, drumeţii pe munte sau spre zone recunoscute ca având peisaje cuceritoare. Pasiunea pentru natură era, credea Sofian, la fel de importată ca atracţia sentimentală, străduindu-se să le întreţină pe amândouă, fapt ce devenea, de multe ori, prea obositor. Ida devenea agitată şi, se obişnuise cu toanele ei, îl ignora tot restul săptămânii. Revenea doar în wekend, drăguţă cuceritoare, dar nu dorea să comenteze subiectul neînţelegerilor de acum depăşite.
Trăind singur Ida îi devenise foarte apropiată, speranţa unui viitor nebulos şi fără repere.
- Eşti prevăzător, observă ea, nu ţii mulţi bani în casă.
- Câteva sute de mii! Tranzacţii ce pot apărea surprinzător… Ai nevoie de lichidităţi, îţi pot trebui înaintea deschiderii băncilor, se întâmplă rar…
- Îmi dai mie toţi banii din seif?
- Îţi trebuie mâine?
- Nu, îi vreau acum, fără comentarii! Pari surprins? Pur şi simplu, vreau banii! Tu mai ai… până mi-i vei da şi pe ceilalţi! Stai jos pe fotoliu, nu fi tâmpit!
În mâna Idei apăru revolverul. Aşezată pe canapeaua din faţa lui femeia se relaxă şi, desfăcându-se, îi arătă bărbatului o nouă imagine ce-l făcu să tremure.
- Hei, uită-te la mine, nu acolo… perversule! Sofian văzu arma ţintită spre mijlocul frunţii şi se întrebă de ce poate exista dualitatea aceasta deprimantă: un orificiu aducător de moarte iar un altul de bucurie şi de viaţă.
- Văd că nu te poţi concentra suficient, am nevoie de ajutorul lui Pose.
- Cine e Pose? Ida vorbea la telefon şi o vocea bărbătească, sonoră se auzi până la ei:
- Tocmai am intrat pe uşa din spate… Peste câteva secunde apăru în living un individ înalt, cu părul lung şi ţinută de hipiot.
- Trebuia să-l somez, altfel nu ne dădea banii. Dacă nu ne înţelegem repede îl găuresc, sunt sătulă de vorbăria lui interminabilă… Ai înţeles, domnule?
- Nu trebuie să mă omori pentru a avea toate acestea! Puteai doar să-mi ceri, fără ca derbedeul acesta să intre în casa mea. Ce legătură are cu tine?
Vocea lui Sofian devenise placidă, chiar dezinteresată, asista la un spectacol desuet. Era surprins, încrederea sa în Ida părea că se destramă, speranţele sale păreau că se risipesc, Jocul financiar îl antrenase, odată cu trecerea timpului, să pară neafectat, să reziste calm agresiunilor ivite odată cu evenimentele neaşteptate. Privi ochii albaştrii ai femeii, inexpresivi, cu irişii măriţi, două orificii negre, fără viaţă. Se drogase. Mai jos revolverul şi mai jos…
- Hei, unde te uiţi nu mai ai voie, omule, n-ai ce să cauţi acolo cu restul acela de penis! Ţi-am spus, Pose, chiar poţi să verifici, este ceva ce nu-ţi închipui! Vrei să ne arăţi?...
- Omule, interveni Pose, n-o asculta, e vai de ea… Dă-mi cifrul seifului! Repede!
- Nu-l forţa! A spus să-i cer şi aşa voi face: Sofian, iubitule, dă-mi banii din seif! Dar grăbeşte-te, situaţia asta m-a excitat şi vreau să rămân singură cu un bărbat, evident cu el! Pose, ai cătuşele cu tine?
- Tu să taci, nu ştii ce spui, sunt acasă la mine, doar nu veneam aici să fac sex cu el.
- Păcat!… dar am găsit, îl vom încuia în baie.
- Te gândeşti numai la prostii! Cere-i cifrul, să iau totul, să nu rămână nimic…
- Va trebui să-mi laşi treizeci de mii, la prima oră am de plătit o informaţie, ceru Sofian. Te rog foarte mult, dacă mă asculţi, mâine, după ce se încheie afacerea, îţi dau dublu. Să nu mai pierdem timpul, ştiu cât de nerăbdătoare este Ida! Poţi tine minte? Cifrul este IDA1610, seiful e în cabinet, sub tabloul cu cai galopând. Nu uita, lasă-mi treizeci de mii!
Pose întârzie şase minute înainte de a reveni în livingul unde Ida şi Sofian stăteau nemişcaţi. Doar privirea bărbatului coborâse…
- Dacă te prinde Pose că te uiţi unde nu mai ai voie, te ucide!
- De când eşti şi cu el?
- Adică numai cu el, doar ai fost lipsit de… mine două săptămâni. Astă seară voiam să-ţi spun că relaţia noastră s-a terminat, dar m-ai năucit cu testamentul şi depozitele, aşa că am schimbat planul şi, ca semn de fostă amiciţie, vreau să te curăţ de toţi banii. Câţi sunt?
- Cifrul… au mai crescut cu ceva, dar conţine suma, adică peste şaisprezece milioane. Ai venit la timp, domnule, Pose. Ai lăsat ce ţi-am spus?
- Ida, cum ai răbdat atâta timp un asemenea tâmpit? Doar nu vrei să mergem împreună la stabilimentul de reduşi mintali? Nu , nimic, am luat totul, şi testamentul!
- Mâine nu mai are valoare…
- Să-l omorâm acum, doar aşa vei intra în posesia banilor!
- Nu trebuie să mă omori, cere-mi şi îţi voi da tot ce vrei. De altfel nu cred că mai aveţi timp…
Uşile camerei au fost deschisă violent şi poliţiştii au năvălit în cameră.
- Pune arma jos, cu grijă, altfel vei muri!
Peste douăzeci de secunde toţi aveau cătuşe la mâini.
- Eu sunt proprietarul, Sofian, vă rog să mă eliberaţi!
- Ce se întâmplă aici, domnule Sofian, de ce s-a declanşat alarma? Vorbise un poliţist destul de scund, dar care părea şef peste ceilalţi. De ce umbli, domnişoară…
- Ida.
- Domnişoară Ida de ce sperii oamenii cu un pistol brichetă?
- A fost o farsă! Eu şi iubitul meu Pose am hotărât să ne distrăm… L-am somat cu bricheta, aşa cum aţi constatat şi dumneavoastră, şi i-am cerut cifrul de la seif, ni l-a dat, dar nu înţeleg ce a declanşat toată zarva aceasta!
- Cum explicaţi întâmplarea, domnule Sofian? întrebă acelaşi poliţist.
- Am cam fost năucit, orificiul negru mă ameţeşte întotdeauna… Părea un revolver adevărat şi am uitat cheia… Iubita mea Ida este, uneori, absolut cuceritoare!
- Vi s-a furat ceva? Să mergem să cercetaţi!
Sofian privi atent interiorul gol al casei de valori şi se întoarse către poliţist.
- Nu lipseşte nimic, totul este în regulă.
- Cum adică, e absolut gol!?
- N-am ce păstra, nu sunt bogat.
- Domnişoara ne-a spus puţin mai devreme că Pose este iubitul ei!
- Şi Sofian este iubitul meu… Dumneavoastră mâncaţi numai un singur fel de mâncare zilnic?
- Adevărat! Nu mai cercetăm acest amănunt, nu ne-a fost sesizat. Ce plângere depuneţi, domnule Sofian?
- Nu am nimic de reclamat, totul este o neînţelegere, eu am uitat să-i dau cheia de siguranţă…
- Atunci veţi plăti nouă mii cinci sute despăgubiri pentru cererea nejustificată a intervenţiei noastre. Altă dată să vă jucaţi altfel! Şi fără revolvere adevărate!
Toţi au plecat lăsându-i puţin stingheri. Pose s-a trezit primul:
- Iubito, să mergem, cu ce avem putem trăi bine un timp. Mai târziu venim să luăm şi restul banilor de la acest gogoman.
- Lasă-mi cei treizeci de mii! Mâine vei primi o sută în locul lor.
- Nu mă păcăleşti aşa uşor, să plecăm chiar acum, iubito, îmi arde sufletul!...
Sfârşitul povestirii este previzibil şi supărător de banal. Dimineaţa Ida s-a trezit ameţită, cu o sfârşeală cumplită. Cunoştea starea dezgustătoare de după orgie şi numai o ceaşcă de cacao caldă o echilibra. Dar se terminase.
- Pose, scoală-te băiete!... Îmi trebuie o ciocolată fierbinte.
Bărbatul murise din cauza supradozei de cocaină şi când l-a zgâlţâit Ida a simţit răceala trupului.
Mai avea bani destui şi câteva luni s-a distrat aşa cum a crezut că merită o femeie frumoasă ca ea. A demisionat de la teatru şi, ocupată şi obosită, n-a mai scris o pagină la romanul început; şoptitorul care îi sugera scrierea s-a îndepărtat alungat de gândurile şi de faptele… Cu mintea debusolată n-a înţeles pericolul prin care trecea şi nici cum ar fi putut scăpa de el.
Într-o zi banii s-au terminat. A telefonat lui Sofian, dar a răspuns o voce străină.
- Şi nu ştiţi unde se află Sofian? O adresă, ceva!? a întrebat dezamăgită Ida. Nu, nu ştia nimic. La locuinţa lui nu a fost primită de noii proprietari.
Speranţa rămăsese teatrul. Devenită corpolentă nu spera la o muncă de coregraf.
- Draga mea, ştii, eu te-am apreciat mult, dar acum eşti improprie…
Ida s-a revoltat:
- Cum improprie?
Fără a observa întreruperea directoarea a continuat:
- Pentru tot ce-ai făcut mai înainte pentru teatru te vom angaja ca femeie de serviciu, este singurul post liber… După ce termini munca, poţi ajuta la repetiţii… Aceasta numai dacă renunţi la vise!
Sorin Burlacu devenise ţinta lui Sofian fără ca acesta să ştie. Totul s-a petrecut în clipa când a cumpărat pachetul majoritar la „Uzinele Nichelino”, dar, din lipsă de resurse sau din prea mare încredere, a renunţat la achiziţionarea celorlalte acţiuni oferite pe piaţă la un preţ destul de avantajos. Sofian le-a cumpărat el, apoi, după două zile, după ce a lansat zvonuri privind insolvenţa sigură a „Uzinelor” a început să vândă la un preţ scăzut cu 30 de procente. Afaceristul a intrat în panică şi a cedat pachetul la jumătate de preţ, încercând să salveze ceva… apoi la un sfert şi Sofian a luat tot. În trei sferturi de oră, cu puţin înainte de comunicatul oficial al „Uzinelor Nichelino” care demonstrau soliditatea firmei, afacerea se lichidase. Cinci zile Sofian n-a vândut nimic, apoi discret a plasat achiziţia unui grup interesat şi bine informat. Câştigul a fost de peste un miliard… dar Burlacu n-a rezistat şi s-a sinucis.
Sofian se simţea vinovat şi se întreba cum ar putea corecta nedreptatea ce o făcuse acelui om…Nu avea cum. Acestea erau regulile, toţi ar fi făcut la fel dacă ar fi avut forţa lui, dar ei nu ştiau mecanismele, n-aveau informaţii, bani sau răbdarea necesară de a pregăti lovitura şi de a o executa corect. Pentru prima dată se întâmplase din cauza sa o asemenea nenorocire şi nu putea accepta… Jocul său trebuia să fie elegant, inteligent nu distrugător. Construcţia sa interioară excludea exterminarea jucătorilor… Da, era o întrecere ce arăta valoarea şi calităţile participanţilor, un concurs cavaleresc cu miză mare, cu mulţi bani! Cum ar putea exclude asemenea soluţii extreme? N-a găsit rezolvarea problemei deoarece nu exista. Poate, doar renunţarea totală. Cu siguranţă, doar aşa! Ce va face cu atâţia bani, fără nevastă, iubită sau urmaşi? De ce îi trebuiau, la ce-i erau folositori? Doar pentru un joc sinistru! Lichidându-şi averile Sofian a donat urbei tot ce agonisise până atunci pentru ca Municipialitatea să organizeze un parc dendrologic.
- Domnule Primar, am o rugăminte, doresc să lucrez, de acum înainte, până la pensionare, la serele dumneavoastră municipale.
Şi a obţinut, din acest motiv, un post de muncitor necalificat la serele oraşului. La sfârşitul săptămânii putea fi văzut umblând singuratic pe trasee turistice împădurite sau prin parcuri. Fericit!
Nov. 2013

Citeste mai mult…

O VACANŢĂ RATATĂ

O VACANŢĂ RATATĂ

 

 

Personje:

Vintilă Ionescu, patron bogat, neimplicat,

Amalia Ionescu, soţia lui Vintilă, de asemenea,

Ticu Ionescu, fiul lor, necăsătorit, activ, mai mult decât s-ar fi cuvenit,

Alexandru Murgoci, prietenul lui Ticu, figurant,

Natalia, iubita lui Alexandru, o docilă încasatoare,

Teo Nestor , bolnav incurabil, prea sedat,

Lizica, în vizită, venită din vestul ţării, încă virgină.

 

 

Mă bucuram mult deoarece oamenii îmi erau necunoscuţi, nu m-ar fi agasat cu poveşti arhicunoscute şi cu lamentări privind viitorul tineretului de astăzi, ca şi cum am fi avut nevoie de ei pentru a supravieţui. Bătrâni senili şi trufaşi! Aranjamentul îmi părea bun, veneam între persoane ce nu cunoşteau nimic din mica mea dramă, aceasta dacă ruperea prieteniei cu băiatul acela drăguţ… cum îl chema? N-are importanţă!... Voia, insistent, să se culce cu mine, iar eu ezitam, sunt virgină! El nu-mi părea destul de merituos pentru un asemenea demers, prea răbdător şi fără îndrăzneală! Nici nu ştiu cum ar fi trebuit să fie scena aceea enervantă, dar se va termina, probabil, altfel decât visam în nopţile cu insomnie, dar… Odată cu sfârşitul vacanţei mă voi întoarce acasă femeie, aşa mi-am promis şi mă ţin de cuvânt, uneori! Se va găsi cineva… A devenit foarte incomodă fecioria!

Chiar Vintilă, prietenul din copilărie al tatei m-a adus de la gară la casa lui din staţiunea plină de vile şi m-a prezentat celor de acolo, mai puţin domnului Nestor. La acea oră, am aflat  mai târziu, se recupera după tratament, avea cancer în fază terminală.

Amalia, soţia actuală a patronului, n-am aflat niciodată dacă era a treia sau a patra lui nevastă, a fost drăguţă cu mine. S-a convins că nu sunt genul lui Vintilă. El prefera numai grase, asemănătoare ei, iar eu, slăbănoagă cum eram, puteam fi omisă uşor dintre cei prezenţi. A chemat o fată plinuţă, ea mi-a arătat camera şi m-a ajutat la bagaje. Şi ea a fost amabilă, nu-i puteam fi concurentă, bănuiam că era preferata şefului…

Ticu Ionescu, băiatul lor, urma să împrospăteze prietenia mai veche cu mine, şi, eventual, să se considere pretendent la o logodnă lungă. Avea cu cinci ani mai mult şi studia la două facultăţi particulare. Când aveam treisprezece ani a venit la noi, în vestul ţării, atunci m-am îndrăgostit de el. Este o poveste ce dura de şase ani, dar era doar povestea mea! Lui îi acordasem toate zilele, speranţele, trăirile nemărturisite şi chiar masturbările mele.

Alexandru Murgoci şi Natalia, iubita lui, erau prietenii lui Ticu, şi dormeau în aceeaşi cameră, chiar vecină cu a mea.

Problema lui Alexandru era coniacul Napoleon, am constatat în aceeaşi seară, când Ticu şi Natalia l-au cărat beat în camera lor, unde a adormit imediat. Cei doi au rămas împreună încă două ore. Nu aveam nicio îndoială, se înţelegeau foarte bine…

Mă ghemuisem în patul larg şi dârdâiam sub plapoma groasă, era frigul disperării, al viselor din ultimii ani distruse de orgasmele Nataliei. Ticu rămăsese acelaşi Făt Frumos, cu plete castanii pe umeri şi ochi strălucitori, îmi producea aceleaşi spasme ce le aveam când mă gândeam la el. Şase ani de dragoste distruşi în două ore! Sau, poate nu, depărtarea şi, cu certitudine, virginitatea îl vor făcut profitorul oricărei situaţii, aşa cum ar fi făcut oricare bărbat. Dacă ar fi refuzat-o pe Natalia… În casa aceea mare mă aflam doar eu, o singura partidă convenabilă şi nu eram disponibilă, eram virgină! Dar nu pentru mult timp, chiar mâine… De ce nu acum?  Nu, nu se mai putea, se epuizase şi buna cuviinţă mă obliga să-i menajez orgoliul. Bărbaţii, am citit undeva, sunt foarte buni dimineaţa! Cred că atunci ar fi fost momentul.

M-am trezit târziu, numai atunci când Amalia a intrat în cameră:

- Te aşteaptă tineretul, drăguţa mea, nici n-ai mâncat şi vor să te ducă la Schit.

- Sunt prea tânără şi sunt…

- Nu te speria, Schitul lui Negoiţă este doar o destinaţie, un capăt de drumeţie prin pădure. Ticu, Alex şi Nat îşi beau cafeaua…

Cărarea pornea chiar de lângă vila lor urcând pieptiş prin pădure. Mergeam încet, trăgându-ne unul pe altul, sprijinindu-ne reciproc, aşa cum făceau orăşenii neobişnuiţi cu muntele. Ne odihneam deseori pe bolovani sau trunchiuri doborâte de furtună. Ticu mă ţinea familiar de talie sau de după umeri, cu gesturi naturale şi sigure. Nu ştiam dacă greutatea drumului sau bucuria de a fi îmbrăţişată mă lăsau fără aer… Rămăsesem aceeaşi îndrăgostită.

Pentru o clipă m-am văzut întinsă pe iarbă, ascunsă de  tufişuri şi iubindu-mă cu Ticu… aşa cum ar face-o toate femeile. Puteam face un dar pădurii, fecioria mea. O clipă m-am speriat, dar speram ca el să fie destul de îndrăzneţ, îmi promiteam să-mi refuz alintul femelei puritane ce-şi respinge, aparent, masculul şi să trec, în sfârşit şi pentru totdeauna, peste această stupidă piedică naturală şi discriminatorie. 

Poiana începea să fie cotropită de pădure oferind locuri ascunse; Alex şi Nataliţa au dispărut între boscheţi:

- Să nu ne căutaţi o oră, strigă băiatul. Chicotul fetei se auzi distinct, alintat, excitat.

Foarte repede Ticu m-a cotropit, îmbrăţişarea deveni anestezie totală, plăcerea mă cuprindea odată cu sărutările, eram conştientă doar de catifelarea buzelor lipite pe gâtul asudat, apoi pe sânii dezgoliţi, cu sfârcurile ţanţoşe înţepând cerul… Şi degetele scormonind ascunzişurile. Mirosea plăcut a lavandă sau a flori de câmp.

- Ai protecţie, unde o ţii, în buzunarul blugilor?

- Nu înţeleg?...

- Adică nu eşti pregătită, n-ai luat ce-ţi trebui pentru un sex curat şi sigur? Nu credeam că eşti chiar aşa de toantă! Alex, mai ai un prezervativ? Fufa asta nu s-a preocupat!... Nu ştiu din ce motiv răspândea, acum, un miros acru, de transpiraţie învechită.

A plecat să obţină obiectul. Îmi venea să vomit, acest bădăran încrezut urma să se bucure de dreptul seniorilor, eram doar o parteneră căreia superbul bărbat îi făcea onoarea plimbării prin paradis. Mi-am dat seama că alergam pe cărare, către casă, abia când făcusem un sfert din drum. L-am auzit strigând în urma mea:

- Şi eu ce fac acum, nenorocito!

La sfârşitul mesei m-a tras deoparte şi, zâmbind pentru ceilalţi, a şuierat:

- Îmi vei plăti, n-ai să-mi scapi! Norocul tău a fost Nataliţa, a înţeles!...

Domnul Nestor, întremat de tratamentul luat dimineaţa, era la masă cu noi, rezervat şi discret. Nu credeam că boala i-a schimbat manierele, aşa fusese întotdeauna. Fiind vecinul meu aveam alături o persoană atentă la tot ceea ce făceam, fiind mereu gata să mă ajute cu nimicuri. Zâmbea plăcut şi ochii scânteietori dovedeau că mă place. Mă simţeam bine şi i-am mulţumit atingându-l fără intenţie evidentă, oprindu-l cu strângerea mâinii mai mult decât era necesar şi, mă miram, începea să-mi placă jocul. Un gând se ivi jucăuş, putea fi el… Intensitate privirii mele l-a uimit o clipă, mirarea a apărut, evident, nedisimulată; braţul meu, după umeri, l-a fixat doar atâta timp cât i-am şoptit la ureche: „de ce nu?”

Odihna de după masă a liniştit casa. Am intrat în camera domnului Nestor, aştepta, îmi făcuse loc pe o jumătate a patului. Goliciunea nu m-a oripilat, îmi plăcea bucuria din privirile lui, admiraţia îi scânteia în ochi, privind trupul gol devenea fericit, justifica dezbrăcarea… Întinsă, sub cearceaful subţire, lipită de trupul ce îi ardea, simţeam năvala dorinţei, neaşteptată şi netrăită vreodată. Sărutările păreau răcoarea adusă de adierea  vântului într-o zi toridă, isca tremurul trupului ce aştepta. Nu se întâmpla nimic, nimic din ceea ce aşteptam amândoi.

- Durerile se liniştesc numai cu calmante puternice, ele sunt cauza…

- A fost plăcut, eu sunt, încă, virgină şi, altfel, m-ai fi rănit. Chiar sunt încântată, voi păstra amintirea pură a momentului acesta. 

La cină i-am informat:

- Mâine plec acasă. Argumentările lor au fost zadarnice, nu am renunţat.

Întoarsă în cameră am încuiat uşa şi am pus un scaun sub clanţă; ferestrele închise etanş făceau aerul înăbuşitor. Era preferabil unui viol.

Odată cu plecarea mea şi domnul Nestor a fost internat la un spital unde se îngrijeau bolnavi în stare gravă. Nu s-a mai întors niciodată la vila domnului Vintilă Ionescu, Nici eu. Taxiul se apropia de gară şi am înţeles că vacanţa se sfârşise… o vacanţă ratată!

Din Ploieşti Vest mituind un conductor am obţinut o cuşetă, vagonul de dormit era aproape gol chiar dacă era un tren de noapte. Apusul soarelui l-am surprins la Câmpina, încântător, cu razele soarelui răzbătând prin norii zdrenţuiţi, aruncând cu raze transparente.

- Îţi pace cum apune soarele? Pe mine mă întristează, urmează o noapte chinuitoare!

Priveam tinerelul ce se lamenta şi am zâmbit. Nu părea fals, dar ridicol, sigur. Înalt şi slab avea o privire îndârjită, ochii negrii străluceau. Îmi plăcea mult intensitatea lor.

- Cine sau ce te chinuieşte noaptea? Fantomele, spiritele morţilor, amintirile iubitelor?

- Nimic din acestea… În fantome şi spirite rătăcitoare nu cred. Acum întocmesc scenariul cuceririi tale şi sunt convins că este bun. Gândul că timiditate mă va împiedică să-l fac real este un dezastru! Totul e bine şi frumos până la confruntare, aşa mi s-a întâmplat cu toate... şi eu vreau să te cotropesc pentru noaptea acesta!

Nu glumea, chiar mă dorea, am distins tremurul uşor din voce şi febrilitatea mâinilor ce nu-şi găseau locul.

- E o intenţie… să zicem normală şi nu văd ce putea te-ar opri! Eu nu! Ai prezervative?

Nu s-a înroşit, nici nu s-a îngălbenit, faţa i-a devenit negricioasă şi transpiraţia îi apăru la rădăcina părului de pe frunte. Am înţeles că-i lipseau,  nu se aştepta la o izbândă.

- Până la urmă nu contează, merită riscul.

L-am luat de mână şi am intrat în cuşeta mea. Conductorul tocmai trecea pe culoar.

- Unde mai opreşte trenul acesta, domnule?

- La Sinaia, domnişoară, peste patruzeci şi cinci de minute.

- Avem destul timp… De fapt nu ne poate deranja nimeni!

Întins pe patul de jos, gol, băiatul se străduia să acopere bărbăţia erectă.

- Nu te sfii, sper că ai mai cunoscut destule… Câte iubite ţi s-au dăruit?

- Multe, dar vorbim…

- Eu voi conduce, i-am spus.

Păream anesteziată, m-am dezbrăcat foarte natural, mi se părea un iubit bine cunoscut cu care repetam gesturi intrate în rutină. O uşoară emoţie genera nerăbdarea bucuriei ce ar fi trebuit să urmeze. M-am trezit doar când durerea s-a impus cu un geamăt; iar suferinţa lui a părut orgasm, şi chiar a fost. Eram uimită doar de faptul că nu mă simţeam diferită de cea care fusesem mai înainte, femeia din mine apăruse firesc, fusesem aceeaşi de multă vreme. Psihicul guvernase la fel ambele stări fizice.

- Nu-i nimic, vom relua, l-am liniştit împăciuitoare, fără să ştiu de unde veneau cuvintele, eu doar le spuneam.

N-am înţeles pasiunea multora pentru sex, nu mi-a adus nimic încântător, chiar dacă toată noaptea activitatea noastră s-ar fi cerut răsplătită cu ceva mai important. Citisem undeva că vor trece câteva luni… 

La despărţire, pe peronul gării, înainte de a  mă îmbrăţişa cu mama care, prevenită, era acolo şi mă aştepta, ne-am sărutat.

- Să ştii, i-am şoptit la ureche, şi pentru mine a fost prima dată.

  Decembrie 2013

Citeste mai mult…

O VACANŢĂ RATATĂ

O VACANŢĂ RATATĂ

Personje:
Vintilă Ionescu, patron bogat, neimplicat,
Amalia Ionescu, soţia lui Vintilă, de asemenea,
Ticu Ionescu, fiul lor, necăsătorit, activ, mai mult decât s-ar fi cuvenit,
Alexandru Murgoci, prietenul lui Ticu, figurant,
Natalia, iubita lui Alexandru, o docilă încasatoare,
Teo Nestor , bolnav incurabil, prea sedat,
Lizica, în vizită, venită din vestul ţării, încă virgină.

Mă bucuram mult deoarece oamenii îmi erau necunoscuţi, nu m-ar fi agasat cu poveşti arhicunoscute şi cu lamentări privind viitorul tineretului de astăzi, ca şi cum am fi avut nevoie de ei pentru a supravieţui. Bătrâni senili şi trufaşi! Aranjamentul îmi părea bun, veneam între persoane ce nu cunoşteau nimic din mica mea dramă, aceasta dacă ruperea prieteniei cu băiatul acela drăguţ… cum îl chema? N-are importanţă!... Voia, insistent, să se culce cu mine, iar eu ezitam, sunt virgină! El nu-mi părea destul de merituos pentru un asemenea demers, prea răbdător şi fără îndrăzneală! Nici nu ştiu cum ar fi trebuit să fie scena aceea enervantă, dar se va termina, probabil, altfel decât visam în nopţile cu insomnie, dar… Odată cu sfârşitul vacanţei mă voi întoarce acasă femeie, aşa mi-am promis şi mă ţin de cuvânt, uneori! Se va găsi cineva… A devenit foarte incomodă fecioria!
Chiar Vintilă, prietenul din copilărie al tatei m-a adus de la gară la casa lui din staţiunea plină de vile şi m-a prezentat celor de acolo, mai puţin domnului Nestor. La acea oră, am aflat mai târziu, se recupera după tratament, avea cancer în fază terminală.
Amalia, soţia actuală a patronului, n-am aflat niciodată dacă era a treia sau a patra lui nevastă, a fost drăguţă cu mine. S-a convins că nu sunt genul lui Vintilă. El prefera numai grase, asemănătoare ei, iar eu, slăbănoagă cum eram, puteam fi omisă uşor dintre cei prezenţi. A chemat o fată plinuţă, ea mi-a arătat camera şi m-a ajutat la bagaje. Şi ea a fost amabilă, nu-i puteam fi concurentă, bănuiam că era preferata şefului…
Ticu Ionescu, băiatul lor, urma să împrospăteze prietenia mai veche cu mine, şi, eventual, să se considere pretendent la o logodnă lungă. Avea cu cinci ani mai mult şi studia la două facultăţi particulare. Când aveam treisprezece ani a venit la noi, în vestul ţării, atunci m-am îndrăgostit de el. Este o poveste ce dura de şase ani, dar era doar povestea mea! Lui îi acordasem toate zilele, speranţele, trăirile nemărturisite şi chiar masturbările mele.
Alexandru Murgoci şi Natalia, iubita lui, erau prietenii lui Ticu, şi dormeau în aceeaşi cameră, chiar vecină cu a mea.
Problema lui Alexandru era coniacul Napoleon, am constatat în aceeaşi seară, când Ticu şi Natalia l-au cărat beat în camera lor, unde a adormit imediat. Cei doi au rămas împreună încă două ore. Nu aveam nicio îndoială, se înţelegeau foarte bine…
Mă ghemuisem în patul larg şi dârdâiam sub plapoma groasă, era frigul disperării, al viselor din ultimii ani distruse de orgasmele Nataliei. Ticu rămăsese acelaşi Făt Frumos, cu plete castanii pe umeri şi ochi strălucitori, îmi producea aceleaşi spasme ce le aveam când mă gândeam la el. Şase ani de dragoste distruşi în două ore! Sau, poate nu, depărtarea şi, cu certitudine, virginitatea îl vor făcut profitorul oricărei situaţii, aşa cum ar fi făcut oricare bărbat. Dacă ar fi refuzat-o pe Natalia… În casa aceea mare mă aflam doar eu, o singura partidă convenabilă şi nu eram disponibilă, eram virgină! Dar nu pentru mult timp, chiar mâine… De ce nu acum? Nu, nu se mai putea, se epuizase şi buna cuviinţă mă obliga să-i menajez orgoliul. Bărbaţii, am citit undeva, sunt foarte buni dimineaţa! Cred că atunci ar fi fost momentul.
M-am trezit târziu, numai atunci când Amalia a intrat în cameră:
- Te aşteaptă tineretul, drăguţa mea, nici n-ai mâncat şi vor să te ducă la Schit.
- Sunt prea tânără şi sunt…
- Nu te speria, Schitul lui Negoiţă este doar o destinaţie, un capăt de drumeţie prin pădure. Ticu, Alex şi Nat îşi beau cafeaua…
Cărarea pornea chiar de lângă vila lor urcând pieptiş prin pădure. Mergeam încet, trăgându-ne unul pe altul, sprijinindu-ne reciproc, aşa cum făceau orăşenii neobişnuiţi cu muntele. Ne odihneam deseori pe bolovani sau trunchiuri doborâte de furtună. Ticu mă ţinea familiar de talie sau de după umeri, cu gesturi naturale şi sigure. Nu ştiam dacă greutatea drumului sau bucuria de a fi îmbrăţişată mă lăsau fără aer… Rămăsesem aceeaşi îndrăgostită.
Pentru o clipă m-am văzut întinsă pe iarbă, ascunsă de tufişuri şi iubindu-mă cu Ticu… aşa cum ar face-o toate femeile. Puteam face un dar pădurii, fecioria mea. O clipă m-am speriat, dar speram ca el să fie destul de îndrăzneţ, îmi promiteam să-mi refuz alintul femelei puritane ce-şi respinge, aparent, masculul şi să trec, în sfârşit şi pentru totdeauna, peste această stupidă piedică naturală şi discriminatorie.
Poiana începea să fie cotropită de pădure oferind locuri ascunse; Alex şi Nataliţa au dispărut între boscheţi:
- Să nu ne căutaţi o oră, strigă băiatul. Chicotul fetei se auzi distinct, alintat, excitat.
Foarte repede Ticu m-a cotropit, îmbrăţişarea deveni anestezie totală, plăcerea mă cuprindea odată cu sărutările, eram conştientă doar de catifelarea buzelor lipite pe gâtul asudat, apoi pe sânii dezgoliţi, cu sfârcurile ţanţoşe înţepând cerul… Şi degetele scormonind ascunzişurile. Mirosea plăcut a lavandă sau a flori de câmp.
- Ai protecţie, unde o ţii, în buzunarul blugilor?
- Nu înţeleg?...
- Adică nu eşti pregătită, n-ai luat ce-ţi trebui pentru un sex curat şi sigur? Nu credeam că eşti chiar aşa de toantă! Alex, mai ai un prezervativ? Fufa asta nu s-a preocupat!... Nu ştiu din ce motiv răspândea, acum, un miros acru, de transpiraţie învechită.
A plecat să obţină obiectul. Îmi venea să vomit, acest bădăran încrezut urma să se bucure de dreptul seniorilor, eram doar o parteneră căreia superbul bărbat îi făcea onoarea plimbării prin paradis. Mi-am dat seama că alergam pe cărare, către casă, abia când făcusem un sfert din drum. L-am auzit strigând în urma mea:
- Şi eu ce fac acum, nenorocito!
La sfârşitul mesei m-a tras deoparte şi, zâmbind pentru ceilalţi, a şuierat:
- Îmi vei plăti, n-ai să-mi scapi! Norocul tău a fost Nataliţa, a înţeles!...
Domnul Nestor, întremat de tratamentul luat dimineaţa, era la masă cu noi, rezervat şi discret. Nu credeam că boala i-a schimbat manierele, aşa fusese întotdeauna. Fiind vecinul meu aveam alături o persoană atentă la tot ceea ce făceam, fiind mereu gata să mă ajute cu nimicuri. Zâmbea plăcut şi ochii scânteietori dovedeau că mă place. Mă simţeam bine şi i-am mulţumit atingându-l fără intenţie evidentă, oprindu-l cu strângerea mâinii mai mult decât era necesar şi, mă miram, începea să-mi placă jocul. Un gând se ivi jucăuş, putea fi el… Intensitate privirii mele l-a uimit o clipă, mirarea a apărut, evident, nedisimulată; braţul meu, după umeri, l-a fixat doar atâta timp cât i-am şoptit la ureche: „de ce nu?”
Odihna de după masă a liniştit casa. Am intrat în camera domnului Nestor, aştepta, îmi făcuse loc pe o jumătate a patului. Goliciunea nu m-a oripilat, îmi plăcea bucuria din privirile lui, admiraţia îi scânteia în ochi, privind trupul gol devenea fericit, justifica dezbrăcarea… Întinsă, sub cearceaful subţire, lipită de trupul ce îi ardea, simţeam năvala dorinţei, neaşteptată şi netrăită vreodată. Sărutările păreau răcoarea adusă de adierea vântului într-o zi toridă, isca tremurul trupului ce aştepta. Nu se întâmpla nimic, nimic din ceea ce aşteptam amândoi.
- Durerile se liniştesc numai cu calmante puternice, ele sunt cauza…
- A fost plăcut, eu sunt, încă, virgină şi, altfel, m-ai fi rănit. Chiar sunt încântată, voi păstra amintirea pură a momentului acesta.
La cină i-am informat:
- Mâine plec acasă. Argumentările lor au fost zadarnice, nu am renunţat.
Întoarsă în cameră am încuiat uşa şi am pus un scaun sub clanţă; ferestrele închise etanş făceau aerul înăbuşitor. Era preferabil unui viol.
Odată cu plecarea mea şi domnul Nestor a fost internat la un spital unde se îngrijeau bolnavi în stare gravă. Nu s-a mai întors niciodată la vila domnului Vintilă Ionescu, Nici eu. Taxiul se apropia de gară şi am înţeles că vacanţa se sfârşise… o vacanţă ratată!
Din Ploieşti Vest mituind un conductor am obţinut o cuşetă, vagonul de dormit era aproape gol chiar dacă era un tren de noapte. Apusul soarelui l-am surprins la Câmpina, încântător, cu razele soarelui răzbătând prin norii zdrenţuiţi, aruncând cu raze transparente.
- Îţi pace cum apune soarele? Pe mine mă întristează, urmează o noapte chinuitoare!
Priveam tinerelul ce se lamenta şi am zâmbit. Nu părea fals, dar ridicol, sigur. Înalt şi slab avea o privire îndârjită, ochii negrii străluceau. Îmi plăcea mult intensitatea lor.
- Cine sau ce te chinuieşte noaptea? Fantomele, spiritele morţilor, amintirile iubitelor?
- Nimic din acestea… În fantome şi spirite rătăcitoare nu cred. Acum întocmesc scenariul cuceririi tale şi sunt convins că este bun. Gândul că timiditate mă va împiedică să-l fac real este un dezastru! Totul e bine şi frumos până la confruntare, aşa mi s-a întâmplat cu toate... şi eu vreau să te cotropesc pentru noaptea acesta!
Nu glumea, chiar mă dorea, am distins tremurul uşor din voce şi febrilitatea mâinilor ce nu-şi găseau locul.
- E o intenţie… să zicem normală şi nu văd ce putea te-ar opri! Eu nu! Ai prezervative?
Nu s-a înroşit, nici nu s-a îngălbenit, faţa i-a devenit negricioasă şi transpiraţia îi apăru la rădăcina părului de pe frunte. Am înţeles că-i lipseau, nu se aştepta la o izbândă.
- Până la urmă nu contează, merită riscul.
L-am luat de mână şi am intrat în cuşeta mea. Conductorul tocmai trecea pe culoar.
- Unde mai opreşte trenul acesta, domnule?
- La Sinaia, domnişoară, peste patruzeci şi cinci de minute.
- Avem destul timp… De fapt nu ne poate deranja nimeni!
Întins pe patul de jos, gol, băiatul se străduia să acopere bărbăţia erectă.
- Nu te sfii, sper că ai mai cunoscut destule… Câte iubite ţi s-au dăruit?
- Multe, dar vorbim…
- Eu voi conduce, i-am spus.
Păream anesteziată, m-am dezbrăcat foarte natural, mi se părea un iubit bine cunoscut cu care repetam gesturi intrate în rutină. O uşoară emoţie genera nerăbdarea bucuriei ce ar fi trebuit să urmeze. M-am trezit doar când durerea s-a impus cu un geamăt; iar suferinţa lui a părut orgasm, şi chiar a fost. Eram uimită doar de faptul că nu mă simţeam diferită de cea care fusesem mai înainte, femeia din mine apăruse firesc, fusesem aceeaşi de multă vreme. Psihicul guvernase la fel ambele stări fizice.
- Nu-i nimic, vom relua, l-am liniştit împăciuitoare, fără să ştiu de unde veneau cuvintele, eu doar le spuneam.
N-am înţeles pasiunea multora pentru sex, nu mi-a adus nimic încântător, chiar dacă toată noaptea activitatea noastră s-ar fi cerut răsplătită cu ceva mai important. Citisem undeva că vor trece câteva luni…
La despărţire, pe peronul gării, înainte de a mă îmbrăţişa cu mama care, prevenită, era acolo şi mă aştepta, ne-am sărutat.
- Să ştii, i-am şoptit la ureche, şi pentru mine a fost prima dată.
Decembrie 2013

Citeste mai mult…

Donatorul de organe partea 4/4

Partea 4/4

 

9. - V-am chemat, domnule Ungureanu, pentru a vă comunica rezultatele anchetei. Soţia dumneavoastră, spun medicii, a suferit un atac cerebral sever… Nu păreţi afectat!...

- Să rămânem în limite strict oficiale!

- Îmi daţi mie sfaturi!? Cum vă permiteţi?

- Ce aveţi să-mi comunicaţi în plus?

Un sfert de oră poliţistul a dezvoltat o stare nervoasă, cu atât mai agresivă cu cât Ungureanu se păstra în limitele  unui calm normal.

- Îmi daţi voie să-mi chem avocatul? întrebă el în final.

- M-ai bine te-ai ocupa de nevastă-ta moartă şi abandonată la prosectură!

Aşa era, trecuseră cinci zile fără a se gândi la ea sau la faptul că trebuie să o îngroape cineva. Nu avea alte rude şi obligaţia îi revenea lui.

 

10.

# - Gata, totul s-a aranjat!

- De unde ai apărut? Ai intrat în viaţa mea şi ai produs o furtună…

- Nu te bucuri de dispariţia Steluţei!?

- Preferam să rămână în viaţă… Mi s-a părut că a fost o execuţie, o mitraliere fără speranţă… Nu era chiar aşa de rea, ca toate femeile dorea prea mult să fie dominantă şi bogată… Dacă ştiam că o pot salva, aş fi cedat.

- Eşti puţin ipocrit! Eliberarea foarte curată de prezenţa Steluţei, tocmai când începuse să te forţeze cu şantajul, ţi-a prins bine. Ai scăpat şi de director…

- Păcat, Costică Ionescu avea simţul afacerilor, mi-a dat multe sfaturi bune!

- Să lăsăm trecutul! Te interesează un transplant de penis? Îl am în Banca de Organe şi nu sunt amatori, deocamdată. Dacă nu te grăbeşti vine un neisprăvit şi ţi-l suflă…

- Nu mă interesează, mă satisface…

- Femeile au altă părere! Chestionează-le discret! Şi nu uita să fii acolo pe data de cinci august!#

 

11.

 # - Alexa! Unde ai fost iubitule, de ce vii aşa rar?

- Dacă mă laşi mai aproape de tine îţi voi spune multe… Pe cinci august vei cunoaşte un domn încântător… Să nu ratezi întâlnirea… eu mă retrag din sfera aceasta… Până atunci doresc să mă unesc cu tine într-o manieră substanţială… #

 

 

Ca şi în alte dăţi Gabriela rămânea între vis şi realitate, nemişcată, temându-se să nu alunge uluitoarea stare de saţietate erotică adusă de Alexa…

Nu se gândea la data întâlnirii… Mai era până atunci!

 

12. Mircea Livadaru a venit cu veşti uluitoare.

- A costat destul, dar a meritat. Vrei să asculţi povestea? Ai aici, pe aceste foi, notate toate datele esenţiale…

- Sunt nerăbdător să aud povestea acestui năzdrăvan!

- Tânărul Alexa, n-am depăşit stadiul acesta al informaţiei, a murit într-un accident stupid, chiar în seara când îşi serba a douăzeci şi patra aniversare la Muntele Roşu.. Puţin ameţit, a făcut un pariu : contra obligaţiei unei partide de sex cu iubita unui prieten promitea ascensiunea pe nu ştiu care pietroi din zonă. Toate acestea la lumina Lunii! A căzut de la o înălţime mare şi a intrat în comă. În portofel au găsit acceptul notarial pentru cedarea organelor vitale, cu condiţia prelevării şi transplantării penisului său unui doritor.

A făcut o pauză pentru a-şi unge gâtul sorbind din paharul cu vodcă.

- O bucată de epidermă, fruntea şi o parte a obrazului, a fost donată unui profesor de chimie accidentat… ai adresa şi numele. Jumătate din ficat a ajuns la tine, iar o altă parte la un bolnav care n-a supravieţuit. Este singurul eşec. Un rinichi a plecat la o doamnă, Gabriela, divorţată, având un băiat de crescut. Funcţionează ireproşabil şi a scăpat de dializă! Al doilea rinichi a plecat în Australia şi nu sunt informaţii la Bancă… Inima este transplantată unui industriaş care se simte foarte bine!

- Minunat!

- Era să uit! Instrumentarul fericirii nu a fost, încă, solicitat!

- Ce poţi să-mi spui despre data la care ne convoca?

- Credeam că am lămurit povestea… sărbătorirea a avut loc de ziua lui de naştere, cinci august, la cabana Muntele Roşu. Cred că acolo trebuie să vă întâlniţi. Deoarece ai toate numele şi adresele celor din ţară, dumneata trebuie să organizezi revederea… Merită, a ajutat la supravieţuirea câtorva oameni! Sunteţi datori să-l omagiaţi!

 

13.

# - Domnule profesor, sunt puţin întristat! Am fost informat că în curând voi suferi unele transformări. După ce trupul meu a fost îngropat, chiar la trei zile după moarte, structura mea eterică a dispărut în totalitate… Cunoaşteţi, presupun, alcătuirea straturilor de energie subtilă ale omului?!...

- Oarecum. Am ocazia să aflu detalii de la o sursă autorizată, de la cineva care chiar le simte.

- Am fost instruiţi, acesta este motivul ştiinţei şi înţelegerii acestei probleme… Fiecare om are o altă manieră de evoluţie… postmortem! În cazul meu, structura eterică s-a disipat în trei zile… Era legătura şi comunicare sufletului cu trupul. Nemai având obiectul activităţii a dispărut. Urmează, spun cei care cunosc, destrămarea structurii astrale, într-un an de la moartea carcasei. Aici este hiba!… Alcătuirea aceasta depozitează toate dorinţele şi păcatele noastre, bucuria sexului, a băuturii, a unei fripturi în sânge cu vin corespunzător… Absolut tot ceea ce este legat de acomodarea structurii noastre carnale în lumea fizică… Cea pe care o regret atât de mult… Mă străduiesc atât de mult să retrăiesc, măcar parţial, toate bucuriile normale şi extraordinare… Umblu prin baruri şi restaurante, adulmec mirosul mititeilor şi al berii scumpe, mângâi gâtul parfumat al femeilor pe stradă, mă strecor în patul acelor vicioase foarte bucuroase să se cupleze cu un spirit… Intru la cinema, la meciuri de fotbal şi box, particip la cursele de pe hipodrom… Toate acestea le fac… mi-au fost dragi şi mă desfăt… Dar… după un an, structura astrală cu care percep toate aceste bucurii… ei bine, se va destrăma şi ea! Mai este o săptămână până la acel moment! Ştiu că vă întâlniţi la Muntele Roşu, Muntele Tributului de Sânge… se va destrăma structura mea purtătoare de pofte şi plăceri, dar va mai rămâne ceva din ea… Desigur, cea înconjurătoare organului din mine purtat de fiecare din voi. Dacă s-ar destrăma şi acea parte astrală alipită vouă, ar trebui să muriţi… Organele primite de la mine s-ar dezlipi şi ar putrezi în câteva zile…

- Ar fi ceva de neînchipuit! Nu au fost asemenea cazuri.

- Şi nici nu cred că vor fi. Am întrebat superiorii şi mi-au cerut să uit existenţa mea trupească, să nu am grija voastră… Nu mi-au dat un răspuns clar, nici ei nu-l ştiau atunci, nu mai avuseseră cazuri.

- Curios, nu credeam… Cu certitudine ei ştiau, dar tu nu trebuia să afli, nu era în interesul tău…

- Se va vedea în următoarele zile…

- Şi chakrele? Mai doreşti… femeia?

- Nu cunosc subiectul acesta. Despre iubiri… Ce să-ţi spun? Se bucură câte una de o atingere bine-făcătoare…

- Se spune, din câte am citit eu, că odată cu dispariţia trupului fizic, se disipează energia primelor trei chakre inferioare, ca poziţionare, muladhara sau vitală, svadhisthana sau sacrală şi manipura- chakra plexului solar, adică cele legate de  recepţia exterioară şi de coordonare a organelor plăcerilor… Vei rămâne cu anahata sau chakra inimii, Visuddha sau chakra gâtului, ajna sau chakra frunţii şi sahashrara sau chacka coroanei.

- Am avut multă răbdare să te ascult, dar am plecat, sunt aşteptat… N-am înţeles mare lucru! #

 

 14.

 # -  Da, se pare că am suferit o schimbare totală… Mă uit la masa aceasta încărcată cu bunătăţi şi nu-mi mai plac, adică nu mă văd participant activ la un asemenea festin. Nici vodca nu mă tentează… Curioasă transformare la numai un an de la moartea corpului fizic… La unele suflete pierderea structurii astrale se petrece după mulţi ani… Spun instructorii că sufletele primare, neevoluate ca al meu, pentru a se întrupa repede au şi perioada de destrămare accelerată…

Cei doi industriaşi au susţinut cheltuielile pentru a aduce aici, la Muntele Înroşit de Sângele meu, pe toţi aceia care au dobândit o părticică din mine… Profesorul Geo Dumitrache, Gabriela, victima violatorului de la fabrica de tricotaje, Adrian Stoleriu cu soţia lui nesătulă, Luminiţa şi Petrică Ungureanu a cărui nevastă urâtă, curvă şi proastă a murit din cauza unui atac cerebral… Cu cele două femei frumoase am petrecut nenumărate clipe de intimitate… îmi voi lua rămas-bun, nu mă mai atrag… (cumplită stare este aceea produsă de lipsa dorinţei în faţa a două femei minunate… sau a unui harem cu cadâne…) Domnul Petrică, aşa cum bănuiaţi, a sedus rapid pe frumoasa Gabriela, dornică de o partidă liber consimţită. A mers până la limita la care inima mea era gata să cedeze…

Nu vă bucuraţi! N-am scăpat de toate acestea definitiv… Într-o moleculă esenţială s-au structurat la nivel submicroscopic toate aceste trăsături ale sufletului meu. Această formaţiune materială cu caractere intrinseci mă va urmări tot timpul şi se va întrupa odată cu sufletul meu în viitoarea fiinţă care voi fi. Voi uita totul, memoria mea se va arhiva undeva, unde nu ştiu nici eu. Cel care voi renaşte va avea doar trăsăturile mele de simţire, precum şi toate dorinţele mele virulente… nimic din întâmplările avute de cel care am fost nu mi le voi aminti. Aşa este bine!   Închipuie-ţi, un ţânc de câteva zile pus în faţa situaţiei de a se jena de rotunjimea sânilor hrănitori ai mamei sale! Sau adresându-se tatălui său: „Mai feriţi-vă şi voi, orgasmele mamei mă trezesc din somn!” Deci, mai bine fără memoria faptelor! Viciile, însă, mă vor urmări ascunse în capsula aceea minusculă, esenţială! Pentru a scăpa de una sau alta dintre apucături, fumat, cleptomanie, droguri sau multe altele, ai nevoie de mai multe vieţuiri… Şi nu le-am experimentat pe toate! Ce zice de pedofilie sau perversiuni? Acum, cu structura astrală disipată în neant, toate astea mi se par copilării! Dar ia să mă văd într-un trup nou, fără oprelişti, fără morală şi fără stăpân!? O voi lua, cu siguranţă, de la început!

Se mai spune că atunci când sufletul meu va ajunge să se întoarcă în Sfera de Opal, atunci memoria tuturor trăirilor mele se va activa, se va desfăşura în faţa mea ca un film… doar la o comandă! Dar nu mă vor interesa, au fost vieţuiri cu preocupări prea puţin elevate… aşa cum s-a desfăşurat cea care tocmai s-a sfârşit prin căderea de pe piatra de la Muntele Roşu.

Ridicându-mă în structura mentală, aici mă văd handicapat! Dezvoltarea precară a acestei structuri  împiedică o comunicare normală cu sufletele prietenilor şi beneficiarilor mei… Nu le pot transmite mai nimic… Şi ei au structura mentală într-o stare derizorie… Sunt oameni ai plăcerilor imediate, nu se preocupă de exersarea artelor, a gândirii abstracte… Este ca şi cum am fi toţi surzi şi muţi!

Gabriela îi depăşeşte pe toţi… Nu numai atât, mi se spune de către mentorul meu, ea are multe structuri bine dezvoltate, inclusiv cele legate de credinţă… Şi la ce i-au folosit? Şeful de tură a violat-o chiar dacă are toate structurile bine formate! Noroc de Petrică Ungureanu! După ce a cercetat-o amănunţit a hotărât că poate înlocui satisfăcător nevasta lui defunctă… Eu nu ştiu ce talente avea femeia aceea de se înghesuiau bărbaţii la intrarea ei.

Ea, Gabrielea, este singura cu care aş putea comunica dacă şi eu aş avea energiile structurilor mentale! Nu mi-am închipuit că există şi nici că-mi vor trebui, că nu-i ajung cele cinci simţuri normale, plus argumentele artei sexului!!

Conectate la structurile astrale ale primitorilor, bucăţile de astral care înconjoară organele  donate se vor absorbi şi unifica în timp scurt cu ale fericiţilor beneficiari. Este norocul lor! Cu cât „mortul” este mai grobian, cu atât şansele reuşitei sunt mai mari! Adevărul este parţial şi relativ, îmi atrage atenţia mentorul meu, un donator cu o evoluţie spirituală înaltă, va avea grijă să asigure armonizarea celor două miniuniversuri, să susţină integrarea tuturor structurilor sale, cea fizică şi a celor subtile în structurile primitorului, astfel încât vieţuirea acestuia să devină o bucurie…

Cam atât, ultimele resurse de comunicare s-au epuizat… voi trece un timp în conservare, până la data când se va hotărî reîntruparea… Nu este posibil ca două structuri diferite ale mele să fie contemporane… adică cele donate şi cea a unei viitoare  întrupări. Voi reveni când eroii acestei aventuri umane vor fi plecaţi spre acolo unde vor trebui să ajungă. Aşa voi face şi eu acum!#

 

 

 

                                                                                                                              februarie  2010

 

 

Citeste mai mult…

Donatorul de organe partea 3/4

Partea ¾

                   6.

# - Am venit să văd cum te simţi, dacă transplantul a reuşit şi dacă ai o viaţă sexuală normală?

- Cine eşti dumneata, cum crezi că poţi da buzna în camera mea aşa…

- Te recuperezi? Şedinţele sunt obositoare, mai ales când nu încasezi tot ce vinzi. Caută o piaţă mai spre răsărit…

- Acolo este pericol mare… Mafia rusă este cumplită!

- Cumpără-ţi locul pe piaţă. Confecţiile tale vor lovi nordul… Da, Leningradul, sau Petersburgul aşa cum îi spun acum, este un oraş cosmopolit, iar liniile lui Buzatu vor face furori. Crede-mă, sunt interesat să-ţi meargă bine.

- Ce interes ai avea?

- Nu bănuieşti? Inima mea bate în pieptul tău! Eu sunt donatorul!

- Extraordinar… Şi ce inimă tânără am acum!?...

- Eşti singurul care nu-mi mulţumeşti pentru binele făcut de moartea mea. Până şi profesorul de chimie care-mi poartă doar o fâşie de piele, până şi el îmi mulţumeşte în fiecare zi când se bărbiereşte şi-şi vede chipul în oglindă! Numai dumneata, cel care porţi cel mai important organ al omului, nu te gândeşti o clipă la mine, la cel care am fost dăruitorul!

- Este nemaipomenit!... M-ai lăsat fără vorbe!

- Când îţi violezi ciuciubata aia de nevastă, nu te întrebi cum de mai poţi face aşa ceva? Adică n-ai mai iubi fără o inimă sănătoasă! Ascultă, eşti un bărbat aşa frumos şi deştept, cum ai luat aşa… consoartă? Şi culmea, în timp ce-ţi face figuri şi nu vrea să-şi respecte obligaţiile asumate, ei bine, tot în acest timp are o viaţă sexuală tumultoasă! Nu întrebi cu cine? Ai amuţit la aflarea unei asemenea veşti?

- Cine se mai uită la ea?...

- Este singura investiţie unde n-ai urmărit cum se cheltuiesc banii! Ai priceput de ce are trecere la bărbaţi? Toţi speră să crăpi şi să pună mâna pe afacerea dumitale!

- Nu se poate o asemenea lipsă de scrupule?

- Ai să fii acolo pe data de cinci august?

- Stai, nu mă lăsa nelămurit, unde ai dispărut? #

 

Petrică Ugureanu se trezi agitat. Somnul obişnuit de la ora douăsprezece şi jumătate din camera lui, alăturată biroului, luase sfârşit brusc, odată cu visul. Se şterse de sudoare şi bău un pahar de apă. Un timp medită la cele aflate, dar în final îşi zâmbi neîncrezător. Nu putea fi un al doilea dobitoc mai mare ca el!

 

7. Mircea Livadaru şi Arian Stoleriu beau într-un bar foarte scump, acelaşi unde se aflau cu o lună în urmă.

- Sfatul tău a avut urmări. Chiar dacă pare absurd, omul s-a ivit.

- Vorbeşti de… donator? Adică îi mulţumeşti pentru darul făcut?

- După prima manifestare de recunoştinţă mi-a invadat existenţa, visele. Îmi apare în somn şi mă îndeamnă să fiu mai activ… Pentru el trece timpul… pentru mine a trecut! Respect instrucţiunile medicilor, am făcut unele excese şi mă tem…

- Fiind aliatul tău, ai căpătat şi un sprijin de… Sus!

- Este prea complicat pentru mintea mea!

- Se mai iveşte şi o altă încurcătură. Dacă dumneata eşti născut în „Gemeni” şi primeşti o inimă de la un donator născut în… să zicem „Capricorn”, atunci caracterele dumitale se vor modifica deoarece posezi partea cea mai importantă a lui, inima. Ea este de „Capricorn” şi vei căpăta gesturile tipice ale acestei zodii! Te vei schimba într-o oarecare măsură. Şi destinul dumitale a fost modificat, ai preluat şi o parte a ursitei celui dispărut. Caracterele lui se vor manifesta violent, va lupta să supravieţuiască pe bucăţele…

- Nu mă înnebuni cu astfel de teorii! Recunosc sporirea ritmului activităţii sexuale, chiar peste obişnuinţele anterioare… Şi mă supăr mai repede pe cei care nu mă ascultă!

- Recuperează-ţi fiinţa şi roagă-l să înţeleagă nevoia adaptării elanului său la posibilităţile tale. Să nu uite că eşti suferind… Să lăsăm toate astea… Luminiţa cum se simte?

- Este o înţeleaptă!

- Bine… Afacerile cum merg? Încălţămintea se vinde oricum! Cu sau fără criză omul se deplasează…

- Nu am a mă plânge… Alta este problema. Tipul mă somează să fiu undeva pe data de cinci august. Nu spune unde, doar atât, pe cinci august! Peste patru luni sunt invitatul lui! Trebuie să aflu care este povestea! Eu nu am timp să mă ocup şi fără acces la Banca de organe, nu văd cum aş lămuri ciudăţenia acestei invitaţii.

- Cu puţin efort cred că rezolv enigma. Sunt unele cheltuieli.

- Suport eu deranjul!

 

8. - Domnule Ungureanu, v-am invitat la sediu pentru a vă informa asupra demersurilor făcute de noi ca angajaţi ai dumneavoastră. Persoana indicată are o activitate asupra căreia vă raportăm în acest material, text şi fotografii. Vă lăsăm să-l studiaţi şi să decideţi pentru viitor, asta după ce veţi cunoaşte rezultatele primei săptămâni de lucru la dosar.

Mai întâi văzu fotografiile. Printre ele câteva o arătau pe Steluţa, nevasta lui, în partide de amor. Observă cu stupoare că erau doi bărbaţi diferiţi, dar aceeaşi cameră. Pozele aveau imprimate datele de captare a imaginilor, evenimentele se petrecuseră  în săptămâna trecută. Citi textul şi află că nevasta lui avea cel puţin doi amanţi cu care îşi petrecea timpul, alternativ, într-un apartament închiriat. Steluţa era titulară de contract. Recunoscu, în silueta unuia dintre amorezi, pe directorul economic al firmei sale. Celălalt, necunoscutul, era şofer de taxi.

Materialul avea semnătura şi ştampila agenţiei.

- Pot să-l iau?

- Am pregătit pentru dumneavoastră trei exemplare, dar vă dăm numai două. Al treilea îl puteţi folosi la nevoie. Ce facem în continuare?

- Lucraţi până la epuizarea sumei plătite!

- S-a epuizat!

Petrică Ungureanu nu a mai auzit spusele detectivului, ieşise.

Pe drumul de întoarcere la fabrică se gândea la răzbunări şi la scandaluri uriaşe, cu televiziune şi procuratură, cu insulte şi acuze usturătoare…

- Şefu’, sunteţi cătrănit! Nu vă face bine la noua inimioară!

Vorbise Iancu, şoferul.

Îi dădu dreptate. Într-o jumătate de oră se felicita pentru acţiunea întreprinsă, avea cel mai bun motiv de divorţ.

- Aţi luat tratamentul?

Secretara a adus paharul cu ceai rece şi a urmărit înghiţirea tuturor pastilelor prescrise. Abia acum o urmări cu atenţie şi văzu că avea o siluetă frumoasă şi arăta… Cine o angajase şi pentru cine muncea ea orele suplimentare?

- Nu mă priviţi pofticios! Cu inima dumneavoastră nu faceţi faţă!... chicoti ea.

- Cine te protejează, domnişoară?

Speriată, uimită, intrigată, alintată, sigură, iată stările exprimate de faţa ei.

- Domnul director economic, mărturisi ea, cu o uşoară emfază.

- Uită-te puţin la această fotografie! Recunoşti pe cineva?

Două secunde rămase înmărmurită, apoi izbucni într-un râs molipsitor.

- Este ceva deasupra naturalului!… Cu stârpitura aceea de nevastă-ta!?...

„Ar trebui să fii mai respectuoasă!” şopti Petrică Ungureanu pentru sine. Dacă n-ar fi văzut-o posedată de domnul director economic, n-ar fi îndrăznit… Presupunea un divorţ iminent!

În aceeaşi seară discuţia cu Steluţa a decurs calm. Avea o siguranţă periculoasă.

- Am angajat o agenţie de investigaţii pentru a verifica activităţile tale în timpul când eu muncesc.

- Te speteşti, nu alta!

- Au întocmit un raport detaliat. Timpul petrecut cu amanţii tăi dovedeşte nevoi mari care îmi depăşesc puterile!

- Chiar, eşti un om lipsit de vlagă şi dotare!

- Vrei să citeşti ce au scris detectivii?

- Nu, doar se referă la mine! Îţi închipui c-am uitat partidele de sex făcute în ultima vreme?

Atunci a sunat telefonul mobil al Steluţei.

- Scuză-mă, nu pot vorbi aici, mă urc la mine în dormitor şi discutăm…

La întoarcere se adresă soţului ei:

- Nu-mi închipuiam aşa mojicie! Să te plângi secretarei!?... Eşti un mizerabil!

- De neimaginat! Eşti vinovată şi mă jigneşti inadmisibil!

- Nu te mai plânge ca o muiere! Ai un plan de ieşire din situaţia asta tâmpită creată fără pic de inteligenţă? Ce te uiţi ca un bou!? Nemaipomenit idiot am luat eu de bărbat! Nu-ţi închipui că voi mai rămâne cu tine!?...

Petrică Ungureanu nu avea glas. Nu-şi închipuia o discuţie cu roluri schimbate…

- Cât îmi dai pentru a pleca fără scandal? Credeam că pentru aceasta ai declanşat discuţia!

- Despre ce vorbeşti?

- Avem toate actele afacerii tale de anul trecut, cea cu livrările pentru armată!

- Aveţi?

Steluţa a făcut un gest deznădăjduit.

- Greu mai pricepi! Costică nu a stat cu mâna în sân, a înregistrat toate discuţiile tale şi a făcut copii după acte… Destul pentru declanşarea unei anchete. Ştii că asta înseamnă moartea afacerii tale şi puşcăria pentru tine! Procese, convocări la Procuratură, declaraţii… nu le vei suporta şi inima ta va capota! Atunci voi obţine totul!

- Purtarea ta a fost premeditată?

- Abia acum te-ai prins! Detectivii tăi sunt ageamii… I-am identificat din prima zi… Au reglat prost camera de luat vederi, a trebuit să corectăm noi distanţa. Aşa aţi avut imagini acceptabile! A fost teribil de excitant să ştii că eşti văzută…

- Nu prea ai ce arăta…

- Îţi voi lua şi BMW-ul pentru o asemenea jignire. Ca să ştii ce te aşteaptă, vreau tot, absolut tot ce ai! Voiam să-ţi las maşina, dar, dacă ai fost mitocan, te-ai ras! Vei începe o nouă viaţă de la zero… De altfel, şi eu încep o nouă existenţă, nu puteam să pornesc fără un mic depozit!

- În afara domnului director Costică Ionescu mai apare un personaj în fotografii! Ce crezi că va zice amantul tău despre prezenţa lui?

- Nu va afla nimic, altfel voi face totul public! Mâine mergem să facem transferul…

Telefonul Steluţei sună iarăşi.

- Scuză-mă!...

Femeia ascultă câteva clipe, apoi o durere animalică îi schimonosi faţa ridată, se înroşi cumplit şi scăpă telefonul din mână. Ungureanu îl ridică şi continuă discuţia.

- … după cincisprezece minute a murit, doctorii s-au căznit o jumătate de oră să-l resusciteze…

- Fetiţo, ce se petrece, despre ce vorbeşti?

- I-am spus doamnei, erau mai apropiaţi… Domnul director economic a avut un infarct şi a decedat… la spital. Eram cu el când s-a întâmplat, acasă la mine… Veniţi să vă dau depozitul, are multe hârtii aduse într-o geantă pentru a vă şantaja! Chiar…

- Bine, bine, voi veni mai târziu, să nu te culci!

- Mâine am slujbă…

- Te învoiesc cu plata dublă…

Sună imediat la salvare şi nu atinse trupul femeii, gheboşat parcă mai mult. În timp ce aştepta venirea medicilor, privea un film la televizor. Ceva cu angrenarea unor tipi într-o competiţie de „ruletă rusească”. Eroul, un tânăr brunet, scăpase de runda a doua.

Medicii au declarat decesul femeii şi au chemat Poliţia. S-a decis efectuarea necropsiei.

Trecuse de ora douăsprezece când Petrică Ungureanu a ajuns la locuinţa secretarei. 

- Doreai să-mi dai ceva…

- Geanta asta este plină cu acte aduse de domnul director, spunea că reprezintă o avere… Voiau să vă şantajeze, să vă ia totul. Pentru mine astfel de fapte sunt reprobabile… Mai bine fac sex plătit, decât şantaj! Luaţi-le! Doamna Steluţa a suportat greu vestea?…

- Nu… A scăpat uşor… Apropo, ce tarif ai?

Femeia s-a înroşit, a îngăimat câteva cuvinte neclare, se pregătea să riposteze, dar nu-şi putea da afară şeful. Dându-şi seama că greşise în exprimare, răspunse:

- Am, de fiecare dată, un singur iubit, sau amant, sau… protector! Nu cer nimic…

- Dezbracă-te! Vreau să văd un corp frumos…

- Abia a murit… De ce mă siliţi?

- Ai dreptate, cheamă un taxi!

Urmează partea 4/4

 

 

Citeste mai mult…

Donatorul de organe partea 2-4

Partea 2/4

 

3. Vineri seara partida de bridge s-a întins până la miezul nopţii. Luminiţa s-a retras mult mai devreme acuzând o migrenă:

- Ai grijă, Adrian, regimul tău de odihnă este strict!

- Nu-mi pot evacua oaspeţii! La ora douăsprezece dau stingerea.

Chiar aşa s-au petrecut faptele. Toată casa s-a cufundat în întuneric la ora promisă, iar Adrian s-a strecurat discret în patul său. După operaţie s-a considerat util ca fiecare să aibă un pat, dormind, totuşi, în aceeaşi cameră. Înainte de a se întinde sub plapumă, căută icoana din priviri şi făcu o scurtă rugăciune. Fu uimit să constate că până atunci nu simţise această nevoie şi că nu ştia unde este răsăritul în dormitorul matrimonial. Candela aprinsă de Luminiţa i-a arătat locul.

Al doilea fapt surprinzător l-a realizat atunci când, la sfârşitul rugăciunii, a mulţumit celui care i-a dăruit ficatul.

- Mircea a avut dreptate, gândi el, ziua aceasta nu ar fi existat pentru mine dacă nu se întâmpla aşa… Mulţumesc, omule, ţie, sufletului, atâta cât a mai rămas din tine, mulţumesc pentru darul tău dătător de viaţă!

Câteva săptămâni mai târziu a fost obligat să-i spună Luminiţei:

- Este nevoie să mă ponderezi, să reglezi… ritmul economic! Eu ştiu că eşti tânără şi ai nevoie de mai mult, dar, aşa cum am început, nu sunt pregătit să rezist mult timp.

- Nu cred că te surmenez… de trei, patru ori pe săptămână nu este o oboseală prea mare!

- Uiţi că medicii mi-au cerut să nu exagerez. Cel mult o dată!...

 - Cel mai mare efort îl depui la fabrică. Repet, părerea mea este să cauţi un director care să facă totul, tu doar să verifici. Economiseşte-ţi puterile pentru a trăi propria ta viaţă!

- Ar trebui să-i dăm jumătate din câştig şi avem credite imense.

Adrian mărise timpul de odihnă, se culca la nouă seara şi se scula la şase dimineaţa. Luminiţa pregătise cafeaua şi micul dejun frugal, iar la şapte, cu rezerva de testosteron intactă, făceau dragoste. Doar atunci când decidea el.

Rărirea apropierilor intime nu a iscat comentarii, fiecare trebuind să accepte evidenţa. Adrian era un suferind…

 

# Se plimba singur prin faţa cinematografelor privind reclamele şi fotografiile artiştilor. În vitrina slab luminată a unui dintre ele figura actorului din rolul principal zâmbea arătând o dantură de reclamă. Dar… de fiecare dată îi făcea cu ochiul şi şoptea câteva cuvinte. Cu certitudine îi comunica ceva interesant, deoarece izbucnea, pentru o clipă, într-un râs parcă jenant. Era un ştrengar puţin timid… dar insistent!

- Nu înţeleg bine ce spui, începu dialogul Adrian, repetă!

Se concentră asupra buzelor când tânărul vorbi încă odată …

- Îmi place cum i-o tragem Luminiţei! i se păru lui că descifrează mesajul.

- Măgarule! Numai eu fac asta, tu eşti doar o fotografie! Trupul tău este la mii de kilometri de aici, cum ai putea participa?

Din cauza agitaţiei şi încordării nu desluşi răspunsul şi plecă mai departe. #

 

Se trezi agitat. Era ora cinci dimineaţa şi nu mai putea dormi.  Luminiţa s-a sculat ca de obicei şi peste o oră s-a întors cu cafeaua. Îşi cunoştea bine soţia, o văzuse de nenumărate ori în ţinute sumare, dar acum transparenţa halatului de casă îi produse o erecţie instantanee de care s-au bucurat îndelung… Ca de fiecare dată efortul lui era minim datorită preocupărilor ei de a-l proteja. A adormit imediat după duş.

 

#  - Ei bine, mă bucur că mă asculţi! Luminiţa este o figură… tehnică desăvârşită, forme împlinite, o adevărată bucurie. În ultima vreme ai cam neglijat-o şi m-ai lipsit de multe bucurii! Nu accept aşa ceva, trece timpul fără o valorificare maximă…

Chipul ştrengarului din fotografie îl privea cu o timiditate parşivă. Stătea pe fotoliu, picior peste picior şi fuma.

- Ai putea să te abţii, aici nu se fumează…

- Nu fi cârcotaş, bătrâne! Fă o concesie, merit şi eu atâta lucru!

- Ce cauţi aici? Ce-ai să-i spui Luminiţei?

- Prea multe întrebări, răspunsurile nu sunt simple şi ar dura un timp îndelungat până să te lămureşti. Sunt în dormitorul vostru matrimonial, atunci când eşti şi tu.  N-ai înţeles că mă aflu peste tot unde îţi plimbi carcasa, trupul!? Mă porţi cu tine, stăm, ne mişcăm, dormim, mâncăm şi o înghesuim pe Luminiţa amândoi, deodată!

- Nu fi obraznic!? Dai buzna, fumezi şi vorbeşti urât…

- N-ai înţeles că suntem inseparabili? Din clipa în care ai primit ficatul meu…

- Extraordinar! Tu eşti!?#

 

Din cauza emoţiei şi a surprizei Adrian s-a trezit brusc, neliniştit şi îngrijorat. 

S-a liniştit cu greu. Prezenţa tânărului în visele sale devenea explicabilă, dar îl cuprinse un  sentiment supărător de jenă. Era ca şi cum merseseră împreună la bordel şi se culcaseră cu aceeaşi prostituată. Se enervă imaginând-o pe Luminiţa posedată de individ… Un străin pătrunsese în intimitatea lor şi se simţea oribil.

- Pari confuz astăzi, s-a întâmplat ceva?...

- Totul este bine… Mă recuperez, eşti o consumatoare vorace!

- Şi tu un martir!... Luminiţa îl sărută  şi plecă din cameră.

 

4. Ceea ce părea a fi o zi obişnuită s-a transformat repede într-un dezastru. Rămas peste program, singur în laboratorul de chimie al liceului, profesorul Geo Dumitrache voia să pregătească apă distilată pentru lecţiile de a doua zi. Distilatorul, o piesă arhaică şi uzată, avea dese întreruperi care se înlăturau printr-o buşitură… Ultima dintre ele a produs explozia vechiturii şi jetul de aburi fierbinţi l-a fript pe profesor. Fruntea şi o parte a obrazului drept au fost afectate profund. Îngrijiri, operaţii, infecţii, iar operaţii… La Clinica de arşi a reuşit o performanţă fără a avea alt merit decât amiciţia cu un medic specialist cunoscut cu această ocazie. Amândoi erau filatelişti şi numismaţi. În final, după trei operaţii dificile, profesorul Geo Dumitrache a primit o faţă nouă, remodelată prin transplant de epidermă, preluată, mai bine spus cumpărată, de al Banca de Organe şi Ţesuturi. Însuşi noul său prieten, medicul, a sponsorizat acţiunea, neacceptând remunerarea operaţiilor.

- Pentru a mă recompensa, te rog să vii la mine… Am ceva special! Este secret. Sigur nu ai timbrele despre care vorbesc.

- Dacă nu le am, am să-ţi spun…

- Vorbesc despre Spania, 1961, Velasquez, Torcătoarea, coliţa…

- Am văzut-o doar odată, în timpul studenţiei…

- Evident, nu aveai bani!

După asimilarea ţesuturilor transplantate, faţa profesorului arăta destul de bine. a mulţumit medicilor şi asistentelor, iar în fiecare seară, în timpul rugăciunii, trimitea un gând de mulţumire celui de la care avea noua lui înfăţişare. După mai bine de şase luni s-a întors în laborator. Nu s-au găsit fonduri pentru un nou distilator, apa necesară experienţelor fiind cumpărată de la un institut specializat.

 

#  - Cum te simţi, profesore? Ce zici, eşti mulţumit de faţa dumitale?

- Nu pune întrebări, mai bine începe analiza! Altădată să fii reverenţios, nu suntem la „per tu”!

- Bravo, eu îţi fac un bine şi dumneata mă iei la zor! Cred că nu ştii pe cine ai înaintea dumitale!

- Nu, nu te-am văzut până acum la cursuri.

- Mă cheamă Alexa, sunt cel de la care ai căpătat epiderma de pe frunte şi faţă! Sunt donatorul…

- Nemaipomenit!... Sunt foarte fericit să te cunosc, domnule Alexa!

- Aşa ziceam şi eu… Am venit la dumneata deoarece te-ai gândit mereu la mine. Te întrebai dacă aici unde mă aflu am nevoie de faţa întreagă? Domnule profesor, aceasta este o întrebare retorică! Ştii că sufletul, forma în care mă aflu acum, este eliberată de legătura cu carcasa trupului. Nu-ţi fac teorie, dar eu sunt acum o formă de energie cu o vibraţie invizibilă pentru oamenii de rând. Ca ultravioletele sau razele gama. Sufletul şi spiritul sunt structuri fizice invizibile…

- Desigur, am citit ceva în acest sens, dar nu credeam că este adevărat… Care este fenomenul căruia îi datorez faptul că te văd?

- Te-ai eliberat de carcasa trupească. În somnul tău, ai părăsit trupul...

- Sunt mort?

- Nu. Structurile tale fine, sufletul şi spiritul s-au degajat provizoriu şi s-au întâlnit cu mine. Amândoi având aceeaşi lungime de undă putem comunica, luăm cunoştinţă unul de existenţa celuilalt.

- De unde cunoşti toate acestea, le ştiai din timpul vieţii?

- Facem şcolarizare! Crezi că suntem de capul nostru? Să lăsăm lucrurile serioase… Cum stai cu dragostea?

- Tinere, am împlinit şaizeci şi unu de ani… cu sedativele şi medicamentaţia de după operaţii… nu mai sunt tentat! Nevasta mea la fel, este foarte fericită fără obligaţia aceasta.

- Nu te pot ajuta prea mult numai cu transplant de piele. Să ştii că mi-am donat şi penisul! Prefer să rămână la Bancă, decât la tine! De fapt a fost condiţia principală.

- Ai mai putut discuta?…

- Aveam o declaraţie notarială în portofel. Am făcut-o în glumă, după un pariu cu un prieten, dar a folosit. Acum mă grăbesc, am o bucăţică rumenită care este în aşteptare. Nu uita, la data de cinci august să fii acolo! #

 

5. Alex începu să fie ocupat. Stătea mult timp în apropierea lui Adrian Stoleriu şi susţinea efortul lui la conducerea fabricii. Nu ştia cum, dar când simţea că oboseşte, prelua ceva din moleşeala lui şi acesta revenea proaspăt la muncă…

Ce mai plăcută solicitare era dimineaţa, la ora şapte, atunci când erecţia vulcanică, la care participa pervers, o aducea pe Luminiţa în postura de lucrătoare docilă, foarte interesată să culeagă floarea rară… Programul stabilit de Adrian era, cu siguranţă, insuficient pentru calmarea libidoului unei femei mature, sănătoase şi neobosite…

 

# - Vă sărut mâna, doamnă!

- Unde eşti domnule, nu te văd?

- Stau cam departe. Îmi permiteţi să mă apropii până la limita la care mă veţi percepe? Asta înseamnă că vom fi aproape lipiţi.

- Doar să te văd, sunt curioasă… Nu înţeleg starea în care mă aflu. Cum ai intrat aici? Şi nu mai face atâta gălăgie, îl scoli pe Adrian! Eşti frumuşel şi tânăr… Nu sunt o ipocrită, dar dacă eşti discret…

- Este calitatea mea esenţială. Ai o piele catifelată şi electrizantă…

- Încetează, nu mă mângâia pe acolo!...

- Văd zonele tale erogene… sfârcul ţâţelor, ceafa. Întoarce-te!…

- Bestie, mă înnebuneşti, ce mă voi face odată ajunsă în halul acesta de excitare? Adrian doarme şi nu este programat nimic!…

- Lasă-mă să mă bucur… Ai fesele rotunde ca două mingi unse, ultralustruite! Şi în ascunzişul codrului de nepătruns…

- Încearcă şi cercetează-l odată!

- Chiar de mai multe ori! #

 

Luminiţa se trezi buimacă! Avusese un orgasm îndelungat şi intens, netrăit vreodată, nici măcar în adolescenţă. În dormitor era întuneric, Adrian dormea în patul lui respirând adânc şi uniform, departe de dezmăţul petrecut la doi paşi de el.

Se sculă şi se privi în oglinda de la baie. Urmele desfrâului se vedeau bine…

- Ce-a fost nebunia asta? De unde a apărut Zburătorul?... E de necrezut! Până la urmă contează rezultatul… Dacă nu e schizofrenie, înseamnă că a fost real. Da, nu pot ignora extazul, se vede… Oare, se va repeta?

 Urmează partea 3/4

 

 

 

Citeste mai mult…

Donatorul de organe partea 1/4

Despre  Scrisoarea  a-VII-a

 

Unii oameni se simt chemaţi şi îndreptăţiţi să comunice celorlalţi gândurile, experienţele şi trăirile lor, cele ale momentului şi cele acumulate prin vieţuire, dar şi a celor imaginate ca rezultat al primirii multor informaţii parţiale, aglutinate şi redate ca o sinteză proprie  Scriitorii, folosind toate formele imaginabile de alcătuire a operei lor literare, au slujit această idee cu multă sârguinţă, omenirea având la dispoziţie milioane de cărţi manuscrise, tipărite sau în format electronic (până acum). Supus acestei porniri incalificabile (în sensul bun al cuvântului), continui scrisoarea către sufletul meu cu speranţa transmiterii unor păreri proprii asupra unor evenimente omeneşti banale.

 

 

                          Scrisoarea a-VII-a.  Donatorul de organe

              

    Partea 1/4

   1. Adrian Stoleriu intrase în acest local select deoarece aici nu se fuma. Mai exact localul avea separeuri izolate bine unde nu pătrundea fumul din sala mare. Întreg spaţiul era puternic ventilat şi disconfortul se afla la un nivel minim. Legitimaţia specială, fără de care n-ar fi putut trece de uşa păzită, i-a deschis calea. Chiar dacă Mircea Livadaru, prietenul său nu avea cartonul albăstrui de liberă trecere, însoţindu-l pe Adrian se asimila  obişnuiţilor casei.

- Este singurul loc unde mă simt bine. De la operaţie nu pot suporta fumul de ţigară. Luminiţa a luat obiceiul să fumeze pe terasă… Va trebui să vii să vezi locuinţa  unde ne-am mutat de câteva luni!

- Am auzit că aveţi un domeniu acolo…

Adrian comandă sucuri şi cafea unei fete bine alcătuite, cu o fustă scurtă.

- Privitul nu costă, remarcă Livadaru.

- Am întârziat cu proiectul aproape un an, pentru operaţie…

- Se vede reuşita!

- Perfect! După o lună de recuperare şi readaptare m-am simţit foarte bine. Medicamentaţia împotriva respingerii este şi ea susţinută, iau cinci feluri de pastile.

- Am să comand pentru mine un cogniac… am cu ce să-l plătesc!

Ochii albaştrii ai fetei se concentrară pentru a scrie comanda.

- Dumneavoastră mai doriţi ceva? întrebă ea pe Adrian.

- Nu, numai domnul Mircea doreşte, are cu ce plăti… Eu sunt operat.

- Aveţi nevoie de un tratament aparte… Vă aduc imediat comanda de până acum!

- Lista de aşteptare este lungă… preţurile cresc mereu, aşa că avansezi mai mult prin descalificarea celor care nu pot  plăti decât prin rezolvări de cazuri. Am plusat serios! Mai aveam câteva luni de trăit şi mă întrebam cui am s-o las pe Luminiţa!?... Toată treaba a dus către trei sute de milioane… La Viena, dar cu materialul clientului, cu organ din ţară. O complicaţie uriaşă care m-a secătuit de bani şi de nervi! Norocul a fost Luminiţa, a pătruns peste tot cu şarmul şi tenacitatea ei.

- Eu nu m-aş fi descurcat!... Totul e bine acum?

- Desigur… Numai că am căpătat o stare … sunt mai impulsiv. Nu-mi cunoşteam această latură, sau poate mi-o stăpâneam mai bine! Sunt mai grăbit, parcă mi-am schimbat zodia! Ştii, eu sunt născut în „Gemeni”!

- Nu cunosc ce caracteristici are un „geamăn”.

- Mult calm şi dispus la îndelungi pregătiri înaintea acţiunii…

- Şi… cu Luminiţa?

- Preludiul a fost punctul meu forte, pregătirea îndelungată a „actului” a convins-o definitiv!

- Înţeleg, acum este altfel? Te precipiţi?

- A… nu! Doar că îmi cere un efort… pentru a mă abţine! Doctorii spun că nu am excitante în tratament, doar sedative, iar acestea nu-şi fac efectul!

- Are dreptate fetiţa de aici, ai nevoie de un tratament special pentru a nu te supune la efort…

- Luminiţa s-a sacrificat pentru a nu mă surmena…

Au izbucnit amândoi în râs.

- Nu vreau să mă înţelegi greşit… Mă codesc să-ţi spun… Este o problemă…

- Spune, m-ai făcut curios cu ezitările tale!

- Adică… tu te rogi în fiecare seară ca fiecare creştin! Foloseşte acest prilej pentru a mulţumi sufletului aceluia care ţi-a dăruit ficatul!

- Fii serios, omule!

 Adrian părea descumpănit.

- Când vei ajunge să comunici cu el, cu sufletul donatorului, nu vei mai avea nevoie de medicamente… Roagă-l să fie răbdător… să te lase cu obiceiurile tale… cu pregătirea… cu felul tău de a face sex! A fost tânăr, dar acum să se mulţumească cu ce …

Mircea Livadaru se exprima greoi.

- Eşti o figură… dar am să reflectez! promise Adrian.

La despărţire a fost invitat să viziteze  „domeniul”.

- Vino vineri seara, jucăm bridge. Întotdeauna în fiecare vineri!

 

2. Şeful de schimb, Tomescu, un maistru cu prestigiu profesional, era acum enervat. Gabi Pahonţu făcea nazuri, refuza să se supună. Aşa ceva nu se putea accepta, avea de păstrat un renume şi o disciplină… El alegea femeile care trebuiau să-i asigure nevoile, numai acelea pe care le plăcea! Nu conta părerea lor, aici nu avea nimeni o opinie proprie. Revenită din spital după o absenţă de şase luni, invoca mereu durerile care persistau şi ameţeala produsă de medicamente.

- Cum te simţi fetiţo? Eşti în formă în seara asta? Nu te poţi sustrage la infinit! Doar dacă vrei să declari ruperea totală a relaţiilor noastre, poate ai motivele tale! Eu nu mă opun… este dreptul tău. Dragostea nu se face cu forţa, întotdeauna! Numai la mine nu ai voie să crâcneşti! Du-te în magazie!

Alăturat biroului se găsea o încăpere mică, pregătită pentru aventurile sale. Uşa era mascată strategic de câteva fişete, aşa că nu se vedea cine intră sau iese.

- Cred că e timpul să renunţăm… Nu-mi permite sănătatea, eu sunt aproape moartă iar tu vrei…

- Ştii că îmi placi într-un fel de nedescris! Dintre toate... Îmi lipseşti şi mă gândesc mereu la zilele frumoase când mă iubeai. Chiar aşa de mult te-a schimbat operaţia?

- Este drept, parcă sunt alta. Medicamentele sau transplantul au modificat ceva din mine, sunt un alt om, puţin schimbat.

- Deci, nu mă mai iubeşti!

- Să fim serioşi, domnule Tomescu! Cum vrei să fii iubit când comanzi ca un paşă: „tu, în seara asta eşti de serviciu la lustruit… Hai, du-te în magazie! Când voi veni să te găsesc cu curu’ în sus!”

- Exact, vezi că ai învăţat bine lecţia!? Deci ştii, dar nu vrei!? Nu-i nimic, fetiţo! Sper ca înlocuitoarea ta să fie mai cooperantă.

- Sunt atâtea dispuse să fie cu tine! Apelează la alta!

- Tocmai terminasem verificarea celor disponibile şi voiam să încep cu tine runda următoare. Nu-i nimic, voi solicita colaborarea celei care se va angaja în locul tău!

- Ştii bine că nu mă pot lipsi de slujbă, mai ales când sunt datoare la bănci. Am împrumutat bani pentru operaţie…

- Cu calităţile tale ai fi câştigat mai bine dacă… Dar norocul acesta nu se lipeşte de tine! Te bucuri doar când te duci la magazie! Femeie, încăperea aceasta are două uşi, alege una dintre ele şi… umblă!

Gabi îl privea cu ochi mari, nu atât de speriaţi sau disperaţi, cât surprinşi de animalismul arătat de omul din faţa ei. Ar fi putut cere uneia dintre cele treizeci de lucrătoare să-i ofere satisfacerea… Nu, el o voia pe ea, voia să o supună, să o posede  înjosind-o. Avuseseră relaţii atunci când voia el, de multe ori înainte de operaţie. Trebuia să se culce cu cineva… Îşi păstra slujba, unele au păţit-o pentru că l-au refuzat. Nu aveai cui reclama, doar o singură alternativă, să te supui! La început se bucura de prezenţa virilităţii lui… S-a dovedit că nu era altceva decât o partidă de sex, atât! Împreunările deveniseră o obligaţie, ca spălatul pe mâini când te murdăreai. Acesta era cazul cu Tomescu.

- Te-ai hotărât?

Femeia s-a îndreptat spre magazie şi a închis uşa în urma ei.  Mormăitul lui satisfăcut nu se mai auzea. Ştia ce plăcerea avea şi, dacă ajunsese până aici, putea merge până la capăt. Îngenunche pe pat cu faţa spre perete şi capul plecat pe aşternut, dădu salopeta şi chiloţii în jos dezvelindu-şi fesele rotunde şi scoţând la vederea vulva excitată. Era imaginea supremă ce şi-o dorea bărbatul şi care făcea din acuplare o secvenţă de treizeci de secunde. O palmă uşoară peste fund o anunţă că totul se terminase. Nici nu se gândise că ar putea avea un orgasm.

- Ei, ai văzut că nu a fost greu?! Bravo, ai făcut ceea ce-mi place mie mai mult! Voi ţine cont!

Lucrând la maşinile pe care le supraveghea, cu trecerea timpului, o dorinţă tot mai intensă se înstăpânea. Voia, cu adevărat, un bărbat, voia să facă dragoste cu el, ori cine ar fi acesta! Poziţia aceea oribilă o excitase. Nu cunoştea pe nimeni… După despărţirea de soţul ei nu se ivise o legătură stabilă, cele câteva relaţii pasagere nu o mulţumiseră şi nu depăşiseră una sau două întâlniri. Suferinţa îi acaparase toată existenţa. La ora plecării din schimbul al doilea operaţia o jena, ofertarea ar fi trebuit evitată!

Chiar despărţită, soacra ei o ajuta la creşterea băiatului rămânând cu el în timpul zilei. Când lucra în tura de noapte şi venea târziu acasă lua băiatul la ea timp de o săptămână. Deoarece socrul era bolnav, amândoi, băiatul şi soacra sa, rămăseseră în apartamentul lui Gabi.

- Rămâi şi dormi aici, mamă! Unde pleci la miezul nopţii?

- Vreau să văd ce face Stere, ştii că e bolnav.

A făcut un duş şi s-a culcat după ce a făcut rugăciunea de seară. Mulţumea pentru şansa primită odată cu transplantarea unui rinichi… Nu mai avea nevoie de dializă şi de o jumătate de an viaţa părea normală… Mulţumi, pentru prima dată şi donatorului, cel care prin moartea sa făcuse posibilă viaţa ei… Simţi durerea pentru  sfârşitul lui tragic…

- Odihneşte, Doamne, sufletul acelui nefericit!...

Adormi repede.

 

# Cineva a sunat la intrare. Ştia că e vis şi nu s-a mişcat, dar vizitatorul a insistat. Aproape adormită a deschis uşa, fără a privi prin vizor.

- Intră, de ce faci atâta gălăgie? Îmi poţi trezi băiatul.

Bărbatul arăta bine, se mira că i se părea cunoscut şi că îl aştepta…

- Te rog să mă scuzi, eram în pat… Îmi pun un halat!

- De ce crezi că aş vrea aşa ceva? spuse el apucând-o ferm de mijloc şi lipind-o viguros de trupul lui.

Da, ştia, se va întâmpla ceva minunat… Nu se temea şi nu voia să strice vraja cu un gest necugetat… În vise totul se spulberă ca un fum, fără să ştii de ce…

- Cum te cheamă?

- Alexa.

- Alexa, da, aşa este, să nu dispari, am aşteptat să vii… Am o mare dorinţă…

Nu conta unde se întâmpla… Vigoarea lui o aduse repede în pragul bucuriei extreme. Acum, degajată de convenienţele absurde, lipsită de stresul existenţei şi eliberată de pudoarea ipocrită specific feminină, putea să admită nevoia tiranică a prezenţei lui masculine.

- Să nu pleci aşa de repede! Să mai vii, să mai vii! spuse ea văzându-l îndreptându-se spre uşă.

- Să fii acolo pe cinci august! spuse Alexa închizând uşa.#

 

Ştia că e vis, nu se mişca, voia să absoarbă întreaga savoare… Orice gest putea şterge impresia satisfacţiei ajunse dincolo de limitele cunoscute de ea. Nu ştia cine este, dar voia să mai vină… Numai în somn poţi avea o apropiere atât de copleşitoare, numai într-un vis prezenţa omului aceluia aducea atâta desfătare.

Deschise ochii o clipă, afară era întuneric, va mai dormita în culcuşul acela în care fusese Alexa…

Urmează partea 2/4

 

 

 

Citeste mai mult…

Mergeam de zile întregi cărându-ne umbrele şi dezamăgirea. N-am băut apă patru zile, nu voi bea din smârcurile otrăvite al şanţurilor! Sfârşitul este acelaşi, să mori prin istovirea trupului lipsit de apă şi de umorile vitale sau secătuit de bolile ce se dospeau în zăcători; e tot una… Cad unul după altul, îi număr după focurile de armă, cad, mai ales, cei care au băut apă din bălţi, poate şi alţii şi, după fiecare împuşcătură mă bucur, mă fericesc cu ruşine, încă nu sunt eu acela. Nu vrea să mă îngenunche soarta, trebuie să duc osânda până la capăt…

În lagăr ajungem mai puţin de jumătate din câţi am pornit, dar încă prea mulţi pentru duşmanul sărăcit de atâţia ani risipiţi. Mâncăm odată la două zile şi bem apă odată pe zi, aceeaşi  porţie, o gamelă. Trec zilele, se face tot mai frig, muncim mereu la şanţuri şi la drumuri. Nopţile sunt mereu mai lungi, nu mă pot odihni, gândul se duce acolo pe câmpia cu lanuri de grâu unduind în soarele devenit doi ochi ca farurile de la maşina  boierului Prasa, lucind ca o fâşie mereu mai îngustă, acum doar o aţă, parcă o rază scăpată printr-o crăpătură. Printr-un gol cât un nasture văd căutătura rea şi mustaţa ţigănească a lui Condei, cu chipul turtit de puterea pumnului meu, lăţit ca o pâine necrescută. Apoi lângă mine ochii lui şi buzele mişcându-i-se în tăcere. Mai târziu înţeleg: „- Lixandre, eşti sănătos? De câteva zile te văd mereu mai slăbit.” Fantoma mă sperie, îi întorc spatele alungându-mi-o din priviri. „- Dacă ai nevoie de ceva, te ajut eu, numai să-mi ceri.” Aud bine glasul chiar dacă este şoptit, prevăzător, să nu-l afle plantoanele. Îmi bag capul sub pătură, nu vreau să aud, nu vreau să văd stafiile în cotloanele lor mucegăite. Să nu chinue oamenii! Şi chiar dacă ar vrea, pe mine n-o să poată, căci eu, Lixandru, nu voi da socoteală decât Cerului! Ştiu, am pierdut pentru totdeauna liniştea sufletului, aceasta e osânda pentru luarea viaţii unui om. Aşa a fost să fie atunci, aşa va fi şi de acum înainte. Voi trăi chinuindu-mă cu acest gând! Dar fără fantome!! Fără chipuri străvezii arătate numai mie!! Pieriţi în hăurile iadului, lăsaţi-mă părerilor mele de rău!!

Drumul spre şanţuri este mocirlos, abia îmi smulg bocancii din clisă. Din norii plumburii plouă, câteodată un fulg cade printre picăturile reci. Simt cum îmi arde trupul, ştiu după ochii închişi, după greutatea din tălpi şi din furnicarea pulpelor. Merg pas după pas, scoţând cu greu piciorul din glod, cu puţina forţă ce o mai am. Până când? Nu mă pot opri, atunci ar fi sfârşitul… Întorc privirea spre căruţa din urma coloanei, cea care va duce leşurile la întoarcere. „- Eşti bolnav, Lixandre? Trebuie să ceri o scutire!” Iarăşi stafia lui Condei!? Mă opresc înmărmurit, privindu-l de sus, sunt mai înalt decât el. Mă întreb de ce nu s-a gândit atunci să-mi spintece burta, i-ar fi fost mai la îndemână, tocmai fiindcă era mai scund decât mine. Dacă ar fi făcut aşa, nu s-ar mai fi înfăptuit destinul… „- Hai, nu te opri! Sprijină-te de mine, sunt mai în putere!” Aşa este şi merg alături de el dus ca un copil, fără un gând anume, ce-aş mai putea gândi mergând sprijinit de umbra lui Condei, cel lăsat fără viaţă de pumnul meu acum nevolnic!? Privesc înainte, trebuie să văd numai ceea ce am în faţă, nimic dintr-o parte sau alta, în stânga mortul , în dreapta moartea… omul cu arma… Nu vreau să mai văd!... Şi ochii cuprind din ce în ce mai puţin din marginile câmpului, acum numai un fir ca prin crăpătura dintre două scânduri prost alipite. „- Uite bucata asta de pâine, o să-ţi dea putere!” O mănânc, este pâine din lagăr, e bună şi asta, mi-a dat puterea să-l întreb: „- Ce cauţi aici, Condei?” Îl privesc în ochii smoliţi, nedumeriţi. Mustaţa subţire, ţigănească, abia se mai vede printre perii crescuţi. „- Ce cauţi aici, de ce mă urmăreşti? Mă crezi în puterea ta? Dacă nu mai învins cât timp erai viu, acum că eşti mort,  nici atât! Nu mă tem de tine!” „- Aiurezi!? Eu sunt Geo Măcrineanu! N-aveai de unde auzi de mine, am ajuns pe front dintr-o greşeală şi acum, aici, dintr-o altă eroare regretabilă.” „- Eşti Condei, ce-a mai rămas din tine, din el, de acolo din lanul de grâu când te-am buşit cu pumnul!…”

 

                             #             #            #

 

„- Nici nu ştiu de unde am avut atâta putere să te car în spate atâta drum! Ai căzut ca mort şi abia am putut opri santinela să nu te împuşte. I-am arătat ce piept de bivol ai şi cât eşti de mare, iar dacă erai fără simţire, febra era de vină şi, cu siguranţă, îţi vei reveni după un timp de odihnă. Nu ştiam dacă ţi se trage de la tifos sau de la cine ştie care altă boală. Ai zăcut pe iarbă şi te-a plouat tot timpul, apoi te-a nins, dar erai atât de fierbinte încât ţi se usc apa pe frunte. Aici, în infirmerie, ai stat opt zile, eu te-am hrănit. Te-am spălat cum am putut… Toate astea m-au costat ţigările, i-am dat păcătosului de felcer tot… A venit vremea rea şi zilele acestea mulţi s-au dus… Între timp eu m-am descurcat, sunt la bucătărie, aşa am putut să te îngrijesc… erau porniţi rău împotriva ta şi nu ştiu de ce, Ofiţerul te urmăreşte… L-am păcălit până acum rugându-l să te lase viu, fiindcă dintre toţi care sunt aici, numai tu poţi ucide un bou cu pumnul! Nu m-a crezut, dar te priveşte cu atenţie, cred că abia aşteaptă să te faci bine, să te pună la încercare. Vine mereu şi se uită la tine…” „- De unde ştii tu, Condei, de uciderea cârlanului?” „- Cu tine nu se înţelege omul, ţi-am spus că eu sunt Geo Măcrineanu, dintr-o eroare ajuns aici… Eu ştiu multe şi sunt umblat prin lume, tu poţi ucide boul cu pumnul… De mic copil vorbeam limba lor şi încă altele… O gravă eroare m-a adus printre voi, Lixandre!” „- De unde îmi cunoşti numele?” „- Doar nu poate fi un secret, aşa, ştiu cum îi chiamă pe unii oameni din jurul meu, ca şi pe tine… Dar să lăsăm prostiile!... Uite, înghite ciocolata , e o bucată mică, jumătate din cât mi-a dat Ofiţerul. Dar eu te mint, Lixandre! Era toată bucata pentru tine, de la Ofiţer… Eu nu m-am putut înfrâna, am mâncat o parte, am poftit întotdeauna la ceva al altuia, acesta este blestemul meu, sunt devorat de o pornire… de cât de puţin al altuia…” „- Ai luat odată şi boul acela de la Petrea!” „- Aiurezi! De când am ajuns şi hoţ de vite? N-am coborât până acolo… Îi spuneam Ofiţerului cum este la noi, cât de greu ne ferim nevestele de privirea pofticioasă a boierului, cum trimite el maşina noaptea pe uliţă să i le aducă, unde se opreşte ochiul lui…” „ – De unde ştii tu de maşina boierului Prasa?” „- Peste tot este unul la fel, la voi Prasa, în altă parte Iarca! Apoi vin şi tâlharii, cei de care vorbeai mai înainte că i-au furat boii lui Petrea sau ai lui Ion…” „- Îţi aminteşti de toate?” „- Odată, Lixandre, va trebui să-mi lămureşti aiurelile tale. Ce ţi-o fi trecând prin minte!?” „-Ştii tu bine, Condei!” „- Dacă vrei să-mi spui aşa… de multe ori mi-am schimbat numele şi nu de bună voie, ca şi acum cu tine. Apoi vine şi războiul ăsta idiot şi eroarea care mă aduce aici. Dar vom scăpa, Lixandre! Ai trecut multe cumpene… Vei mai avea necazuri… A pus Ofiţerul ochii pe tine şi nu e semn bun. Vezi ce faci, să nu-l întărâţi, te bănuiesc eu cât eşti de furtunos, ai fi în stare să ucizi un om când te orbeşte mânia. Dacă l-ai lovi cu pumnul tău cât maiul, i-ar sării creierii cât acolo! Să te fereşti de mânie! Şi blestematul ăsta de Ofiţer care a pus ochii pe tine!” „- Deci ştii, îţi aminteşti, doar n-a trecut un veac! Blestemată spiţă trebuie să mai fi fost! Că fiind viu, m-am luptat cu tine un ceas, iar după ce-ai murit mă voi lupta o viaţă! Doar vrăjitoarele ar putea să mă scape de duhul tău!” „- De ce vrei să mă alungi? Eu îţi vreau binele şi te slujesc!” „- Cine vei fi fiind, umbra lui Condei sau un altul, chiar om bun de eşti, eu îţi spun să pleci! Să nu te mai văd în preajma mea şi, chiar dacă-ţi par nerecunoscător, chiar dacă nu-ţi răsplătesc binele, să stai departe de mâna mea! Şi de ochii mei! Nu vreau să te mai văd!...”

Pereţii sunt albi, au fost albi, mintea mea îi înnegreşte începând din marginile vederii, mereu mai mult negru, mereu mai puţin alb, până văd doar firul acela de lumină strecurat în toată întunecimea prin crăpătura dintre două scânduri şi, prin locul unde s-a desprins un nod, văd faţa turtită  a lui Condei, cu ochii atât de negrii încât albul care-i înconjoară, mă răneşte cu prea marea lui strălucire şi pot, în sfârşit, să-mi închid pleoapele, alungând stafia vie. Doar glasul lui: „- Prostule!... Pentru ce faci asta?”

Aş vrea să nu-l aud, să nu-l mai văd!...

 

                                         #               #               #

 

 

Înţeleg cu greu ce spune Ofiţerul. Umbla prin lagăr având cu el soldaţii, automatele, căutând ceva ştiut numai de el. Toţi s-au adăpostit, doar câte unul chinuit de cine ştie ce nebunie, mai umblă zevzec. Eu am un rost, duc lui Condei la bucătărie ţigările adunate şi le schimb cu pâine, am mai făcut-o, nu mă văzuse Ofiţerul, dar acum s-a sfârşit! Urlă în limba lui, pricep puţin, soldaţii mă buzunăresc şi arată Ofiţerului ce-au găsit. Explicaţiile nu se leagă, abia pot spune un cuvânt, două, când pumnul mă loveşte. O mână mică, grăsuţă, încleştată cu furia celui slab, o juleşte de oasele feţei mele, ţepoase. Un nevolnic! Se saltă să mă ajungă, gâfâie, ţipă, este ca o potaie ascunsă după gard, lătrând un dulău. Doar un pumn năprasnic cum i-am dat lui Condei!... A fost într-o vară fierbinte… acum o iarnă rece şi albă… se întunecă dinspre marginile vederii, a rămas doar puţină lumină înainte, mereu mai puţină, până ajunge un fir… două noduri sărite din scânduri, prin unul se zăreşte faţa lui Condei turtită, rană însângerată… prin cealaltă gaură chipul înroşit de ger al Ofiţerului… şi pumnii nevolnicului , mereu, până am ridicat pumnul… pumnul… şi lumina s-a pierdut cu totul… s-a stins… bine că s-a stins… nu mai văd!

 

                             #                #               #

 

E frig, în spate dogoreşte frigul. Ce gând este acesta? Cu siguranţă sunt năucit de durerea-arsură din creştet. Aşa m-au doborât ca pe un bou cu pumnul între coarne! Nu au ei pumnul acesta!... Sunt întins cu faţa în sus, îngheţat, dezbrăcat, aşa m-au târât aici, ştiu locul, aici unde într-o noapte ca asta se moare. Aşa vrea el să mă pedepsească! Chiar dacă mă tem, nu voi muri! „- Lixandre, eşti viu?” E vocea lui Condei, iarăşi el, mereu lângă mine, ocrotindu-mă, parcă i-aş fi fost încredinţat. Este totdeauna lângă mine ca să-mi aduc aminte, să nu uit cumva… „- Lixandre, doar nu te-au doborât!?” „- Nu.” „- Vino mai aproape!” Carcera era o baracă din scânduri, fără geamuri la ferestre, doar zăbrele. „- Să nu mori, Lixandre!” De unde voi lua căldura pentru a supravieţui acestei nopţi? „- Aşteaptă-mă lângă fereastră.” Eram lângă una dintre ele, văd cerul sticlos, puzderie de stele… O umbră îl şterge pentru o clipă, apoi zgomotul lucrului căzut la pământ. „- Ţi-am aruncat haine. Vino la peretele din spate!” Chiar dacă mă arde în creştet, nu voi muri. S-ar putea să rămân schilodit sau beteag de ceva, de încă ceva… Prin crăpătura dintre două scânduri se vede cerul luminat de o lună ascunsă, iar prin golul unui nod sărit ochiul negru al lui Condei, unul singur nu faţa întreagă. Am să-ţi dau supă fierbinte, mă auzi, Lixandre? Prin gaura asta am să bag un jghiab de tablă, să pui gura la el şi să înghiţi, să nu te opreşti, altfel ai să mori!” Lichidul călduţ apoi fierbinte se scurge odată cu vorbele lui Condei: „- Cu santinela a fost uşor, e un băiat din neamul nostru ajuns din eroare cu ei, i-am spus eu cum să scape, ce să facă, dar se teme, îl priveşte, e viaţa lui. Din partea Ofiţerului vine primejdia, nu credeam că vei scăpa… dar nu s-a îndurat de tine… cine ştie la ce s-o fi gândit el… tu nici măcar n-ai auzit de astea… Ce-o fi vrând el de la tine văzându-te aşa de puternic? L-am prevenit că la noi ţăranii au pumnul greu şi să nu te pună la încercare! Să munceşti, atâta ştii…Şi el vrea să te folosească într-un fel… Toţi poftim la ceva ce nu este al nostru, profităm de slăbiciunile cuiva… Aşa şi cu hoţul acela al tău… Poate nu mai avea cu ce plăti maiorului locul, adică acolo unde ar vrea el să facă o spargere, să mai ia de la câte unul care strânsese peste măsură… Şi dacă nu mai avea el cu ce plăti, s-a gândit la un bou… Atunci s-a întâmplat de a dat peste tine şi cât o fi fost el de priceput în toate, nu avea cum să treacă peste voinţa ta. A înţeles el asta, dar nu mai putea da  înapoi, sunt oameni care nu se dau în lături nici de la cele mai neiertătoare rele. Aşa este pe lumea asta, Lixandre.”

Frigul pare mai aspru, supa fierbinte nu ajută, degetele mi-au îngheţat lipite de jghiab, mai puţin buricele care zvâcnesc. Dacă închid ochii, văd iarăşi lanul de grâu unduind… Dacă-i deschid, văd ochiul negru al lui Condei… Să mi se şteargă ochii de vederea lui! Să se întunece mintea care nu vrea să uite!...  Cum să alung umbrele? Să nu mai văd!...

„- Te-ai încălzit, Lixandre? Asta-i tot ce-am putut aduce, îţi va ţine până mâine dimineaţă, numai să nu adormi! Cum ai închis pleoapele şi te laşi pradă căldurii potrivite somnului, gata, eşti ca şi mort! Ai dus cu tine ani de război şi peste toate câte au fost, ai trecut şi prin încercarea aceea care te-a smucit din rosturile tale de om simplu… Şi câţi şi-or fi lăsat leşul în faţa lui?... Coţcari de cotineţe, negustori slinoşi îngrăşaţi de prea puţină temere, ţigani fără ruşine… jandarmi ambiţioşi, călători neînvăţaţi cu pierderea, codoaşe care stricau preţurile şi câţi alţii care au vrut să-i fie lui mai deştepţi… Şi a dat peste tine şi n-a crezut că poţi să lupţi atât de aspru pentru un bou care nu era al tău. Aici o fi greşit el!...”

„- … sunt convins de ceea ce vă spun, căci băieţii ăştia nu au minte mai multă decât boii pe care îi mână la plug, alături de care se înjugă pe ţărâna aceea untoasă, atât văd ei înainte, domnule Ofiţer, capătul ogorului unde trebuie să ajungă şi de unde se întorc la acelaşi jug. Aşa şi cu războiul… de unde vreţi să ştie el ce se întâmplă în lume? Nu-i treaba lui… E păcat să-l împuşcaţi dacă n-a murit până acum în carceră, e trecut de miezul nopţii şi e ger… poate îl iertaţi… Îl trimiteţi la mină, la cărbuni, nu apucă sfârşitul războiului… săpând galerii fără lumină, o viaţă întreagă în întuneric! Eu, în schimb, domnule Ofiţer, cunosc atâtea despre lumea asta!...”

 

                             #               #              #

 

Lixandru trăieşte, orb, în satul Odaia Banului. Despre Geo Măcrineanu nimeni n-a mai auzit vreodată.

 

 

                                                                                                    1988.

 

 

Citeste mai mult…

A doua moarte partea 1/2

 

 

 

„- Deschide uşa , Lisaveto! Şi voi, nu fumaţi atât, nu se cade, stricaţi ochii bieţilor oameni! Se bucură ei de vizita noastră, aici vin oamenii rar, dar să nu întrecem măsura!” „- Lasă, Gheorghe! Zise Lixandru, gazda, nu face rău. Lumina ochilor s-a dus de mult şi dacă acum lăcrimez, veţi bănui spre binele meu, că-i neprielnic fumul ţigărilor voastre; dar ei lucesc din alte vechi pricini, din cauza atâtora… Nu-l ascultaţi! Lisaveto, ai tu un anume gând?” „- Am turnat vinul în pahare, iar cratiţa se încinge, acum sar boabele… Cu untură sunt mai bune şi am multă în doniţă. Apoi păcatul să cadă asupra mea! Dumneavoastră postiţi?” Ceilalţi doi, prietenii lui Gheorghe, veniţi de la oraş cu treburi şi adusi de acesta în casa lui Lixandru, spuseră că nu. Toţi trei băură vinul din pahare, îl lăudară, da, era curat, cu buchet de căpşunică, lise părea uşor. Când Lisaveta le umplu măsurile din nou, nimeni nu protestă. Răpăiala din tuci promitea! Răsturnat într-un coş de răchită maldărul alb, catifelat, se împuţină repede, mai iute decât săreau înflorind alte boabe de porumb roşu, anume semănat în curte, douăzeci de coceni pentru un an întreg. „- Parcă ar fi mitraliere! sări Alexandru, încordat, cu pumnii strânşi îndreptaţi înainte. Aşa trăgeam cu ele până le plesneau ţevile decalibrate. Şi ceream mereu: ne trebuie mitraliere, dom’le locotenent! Daţi-ne mitraliere!” „- Lixandre, ce tot vorbeşti?” Glasul Lisavetei îl surprinse pe orb şi el rămase nemişcat un timp îndelungat, sau aşa păru tuturor; priveau stingheriţi cum fumul ţigărilor şi al unturii arse iese în fuioare vineţii pe lângă tocul uşii întredeschise, învolburându-se în vârtejuri lente, cu noduri care se vedeau nefiresc de clar în lumina după-amiezii strecurată prin geamlâcul săliţei. Moleşit dintr-o dată, orbul se aşeză pe pat, gheboşându-se. „- Gheorghe, ai tu grijă ca fiecare să aibă ce bea, după dorinţă. Atât pot să vă dau… dar vinul este bun, curat ca lacrima pământului. Mi-am adus aminte că atunci când m-au  prins terminasem cartuşele… nu mai aveam, eram încercuiţi de cinci zile şi nu mai aveam…” „- Ai stat mult timp acolo prizonier, Lixandre?” „- Nu, nu prea multă vreme, dar destulă ca să pierd cea ce are omul mai scump… Dar aşa a fost să fie… Că mă gândesc uneori dacă eu, cel care am fost, şi Gheorghe mă ştie şi puternic de doboram boul cu un pumn între coarne, că am făcut odată fapta asta…” „- Era doar un viţel” îl repezi Lisaveta. „- Nici fapta asta nu-i la îndemâna orişicui, ba aş zice că la puţini bărbaţi din lume! Doar ştii ce aprig sunt când lovesc! Nu… să nu credeţi fapte rele, n-am bătut-o niciodată, să vă spună ea, este aici! Este femeie şi e rea, cicălitoare, dar un suflet care trebuie protegiuit. Şi ce bărbat este acela pe care-l învinge femeia lui cu gura şi cea a vecinului cu sârguinţa dosului?!”

Al doilea rând de floricele a tras după el vinul unui alt cofer, destul ca fiecare dintre oaspeţi să se încălzească, să vorbească mereu mai repede şi mai cu neorânduială. Se simţeau bine.

„- Omul nu m-a învins niciodată, doar soarta a fost deasupra mea. Fără vedere!… Acolo în mină am lăsat-o, în galerii era prea întuneric şi nu-mi mai trebuia, puteam trăi ca o cârtiţă, pipăind. Cine ştie ale cui păcate am plătit! Că uneori mi-am pus speranţa în boli, dar ma-au ocolit… Şi mult m-am întrebat de nu s-ar cuveni să-mi curm singur aţa…” „- Nu puteai să taci, Lixandre? se supără Lisaveta foindu-se pe scaunul dintre sobă şi pat, acolo unde se aşezase după ce-şi terminase treburile cu oaspeţii. Doar ştii cine te opreşte! Şi mai gândeşte-te că eu după atâţia ani, mai am nevoie de tine, te vreau în viaţă! Dacă tot ai început, ca să ştie şi dumnealor, spune-le ce vină porţi tu şi de unde ţi se trage năpasta… şi cum trebuie să porţi pedeapsa!” „- Lisaveto, mai adu vin! Cât despre ce spune ea, aşa este, aceasta este răsplata pentru că am luat viaţa unui tâlhar. Furase el multe vite de la noi, dar nu se lăsase dibuit şi prins. Satul se golise de bărbaţi, iar femeile nu puteau să se apere singure de hoţ, mai ales că lovea pe neaşteptate şi acolo unde nu avea cine-l opri. Aveam permisie pentru o săptămână şi coseam dughie pe un loc de la soacră-mea, spre pădure. Mai încolo, până la marginea ei, numai lanuri de grâu. Atunci creştea înalt, abia se vedea omul din el, avea bobul mărunt dar plin, chiar dacă nu ploua la legatul spicului. La capul locului, sub tei, acu aud că nu mai e, în căruţă, băiatul meu cel mare. Caii slobozi pe mirişte, sătui. Văd pe un cumnat al meu, el a murit peste un an lovit de duşmani, deci văd pe fratele Lisavetei, Petrea ieşind din grâu, el scund, i se vedea din lan doar capul ca un bolovan galben, toţi ai nevesti-mi au fost bălani, şi-mi spune Petrea cum a găsit boul trântit şi legat în lan. A venit iar tâlharul! îmi zice el şi simt cum coboară întunericul, aşa cum spun oamenii proşti, că văd negru înaintea ochilor. De furie sau de supărare.”

„ – La faptele acelea m-am gândit de multe ori şi le-am avut în minte mereu… De cum mi-a spus Petrea de tâlhar şi până l-am avut dinainte, parcă umblam prin beznă, vedeam doar ce luminam eu cu ochii mei ca două faruri, la fel ca maşina boierului Prasa când  umbla noaptea prin sat după muieri. Bătea un vânt de la apus şi lanul unduia , atât vedeam, dar mă bucuram de legănarea spicelor, mă minunam de felul cum se îndoaie paiul fără să se rupă. Haide! I-am spus, încălecând caii şi pornind dea-dreptul prin grâu către Pădurea Frasinului. Am trecut Gârla Popii care acum-i secată şi acolo, în grâu, era boul legat de toate picioarele, trântit şi priponit de un ţăruş ca să nu se scoale. Îl lăsăm legat, mă uit spre pădure, nu se vede nimeni, doar o urmă părelnică prin grâu, pe unde ar fi trecut un om. Ajungem repede printre frasini, dar nu-l găsim. S-o mai scurtez!... Pornim spre sat, mai erau vite ale oamenilor care-l puteau atrage şi i-am zărit pălăria neagră ca un fund de ceaun undeva în stânga. Din două sărituri de cal l-am ajuns, eu eram înainte, o cotisem către el fără să-i spun lui Petrea, atât eram de îndârjit! Voiam să trec peste el, să-l răstorn la pământ, să-l joace calul în picioare… Aşa ceva nu se poate, calul are glezne firave şi se fereşte să calce pe orişice vietate…Eu voiam să-l răstorn, să nu aibă timp să mă ucidă cu arma. Calul s-a oprit în loc, trăznit de lovitura ce i-a dat-o cu bastonul lui de domn cu măciulie de argint. Drept în frunte la plesnit, între ochi, de-a rămas năucit şi tremurând. Abia atunci mi-am dat seama că aveam în mână coasa, o luasem cu mine şi o purtasem pe mâna dreaptă. Aşa cum stăteam, îmi venea bine şi am vrut să-i iau capul, însă el cu iuţeală mi-a prins coporia strâns, atâta putere avea încât trăgea de mine ca de un copil neîmplinit. Voia să-mi smulgă coasa din mână, dar şi eu eram încrâncenat. Din smucitură am sărit de pe cal şi am făcut aşa fiindcă altfel m-ar fi lăsat fără coasă şi n-aş fi avut cu ce mă împotrivi. Buzele lui se mişcau, vorbea fără să-l aud. Privindu-l mă tăiau năduşelile reci şi o clipă m-am crezut fără scăpare, dovedit de tâlhar. Atât de crunt părea. Poate era şi el la fel de speriat ca mine.”

Lixandru îşi linse buzele şi bău puţin vin. Ceilalţi răsuflau captivaţi şi beau rar din cănile pe care Lisaveta le umplea atunci când se goleau.

„- Mă trăgea încet spre el, cu grijă, mutându-şi mâinile pe lemnul coporiei una după alta, doar câte o palmă. Cât timp să fi trecut aşa nu ştiu. A înţeles că nu avea altă scăpare, dacă nu mă dobora el, ar fi fost pierdut… Apoi când eram aproape, când mă adusese la îndemână, i-a lucit cuţitul. Când l-o fi scos n-am văzut, dar îl ţinea pregătit să dea cu el de sus în jos, în inimă. Asta a fost greşeala lui. N-avea de unde să ştie că eram stângaci. M-a smucit spre el şi a ridicat mâna să dea cu cuţitul. El a gândit bine. Dar cu atât mai tare l-am lovit cu pumnul în faţă, cu pumnul cu care omorâsem cârlanul, nu-i aşa Lisaveto? Când s-a aruncat înainte, să mă ajungă, să-mi înfigă lama cuţitului, atunci i-am oprit avântul cu lovitura ce i-am dat. Dacă ar mai fi putut să mă ajungă, cuţitul ar fi nimerit umărul sau m-ar fi crestat pe spate, dar ca să nimerească în inimă, aşa ar fi vrut nemernicul, ar fi trebuit să-mi turtească tot braţul meu stâng. Mai târziu m-am gândit la toată potrivirea asta, dar atunci nu! Dacă ar fi lovit de jos în sus, în burtă, m-ar fi spintecat!...  Până când am simţit cum trosnesc oasele feţei lui şi ale mâinii mele, nu credeam c-am să mai apuc apusul soarelui pe câmpie… Am dat în el doar o singură dată cu toată răutatea adunată şi nerăzbunată a neamului meu, am dat în el cu puterea şi deznădejdea fricii… Mă trezesc cu Petrea lângă mine. Să-l legăm, Lixandre! De spaimă tremura carnea pe el, mă minunam de câtă frică se adunase în amândoi. Greul abia acum a început… Era doar ameţit şi când să-l legăm ne-a azvârlit de deasupra lui ca pe nişte prunci. Asta a dus la nenorocire… L-am pisat în burtă cu pumnul până a îngenuncheat şi a scuipat sânge amestecat cu hiere verde… A zis căzând sfârşit pe-o parte: m-ai nenorocit, măi creştine! Pentru un bou?...  Iei viţă de om pentru un bou, prostule!”

„ L-am dus în sat, abia mergea cu ochii în pământ scuipând sânge; şi mă îndemnam singur să nu-i fie milă, uitasem de bou, de cuţit şi de mâna mea umflată, cu oasele rupte. Mă gândeam că nu apucă apusul soarelui…”

Oaspeţii profitară de pauza povestitorului şi băură vinul cu miros de căpşunică. Lisaveta le umplu repede, nimeni nu protestă.

„ Zăcea pe duşumele la postul de jandarmi, iar eu pe bancă lângă felinar, cu cătuşele la mâini şi femeile din neamul meu bocindu-mă. Aveam în faţă doar unduirea lanului de grâu şi mustăţile spicelor strălucind înmuiate în roşeaţa soarelui sângeriu, apunând. Se înserase când a venit maiorul de la jandarmeria plasei de la Simileasca, încălecat pe un cal alb de părea Sfântu’ Ilie hurducăind prin nori, aşa mă lovea în creştet tropăitul calului. Înainte de a zice ceva mi-a dat doi pumni, înjurând, dar eu stăteam drept şi nici nu m-am clintit, de s-a speriat cât de stană am stat în pumnii lui. Mă străduiam să văd doar lanul cu spicele unduind din care se chinuiau să ţâşnească vedenii negre cu ochi lucitori şi răi, momâile sutelor de hoţi de boi ascunşi acolo. Eu le îndesam la loc în grâul din care răsăreau, astupându-le creştetele negre cu pale de spice. Abia văd maiorul strângându-mi mâna şi strecurând pe sub mustaţa subţire un zâmbet de câine care te mârâie: bravo, măi ostaş, ai făcut o treabă bună! M-ai scăpat de un nemernic. Şi ce mare noroc ai avut tu de mai eşti în viaţă după ce i-ai stat împotrivă! N-ai ştiut că-l ai în faţă pe Condei, altfel ai fi murit numai la gândul că te priveşte!... Ia daţi-vă mai la o parte, voi toţi care căscaţi gura! Să rămână numai taică-su! Eu numai pe Lisaveta o aveam… A sfătuit-o bine, ce avocat să caute, cât să-i dea, el a dictat declaraţiile bine meşteşugite, cum că eu doar l-am prins şi satul l-a omorât, l-au lovit toţi care au mai fost prădaţi. Actele făcute de maior au fost bune, şi aşa, rânjind ca un câine care te mârâie, m-a scăpat el de puşcărie. Pentru asta trebuie să-i fiu recunoscător, odihnească-se în pace, pe acolo pe unde i-or fi albind oasele, cine ştie prin ce şanţuri sau smârcuri unde o fi putrezit ca un câine, rânjind. Condei a murit ca şarpele după apusul soarelui, neîmpărtăşit, dar cu lumânarea aprinsă de babe. Nu se cădea să moară ca un păgân, chiar dacă era hoţ.”

Am plecat pe front înainte de sfârşitul procesului, aveau nevoie de oameni acolo şi când s-a hotărât că sunt nevinovat căzusem prizonier de două săptămâni.”

 

                               #          #          #

urmează partea 2/2

Citeste mai mult…

A doua moarte partea 2/2

„- Cine a fumat atât? Am dormit toată noaptea? Văd că tablourile mele au dispărut.

 - Negustorul le-a luat cu siguranţă pe toate. Nu-mi amintesc să i le fi promis. I-am cerut atât de mult încât speram să renunţe."

Mă gândesc la sutele de mii.

„- Frumoasă sumă, este chiar foarte mult... Cum de s-a hotărât? La urma urmei clienţii lui vor face afaceri proaste, n-am cum să-i previn, nu le pot spune că vor atârna pe pereţi tablouri de valoare îndoielnică, pictate de mine, cel care m-am sinucis cu adevărat, am înviat printr-o minune... Şi nu ştiu daca trăiesc sau dorm... simt pe cineva alături de mine... am vrut să mă opresc... Ştiu cu cea mai înrăită certitudine, tablourile nu sunt făcute cu har... sunt asemănătoare celorlalte mii vândute prin ganguri, pe plajă, la două sute bucata. N-am înţeles cum a putut Negustorul să-mi ofere atât şi cum de nu m-am ruşinat lăsându-l să le împrăştie în lume... La ce preţ le vinde el?"

Gândesc că peste trei mii.

„- De unde ştii?"

- Daca a dat el două, trebuie să câştige măcar una.

„- Acum că te-am prins, ca să nu înnebunesc, răspunde-mi cine eşti?"

- Nu sunt diavolul!

„- Nu poţi fi nici Dumnezeu, El nu se ascunde chiar dacă nu apare nimănui, iar om nu cred să fii, nu este la îndemâna unui muritor o astfel de putere."

- Pentru un timp eu sunt cu tine şi noi suntem de fapt doi în unul, sau, uneori, unul cu învelişul celuilalt, mai exact sunt numai eu.

„- De ce mă amesteci în treburile tale, la ce-ţi trebuiesc eu, de fapt corpul meu? Bănuiesc că vei face fapte de care îmi va fi ruşine, de aceea tu, (cine vei fi fiind, Intrusule in viaţa mea, mai bine zis în moartea mea) nu-ţi poţi folosi propria înfăţişare! Ai un trup sau eşti o plasmă parazită?"

- Am.

„- Iţi este ruşine de tine? Eşti un bătrân ramolit sau o persoana importantă?

- Discuţia noastră nu poate duce la nimic bun!

„- Aş vrea să nu-mi pângăreşti memoria! Măcar atât! Am fost un pictor oarecare, n-am suportat lipsa puterii de a crea cu adevărat.

- Ţi-am vândut tablourile la un preţ bun, aveai nevoie doar de spirit comercial...

„- Puteam trăi fără acest târg... Nu mi-a făcut opera cu adevărat preţioasă! Doream să dau prietenilor artei prilejul de a deveni cu puţin mai fiinţe atunci când ar fi privit un tablou de-al meu... Dar ei se îndepărtau, vedeau ceea ce era adevărat, o incitare efemeră a simţurilor, o gingaşă gâdilare a retinei, nimic fundamental; privirea le aluneca repede de la pânză la ramă şi de acolo la tapetul care se impunea mai mult."

A adormit instantaneu, se epuizase şi mă obosise, gândea prea mult şi altfel decât mine, zbaterile lui nu meritau atâta trudă. Se însera şi noaptea mă atrăgea acolo unde, storcându-i discreţia protectoare, puteam să-i culeg plăcerile.

Dimineaţa, saţietate. Eram mulţumit, pictorul mă slujise cu vigoare şi credinţă, dovedindu-mi încă o dată că şi astfel se poate trăi un fel minunat de a fi.

Sa auzim alte păreri ale Pictorului:

„- Credeam că te-ai hotărât să mă părăseşti la ivirea zorilor. Dacă mă abandonai, acum îmi regăseam liniştea. Ştiu ce-ai făcut cu mine toată noaptea. Dezgustător! Preferam să mor!"

- Eşti un sinucigaş perpetuu.

 „- Am fost hotărât. Intervenţia ta nepermisă de morală şi de alte convenienţe relativ acceptate nu mi-a putut schimba gândul. In acest moment te consider cu adevărat ucigaşul meu; ultimul meu gând va dispare datorită ţie, Ucigaşule !

 

                                                           *   *   *

 

În această clipă sunt copleşit de un gând dureros sosit din adâncuri, mi se confirmă ceea ce bănuiam de mult. Nu, nu sunt un înţelept, doar profitorul propriei mele alcătuiri din care am scos întotdeauna acel molatec şi reconfortant extract suav, plăcerea. Puteam face şi altfel? Pictorul mi-ar fi putut spune.  Pentru prima dată cred că mai există ceva nebănuit dincolo de percepţiile mele directe. Cine să mă îndrume? Pictorul a murit a doua oară, pentru totdeauna.

 

 *    *    *

 

În costum negru, cămaşă albă scrobită şi pălărie tare, toate impecabile cum numai Pedro le putea pregăti, domnul Caraffa lua parte la înmormântarea lui Pedro, servitorul său. Da, trupul neînsufleţit al acestuia era acoperit cu capacul lăcuit în negru al sicriului decorat cu cruci argintii de tinichea. Domnul Caraffa, imobil, sobru, marcat de acest eveniment tragic, privea vârfurile pantofilor de lac.  

- Cine a însufleţit corpul meu? E cineva înăuntrul lui? îmi întrebam propriul meu trup în care mă zbăteam să intru. 0 uşoară tresărire a pleoapelor arăta căacel cineva mă înregistrase, iar zâmbetul văzut numai de mine mă îngrijora. Arăta o prea mare siguranţă de sine.

- Eu sunt acum Caraffa, domnule, eu, Pedro, servitorul şi lacheul dumneavoastră... al tău! Ţi-am luat trupul, îmi era foarte necesar, iar de acum înainte, regret...

Era limpede că Pedro îmi luase carcasa...

          - Impostorule, eu sunt cu adevărat domnul Caraffa! Este de neconceput o asemenea atitudine, nu se poate sfârşi aşa cum îţi închipui! Ieşi afară din mine, Pedro, trădătorule!

                    - Mă plictiseşti, Caraffa! Se înţepeni mai bine în trupul pe care ni-l disputam.

         A fost pentru prima dată când trecând printr-un trup material, o tufa cu ramuri subţiri încărcate cu fructe mici, galbene, am încercat panica de a nu-mi pute reface totul şi, dacă până la urmă am reuşit să-mi adun părţile răvăşite rămase atârnând fluturând invizibile prinse de butonii aurii de fructe coapte, sclipirea lor a fost pentru prima dată imperfectă, imposibil de desăvârşit; acum arătam acelaşi, însă eu ştiam că  mă  deosebesc de cel care fusesem. Cu deosebiri infime, îmi puteam dovedi asemănarea, dar nu eram identic. Sunt uluit când Lostrig, mânuind sabia cu o iuţeală neaşteptată pentru un grăsan ca el, îmi crăpase adânc ţeasta, astfel că atunci am ieşit din mine cu uşurinţă, palpitând de emoţie, cantonat vremelnic sub acoperişul de pânză unsă cu asfalt al cortului. Barbarul continua să mă hăcuiască inutil, bucurându-se inutil de moartea corpului meu şi doar femeia lui părea ca mă regretă. Totuşi, atunci îmi semănam până la identitate. Şi de atunci, de fiecare dată, eram eu întreg. Astăzi, acum, am pierdut o bucată de lumină şi am căpătat o cantitate de materie, sunt mai greu, dar mai puternic. Văd trupul meu imobil pe buza cavoului,unde va fi îngropat corpul servitorului. Aş putea să-l strivesc dacă aş avea la îndemână o carcasă oarecare. Năvălesc din nou disperat in trupul celui care am fost, dar căile sunt astupate.

- Mă aşteptam la o purtare mai cuviincioasă, domule. Nu va repeziţi aşa! Îmi îngrop trupul şi mă încearcă un regret...

 - Atunci de ce ai făcut schimbul?

   - Aveţi atâţia bani, domnule! Acum îi am eu! Păstraţi puţin respect celui care v-a fost servitor! Vă rog!

 - Nu e prea târziu, Pedro, putem îndrepta actuala situaţie. Îţi dau jumătate din tot ce am!

   - Inutil, posed totul!

 - Nu te întrebi ce-am sa fac mai departe?

 - Te vei descurca.                                                                                                                       -Pedro, mai putem face încă schimbul.

   - Este timpul, Caraffa, să nu mă mai deranjezi. Ce-a fost de făcut s-a săvârşit de mult. Pleacă!

- Insist, chiar te rog, gândeşte-te cât de greu voi găsi ceva convenabil şi viu.

        - Puteai rămâne cu Pictorul, L-ai ucis prea devreme cu nechibzuinţa ta.

        - Te rog, Pedro!

        - Speram să fii mai demn!

 

                                                           *    *    *

 

Scuturat de aceste vibraţii un fruct micuţ, îngălbenit de brumele toamnei, căzu din vârful  elastic al unei nuiele subţiri, lovindu-se de câteva ori de ramuri şi frunze uscate, ca să se oprească apoi in echilibru incert pe teaca unei petale trecute. Era tot ce aveam mai bun de făcut. Lăsând afară aproape totul, alegând cu grijă doar micul grăunte esenţial care ştiam de mine; m-am strecurat în sfera de aur prin porul deschis de o viespe vorace. Infimul meu aport a schimbat echilibrul şi, odată cu acoperământul veşted-albăstrui m-am rostogolit pe pământ. Ţărâna mirosea iute, reamintindu-mi trecutele şi îndepărtatele timpuri când, pornind tot de aici. îmi începusem aventura.

Eram din nou in Argentina.

                                                           

Citeste mai mult…

A doua moarte partea 1/2

Nu sunt un înţelept, dar atunci când Pedro mă ascultă cu admiraţie, uimit de câte pilde pot să-i dau, sau când oamenii îmi cer sfaturi în acţiuni ascunzând porniri care te cutremură de la primul enunţ, atunci înţeleg că intre mine şi aceşti mărunţi vieţuitori se întinde un spaţiu vânăt şi gol peste care comunicăm doar prin acceptarea mea interesată. Toţi îşi primesc răspunsurile potrivite, ele corespund dorinţelor lor intime şi plătesc de aceea mai mult; le-am ghicit gândurile.

Aceasta insă nu este înţelepciune; cei mai mulţi nu o pot deosebi de agerimea oportuna a unui spirit ce se foloseşte de el însuşi ca o prostituată, vânzându-se mereu.

  Rămân singur, întristat, privind peste pustiul mobilat cu recuzita întinsă pe blatul cafeniu al biroului, cărţi nedeschise, la fel ca toate celelalte mii din rafturi, de asemenea nerăsfoite, dar cunoscute din primul moment când le-am privit. Cuprinsul lor mi-a fost relevat într-o secundă,uneori două, dar definitiv instalate în mintea mea ca într-o uriaşă bibliotecă. Vrăjitor sau oracol, sunt un mit definitiv consolidat, căutat de toţi, politicieni, borfaşi, negustori, cumetre sau copile în aşteptarea unui pretendent bogat. Sunt foarte scump, vreau să scap astfel de ei, de aceşti bigoţi nehotărâţi şi incorecţi care umblă la două biserici, cea a lui Dumnezeu, unde se roagă ca apoi să treacă pragul templului meu păgân, şi mă cutremur când înţeleg ca eu însumi sunt o sfidare a normalului, beneficiind nemeritat de o alcătuire ciudată, vânzând fără deosebire, la acelaşi preţ, harurile Creatorului sau ale slujbaşului Său neagreat. Când mi se laudă înţelepciunea, sufăr. Eu sunt singurul care ştiu că nu am nici un merit.

Pedro îmi aduce cafeaua fierbinte. Tava de alpaca luceşte şi radiază aburi văzuţi numai de mine. Recunosc in ei zbătându-se chemarea, aceeaşi, incitantă şi neînduplecată. E timpul să plec iarăşi.

- Am obosit, Pedro. Câteva zile mă voi odihni. Va trebui sa contramandezi toate întâlnirile programate, iar tu vei avea grijă de mine şi de celelalte treburi, aşa cum ai făcut-o mereu. De asta data mă voi reculege în linişte un timp mai îndelungat. Te rog să urmăreşti ca nimic să nu mă tulbure.

- Cum doriţi, domnule.

Pedro nu vorbea mult, o calitate de nepreţuit; uneori îmi înţelegea gândurile, creând o convieţuire comodă. Acum zâmbea privindu-mă cercetător, bucurându-se de liniştea ce-o va avea în curând; era pentru el o vacanţă. Ieşi ţeapăn, stăpânindu-şi voioşia ascunsă, ghicită doar în mişcarea energică cu care închise uşa. Întreg universul lui nu depăşea pereţii casei, dincolo de ei nu mai exista nimic. Era un fericit ? Poate. Lui nu i se întâmplau nici rele, nici bune, mereu aceleaşi zile monotone, ideal decrepit arvunit pe termen nedefinit.

                          #                      #                      #

 

0 mângâiam pe creştet, avea pârul mătăsos, toate femeile au părul la fel, mai ales copilele cimbrilor, aceşti sălbateci îmbrăcaţi in piei netăbăcite ce miroseau urât când îi ploua prin pădurile lor mustind de ceată. Răspândeau duhoarea jivinelor moarte ; purtată de vânt peste ape, in tabăra noastră, neliniştea caii şi sentinelele. Docila şi blondă femeia se lăsa dezmierdată, uimită de gestul acesta straniu şi atât de binefăcător. Un iz de blănuri adus de ea din culcuşul barbarului care îi fusese soţ se răspândea în cort. 0 clipă mai târziu chiar el pătrunse ameninţător cu sabia lucind.

 

*    *    *

 

După el apăru Pedro cu aceeaşi tavă de alpaca, cu aceeaşi ceaşcă de porţelan japonez, cu aceeaşi cafea rece. Barbarii se ascunseră, alungaţi de timp.

- Nu vezi ca sunt ocupat? Lostrig din neamul cimbrilor tocmai îşi răscumpăra nevasta. Lasă-ne imediat singuri!

- Prea bine, domnule Caraffa!

 

*    *    *

 

- La ora zece vii să mă pregăteşti pentru odihnă. Sa nu uiţi discul şi tabloul!

Era inutil. Tabloul nemişcat de ani, şters uneori de servitor, atârna in faţa patului, pe peretele gol zugrăvit mereu in aceeaşi culoare cobalt închis, culoare care punea la grea încercare meseriaşii neobişnuiţi cu pretenţiile mele. 0 ramă albă stabilea limitele unei explozii gigantice,ale unui cer sau ale unui univers, o explozie inversă pornită din golul unui negru total care o generase şi o resorbea in acelaşi timp. Era tabloul moştenit, mai degrabă descoperit de mine în podul casei. Nu l-am găsit întâmplător, simţeam că el este acolo şi că trebuie să fac doar efortul de a-l şterge de praf şi a-l agăţa în perete. Acum plutea suspendat, neasemuit de curat, strălucitor, primind o lumina laterală.   Centrul exploziei pulsa încet ca o inimă neagră. Torentele incandescente, la temperaturi astrale, se scurgeau maiestuos şi lent prin spatele ramei, regăsindu-şi cu siguranţă continuitatea în alte zone ale Universului. Sunt convins că undeva, la scară metagalactică, există un dreptunghi total gol, unde mărit la o scară convenabilă, se poate cola tabloul. Fiind doar un efect in doua dimensiuni el este vizibil numai unei părţi a fiinţelor conştiente. Dacă nu s-a descoperit încă de pământeni este pentru că noi suntem cuprinşi in acelaşi plan, poate suntem condensul negru al tuturor galaxiilor, în explozie-implozie simultană, poate centrul marei conflagraţii primordiale, big-bang-ul unuia dintre începuturi. Acordurile muzicii lui Vangelis creau desprinderi de spaţiu şi de timp, direcţionau spre înalturi viul care se separa treptat de ambalajul materiei, mereu mai inerte şi mai grele, cucerită de rigiditate cataleptică. Când înotam în bezna nucleului m-am întors către tiparul neviu rămas pe pat. Ne despărţisem şi acum puteam începe călătoria nestingherită pe meandrele dorinţelor mele.

Spitalul era locul unde îmi găsisem întotdeauna trupul cel mai potrivit. Îl luam în stăpânire alegându-l dintre cei morţi. De data asta a fost altfel...

Pictorul îşi trăia ultimele clipe, părăsit de medicii învinşi. 0 soră cu faţa rotundă, şi galbenă adusă din altă parte a lumii, plângea nemişcată copleşită de o sensibilitate anostă Când inima Pictorului s-a oprit şi spotul luminos a devenit o linie, femeia s-a liniştit. Indiferentă, acoperi faţa cu pânza albă a cearceafului, îndepărtându-se. Atunci m-am strecurat în el, preluându-i în câteva clipe funcţiile. 0 făcusem de multe ori, era o rutină.

- Soră!

S-a întors contrariată, răspunzând temătoare zâmbetului meu, cu ochii imenşi, dilataţi. Crescută într-o lume unde visul şi viaţa se amestecă cu graniţe indecise, acolo unde piatra prinde viaţă iar sufletul se poate ascunde intr-o floare, învierea unui mort urma, in mintea ei, o lege predestinată.

- Un pahar cu apă, te rog! Poţi să-mi desfaci toate legăturile, sunt inutile şi mă simt excelent!

Am părăsit spitalul după o oră, cu toate protestele medicilor care, ne mai înţelegând vitalizarea mea neaşteptată, au acceptat minunea şi m-au urcat în ambulanţa care mă adusese acolo cu numai câteva ore mai devreme. Mă felicitam, aveam o carcasă robustă şi o înfăţişare cu care voi reuşi o vacanţă plăcută, îl voi putea stăpâni multă vreme, moartea lui fizică a fost scurtă şi, revitalizat, se va descompune mai greu. Totul funcţionează în el ca într-un om viu deoarece eu, cuplat perfect, întreţin funcţiile lui; dar omul era un mort şi aceasta fiindcă eu gândeam, simţeam şi decideam în numele lui.

Brusc, lumina dimineţii colorează pânzele până acum doar ghicite în obscurul atelierului. Le privesc fără interes, uitându-mă la ele aş înţelege omul folosit de mine acum şi printr-un efort minimal aş  găsi cauzele care l-au îndemnat la acest gest definitiv. Trecutul lui nu mă preocupă, mi-ajunge al meu. Deasupra căminului, printre liniile încâlcite şi verzi ale unei picturi regăsesc ochii barbarei, mai întâi imobili, privindu-mă întrebători. Clipesc afirmativ şi lianele se mişcă făcându-i loc să treacă, mai întâi capul, apoi umerii, braţele şi sânii, întregindu-se eliberată dintre vrejurile ce o ţineau captivă şi cu un salt uşor atinge podeaua, întinzându-se elastică. Trupul alb, marmorean, lustruit de mâna neîntrecută a Sculptorului, pulsa abia stăpânind dorinţa.                                                       Un tremur interior mă previne. Este pentru prima dată când constat o implicare totală, o  împletire prea intimă cu rudimentele conştiente ale celui luat în stăpânire; controlez profunzimea conexiunilor; e prea târziu.

„- Nu înţeleg în ce stare mă aflu, sunt treaz, dorm sau sunt mort!?"

Am greşit şi un sentiment inconfortabil mă încearcă. El se opreşte nedumerit, rotindu-şi privirea,  privindu-şi pânzele îndelung.

- Te simt, dar nu ştiu unde eşti.

- Aici, cu tine.

- Unde? Ce faci? Nu mă ameţi!

Strangulez irigarea creierului, oprind scurgerea sângelui atât de brusc încât, neatent, am căzut cu el pe podea. Inima lui îmi bate răscolită de emoţie şi noutate, mă tem de ce va urma, mă înspăimânt la gândul că uneori aş putea să-l scap, să redevină el, să afle că „suntem" în acelaşi loc şi timp, în acelaşi trup. Pot să-l părăsesc, dar e prea devreme.

„Aş vrea să înţeleg ce e cu mine, îmi amintesc câte ceva... da, îmi amintesc de moartea mea. Sunt viu... Sunt mort... Speram să găsesc odihna aici, nici în moarte nu scap de zbucium. Mai e cineva lângă mine, cu mine?"

Adoarme. Pe undeva, prin vene neştiute, un strop de viaţă se mai scurge odată cu sângele lui spre creier. Sunt ca un hoţ surprins asupra faptului, nu pot scăpa de ruşinea de a fi fost descoperit, de grija că secretul meu e cunoscut de o altă fiinţă.

Soneria. Când deschid uşa un domn uscăţiv, cu ochelari, mă înlătură cu un gest, intră impetuos şi încuie uşa. M-aş  putea teme, dar sunt mai puternic,

- Stai jos! îmi spune. Eşti o vită! 0 vită grasă, pentru că astăzi ai preţ. Câte tablouri sunt aici?

- Peste o sută.

- Le cumpăr pe toate!

Nu-mi permit să mă amestec in afacerile lor şi mă retrag, trezindu-l din amorţeală.  Negustorul examinează pânzele făcându-şi calcule.

„- Eşti aici, negustorule? Am dormit straşnic."

Prin ochelari acesta îl privea uimit.

- Aiurezi, stăm de vorbă de o oră.

„- Ar putea fi cum spui tu, sau cum spun eu, sau poate cu totul altfel... Ştii că am fost mort?"

- Scrie in ziare. Puteai să mă anunţi înainte de prostie, pregăteam lovitura mai temeinic. Norocul tău, ai socotit doza ca un farmacist.

„- Îţi spun un adevăr, chiar dacă pare stupid. Am luat şase caşete, înţelegi? Doza ajungea pentru trei armăsari!"

- Ai băut prea mult înainte. Pierdem timpul cu amintiri. Trucul tău a prins, chiar dacă a fost unul uzat destul până acum şi arată astăzi ca o pereche de ciorapi folosită o suta de mile. Faţă de oferta mea de ieri majorez cu cinci sute, chiar dacă risc enorm.

„- Destul de bine. Ştii doar că nu mă preocupă... "

Mă simt obligat să-l opresc. Pictorul nu are experienţă şi se poate păcăli. Eu doresc mai mult, chiar dacă lui nu-i foloseşte, poate doar moştenitorilor.

- Cinci sute ai spus? Mă tem că nu eşti realist, Negustorule!

- Aproape am dublat preţul!

 „- Nu mă preocupă... "

Îl opresc şi continui:

- Faţă de cât oferi dumneata, încă o dată pe-atât.                                                                    După o jumătate de oră îl îmbrâncesc afară, înţeleşi la câteva sute de mii pentru toate tablourile din atelier. A semnat cecul şi peste o oră îşi încărca marfa sub privirile dezolate ale altor negustori sosiţi mai târziu.

Mi-am promis o masa bună, dar am mâncat puţin. 0 nemulţumire fără sens mă împiedica să mă simt cu adevărat bine. Pană la urmă accept că sunt plictisit, ba chiar dominat de o îngrijorare nelămurită.

 

*    *    *

 

Citeste mai mult…

O VACANŢĂ RATATĂ

 

 

Personje:

Vintilă Ionescu, patron bogat, neimplicat,

Amalia Ionescu, soţia lui Vintilă, de asemenea,

Ticu Ionescu, fiul lor, necăsătorit, activ, mai mult decât s-ar fi cuvenit,

Alexandru Murgoci, prietenul lui Ticu, figurant,

Natalia, iubita lui Alexandru, o docilă încasatoare,

Teo Nestor , bolnav incurabil, prea sedat,

Lizica, în vizită, venită din vestul ţării, încă virgină.

 

 

Mă bucuram mult deoarece oamenii îmi erau necunoscuţi, nu m-ar fi agasat cu poveşti arhicunoscute şi cu lamentări privind viitorul tineretului de astăzi, ca şi cum am fi avut nevoie de ei pentru a supravieţui. Bătrâni senili şi trufaşi! Aranjamentul îmi părea bun, veneam între persoane ce nu cunoşteau nimic din mica mea dramă, aceasta dacă ruperea prieteniei cu băiatul acela drăguţ… cum îl chema? N-are importanţă!... Voia, insistent, să se culce cu mine, iar eu ezitam, sunt virgină! El nu-mi părea destul de merituos pentru un asemenea demers, prea răbdător şi fără îndrăzneală! Nici nu ştiu cum ar fi trebuit să fie scena aceea enervantă, dar se va termina, probabil, altfel decât visam în nopţile cu insomnie, dar… Odată cu sfârşitul vacanţei mă voi întoarce acasă femeie, aşa mi-am promis şi mă ţin de cuvânt, uneori! Se va găsi cineva… A devenit foarte incomodă fecioria!

Chiar Vintilă, prietenul din copilărie al tatei m-a adus de la gară la casa lui din staţiunea plină de vile şi m-a prezentat celor de acolo, mai puţin domnului Nestor. La acea oră, am aflat  mai târziu, se recupera după tratament, avea cancer în fază terminală.

Amalia, soţia actuală a patronului, n-am aflat niciodată dacă era a treia sau a patra lui nevastă, a fost drăguţă cu mine. S-a convins că nu sunt genul lui Vintilă. El prefera numai grase, asemănătoare ei, iar eu, slăbănoagă cum eram, puteam fi omisă uşor dintre cei prezenţi. A chemat o fată plinuţă, ea mi-a arătat camera şi m-a ajutat la bagaje. Şi ea a fost amabilă, nu-i puteam fi concurentă, bănuiam că era preferata şefului…

Ticu Ionescu, băiatul lor, urma să împrospăteze prietenia mai veche cu mine, şi, eventual, să se considere pretendent la o logodnă lungă. Avea cu cinci ani mai mult şi studia la două facultăţi particulare. Când aveam treisprezece ani a venit la noi, în vestul ţării, atunci m-am îndrăgostit de el. Este o poveste ce dura de şase ani, dar era doar povestea mea! Lui îi acordasem toate zilele, speranţele, trăirile nemărturisite şi chiar masturbările mele.

Alexandru Murgoci şi Natalia, iubita lui, erau prietenii lui Ticu, şi dormeau în aceeaşi cameră, chiar vecină cu a mea.

Problema lui Alexandru era coniacul Napoleon, am constatat în aceeaşi seară, când Ticu şi Natalia l-au cărat beat în camera lor, unde a adormit imediat. Cei doi au rămas împreună încă două ore. Nu aveam nicio îndoială, se înţelegeau foarte bine…

Mă ghemuisem în patul larg şi dârdâiam sub plapoma groasă, era frigul disperării, al viselor din ultimii ani distruse de orgasmele Nataliei. Ticu rămăsese acelaşi Făt Frumos, cu plete castanii pe umeri şi ochi strălucitori, îmi producea aceleaşi spasme ce le aveam când mă gândeam la el. Şase ani de dragoste distruşi în două ore! Sau, poate nu, depărtarea şi, cu certitudine, virginitatea îl vor făcut profitorul oricărei situaţii, aşa cum ar fi făcut oricare bărbat. Dacă ar fi refuzat-o pe Natalia… În casa aceea mare mă aflam doar eu, o singura partidă convenabilă şi nu eram disponibilă, eram virgină! Dar nu pentru mult timp, chiar mâine… De ce nu acum?  Nu, nu se mai putea, se epuizase şi buna cuviinţă mă obliga să-i menajez orgoliul. Bărbaţii, am citit undeva, sunt foarte buni dimineaţa! Cred că atunci ar fi fost momentul.

M-am trezit târziu, numai atunci când Amalia a intrat în cameră:

- Te aşteaptă tineretul, drăguţa mea, nici n-ai mâncat şi vor să te ducă la Schit.

- Sunt prea tânără şi sunt…

- Nu te speria, Schitul lui Negoiţă este doar o destinaţie, un capăt de drumeţie prin pădure. Ticu, Alex şi Nat îşi beau cafeaua…

Cărarea pornea chiar de lângă vila lor urcând pieptiş prin pădure. Mergeam încet, trăgându-ne unul pe altul, sprijinindu-ne reciproc, aşa cum făceau orăşenii neobişnuiţi cu muntele. Ne odihneam deseori pe bolovani sau trunchiuri doborâte de furtună. Ticu mă ţinea familiar de talie sau de după umeri, cu gesturi naturale şi sigure. Nu ştiam dacă greutatea drumului sau bucuria de a fi îmbrăţişată mă lăsau fără aer… Rămăsesem aceeaşi îndrăgostită.

Pentru o clipă m-am văzut întinsă pe iarbă, ascunsă de  tufişuri şi iubindu-mă cu Ticu… aşa cum ar face-o toate femeile. Puteam face un dar pădurii, fecioria mea. O clipă m-am speriat, dar speram ca el să fie destul de îndrăzneţ, îmi promiteam să-mi refuz alintul femelei puritane ce-şi respinge, aparent, masculul şi să trec, în sfârşit şi pentru totdeauna, peste această stupidă piedică naturală şi discriminatorie. 

Poiana începea să fie cotropită de pădure oferind locuri ascunse; Alex şi Nataliţa au dispărut între boscheţi:

- Să nu ne căutaţi o oră, strigă băiatul. Chicotul fetei se auzi distinct, alintat, excitat.

Foarte repede Ticu m-a cotropit, îmbrăţişarea deveni anestezie totală, plăcerea mă cuprindea odată cu sărutările, eram conştientă doar de catifelarea buzelor lipite pe gâtul asudat, apoi pe sânii dezgoliţi, cu sfârcurile ţanţoşe înţepând cerul… Şi degetele scormonind ascunzişurile. Mirosea plăcut a lavandă sau a flori de câmp.

- Ai protecţie, unde o ţii, în buzunarul blugilor?

- Nu înţeleg?...

- Adică nu eşti pregătită, n-ai luat ce-ţi trebui pentru un sex curat şi sigur? Nu credeam că eşti chiar aşa de toantă! Alex, mai ai un prezervativ? Fufa asta nu s-a preocupat!... Nu ştiu din ce motiv răspândea, acum, un miros acru, de transpiraţie învechită.

A plecat să obţină obiectul. Îmi venea să vomit, acest bădăran încrezut urma să se bucure de dreptul seniorilor, eram doar o parteneră căreia superbul bărbat îi făcea onoarea plimbării prin paradis. Mi-am dat seama că alergam pe cărare, către casă, abia când făcusem un sfert din drum. L-am auzit strigând în urma mea:

- Şi eu ce fac acum, nenorocito!

La sfârşitul mesei m-a tras deoparte şi, zâmbind pentru ceilalţi, a şuierat:

- Îmi vei plăti, n-ai să-mi scapi! Norocul tău a fost Nataliţa, a înţeles!...

Domnul Nestor, întremat de tratamentul luat dimineaţa, era la masă cu noi, rezervat şi discret. Nu credeam că boala i-a schimbat manierele, aşa fusese întotdeauna. Fiind vecinul meu aveam alături o persoană atentă la tot ceea ce făceam, fiind mereu gata să mă ajute cu nimicuri. Zâmbea plăcut şi ochii scânteietori dovedeau că mă place. Mă simţeam bine şi i-am mulţumit atingându-l fără intenţie evidentă, oprindu-l cu strângerea mâinii mai mult decât era necesar şi, mă miram, începea să-mi placă jocul. Un gând se ivi jucăuş, putea fi el… Intensitate privirii mele l-a uimit o clipă, mirarea a apărut, evident, nedisimulată; braţul meu, după umeri, l-a fixat doar atâta timp cât i-am şoptit la ureche: „de ce nu?”

Odihna de după masă a liniştit casa. Am intrat în camera domnului Nestor, aştepta, îmi făcuse loc pe o jumătate a patului. Goliciunea nu m-a oripilat, îmi plăcea bucuria din privirile lui, admiraţia îi scânteia în ochi, privind trupul gol devenea fericit, justifica dezbrăcarea… Întinsă, sub cearceaful subţire, lipită de trupul ce îi ardea, simţeam năvala dorinţei, neaşteptată şi netrăită vreodată. Sărutările păreau răcoarea adusă de adierea  vântului într-o zi toridă, isca tremurul trupului ce aştepta. Nu se întâmpla nimic, nimic din ceea ce aşteptam amândoi.

- Durerile se liniştesc numai cu calmante puternice, ele sunt cauza…

- A fost plăcut, eu sunt, încă, virgină şi, altfel, m-ai fi rănit. Chiar sunt încântată, voi păstra amintirea pură a momentului acesta. 

La cină i-am informat:

- Mâine plec acasă. Argumentările lor au fost zadarnice, nu am renunţat.

Întoarsă în cameră am încuiat uşa şi am pus un scaun sub clanţă; ferestrele închise etanş făceau aerul înăbuşitor. Era preferabil unui viol.

Odată cu plecarea mea şi domnul Nestor a fost internat la un spital unde se îngrijeau bolnavi în stare gravă. Nu s-a mai întors niciodată la vila domnului Vintilă Ionescu, Nici eu. Taxiul se apropia de gară şi am înţeles că vacanţa se sfârşise… o vacanţă ratată!

Din Ploieşti Vest mituind un conductor am obţinut o cuşetă, vagonul de dormit era aproape gol chiar dacă era un tren de noapte. Apusul soarelui l-am surprins la Câmpina, încântător, cu razele soarelui răzbătând prin norii zdrenţuiţi, aruncând cu raze transparente.

- Îţi pace cum apune soarele? Pe mine mă întristează, urmează o noapte chinuitoare!

Priveam tinerelul ce se lamenta şi am zâmbit. Nu părea fals, dar ridicol, sigur. Înalt şi slab avea o privire îndârjită, ochii negrii străluceau. Îmi plăcea mult intensitatea lor.

- Cine sau ce te chinuieşte noaptea? Fantomele, spiritele morţilor, amintirile iubitelor?

- Nimic din acestea… În fantome şi spirite rătăcitoare nu cred. Acum întocmesc scenariul cuceririi tale şi sunt convins că este bun. Gândul că timiditate mă va împiedică să-l fac real este un dezastru! Totul e bine şi frumos până la confruntare, aşa mi s-a întâmplat cu toate... şi eu vreau să te cotropesc pentru noaptea acesta!

Nu glumea, chiar mă dorea, am distins tremurul uşor din voce şi febrilitatea mâinilor ce nu-şi găseau locul.

- E o intenţie… să zicem normală şi nu văd ce putea te-ar opri! Eu nu! Ai prezervative?

Nu s-a înroşit, nici nu s-a îngălbenit, faţa i-a devenit negricioasă şi transpiraţia îi apăru la rădăcina părului de pe frunte. Am înţeles că-i lipseau,  nu se aştepta la o izbândă.

- Până la urmă nu contează, merită riscul.

L-am luat de mână şi am intrat în cuşeta mea. Conductorul tocmai trecea pe culoar.

- Unde mai opreşte trenul acesta, domnule?

- La Sinaia, domnişoară, peste patruzeci şi cinci de minute.

- Avem destul timp… De fapt nu ne poate deranja nimeni!

Întins pe patul de jos, gol, băiatul se străduia să acopere bărbăţia erectă.

- Nu te sfii, sper că ai mai cunoscut destule… Câte iubite ţi s-au dăruit?

- Multe, dar vorbim…

- Eu voi conduce, i-am spus.

Păream anesteziată, m-am dezbrăcat foarte natural, mi se părea un iubit bine cunoscut cu care repetam gesturi intrate în rutină. O uşoară emoţie genera nerăbdarea bucuriei ce ar fi trebuit să urmeze. M-am trezit doar când durerea s-a impus cu un geamăt; iar suferinţa lui a părut orgasm, şi chiar a fost. Eram uimită doar de faptul că nu mă simţeam diferită de cea care fusesem mai înainte, femeia din mine apăruse firesc, fusesem aceeaşi de multă vreme. Psihicul guvernase la fel ambele stări fizice.

- Nu-i nimic, vom relua, l-am liniştit împăciuitoare, fără să ştiu de unde veneau cuvintele, eu doar le spuneam.

N-am înţeles pasiunea multora pentru sex, nu mi-a adus nimic încântător, chiar dacă toată noaptea activitatea noastră s-ar fi cerut răsplătită cu ceva mai important. Citisem undeva că vor trece câteva luni… 

La despărţire, pe peronul gării, înainte de a  mă îmbrăţişa cu mama care, prevenită, era acolo şi mă aştepta, ne-am sărutat.

- Să ştii, i-am şoptit la ureche, şi pentru mine a fost prima dată.

  Dec. 2013

 

Citeste mai mult…

IDA

IDA - Nu trebuie să mă omori pentru a avea toate acestea! Ida îl privi pe Sofian mijind ochii, zâmbi suav şi desfăşură spectacolul acela uluitor şi captivant ce producea un efect devastator asupra bărbatului, schimbă piciorul stâng de pe cel drept invers cu o mişcare voit amplă, la un nivel potrivit pentru a lăsa vederii toate acele părţi ale trupului ei împlinit, dar bine lucrat, aducătoare de ameţeli. Era coregrafă la un teatru important şi scriitoare apreciată de mulţi critici, publicase două romane de succes. Îşi aprinse o ţigară şi suflă fumul spre tavan. Până atunci, timp de peste o oră şi jumătate Sofia îi detaliase depunerile sale, conturile deschise la diferite bănci, depozitele de metale preţioase. Ida aflase totul despre averea şi afacerile iubitului ei. - Priceperea mea constă în discreţie, atenţie şi iuţeala reacţiei. Aşa s-au adunat atâtea valori… Problema este, dragă Ida, asigurarea unui viitor acestei averi. Dacă am un accident, tuturor ni se poate întâmpla o asemenea nenorocire, agoniseala atâtor ani se risipeşte… este motivul pentru care tu eşti, de azi înainte, beneficiara masei succesorale declarate în cazul unui eveniment nefericit pentru mine. Sofian şi Ida erau apropiaţi de peste o jumătate de an, îşi petreceau destul timp împreună, mai ales sfârşitul de săptămână când plecau în lungi excursii, drumeţii pe munte sau spre zone recunoscute ca având peisaje cuceritoare. Pasiunea pentru natură era, credea Sofian, la fel de importată ca atracţia sentimentală, străduindu-se să le întreţină pe amândouă, fapt ce devenea, de multe ori, prea obositor. Ida devenea agitată şi, se obişnuise cu toanele ei, îl ignora tot restul săptămânii. Revenea doar în wekend, drăguţă cuceritoare, dar nu dorea să comenteze subiectul neînţelegerilor de acum depăşite. Trăind singur Ida îi devenise foarte apropiată, speranţa unui viitor nebulos şi fără repere. - Eşti prevăzător, observă ea, nu ţii mulţi bani în casă. - Câteva sute de mii! Tranzacţii ce pot apărea surprinzător… Ai nevoie de lichidităţi, îţi pot trebui înaintea deschiderii băncilor, se întâmplă rar… - Îmi dai mie toţi banii din seif? - Îţi trebuie mâine? - Nu, îi vreau acum, fără comentarii! Pari surprins? Pur şi simplu, vreau banii! Tu mai ai… până mi-i vei da şi pe ceilalţi! Stai jos pe fotoliu, nu fi tâmpit! În mâna Idei apăru revolverul. Aşezată pe canapeaua din faţa lui femeia se relaxă şi, desfăcându-se, îi arătă bărbatului o nouă imagine ce-l făcu să tremure. - Hei, uită-te la mine, nu acolo… perversule! Sofian văzu arma ţintită spre mijlocul frunţii şi se întrebă de ce poate exista dualitatea aceasta deprimantă: un orificiu aducător de moarte iar un altul de bucurie şi de viaţă. - Văd că nu te poţi concentra suficient, am nevoie de ajutorul lui Pose. - Cine e Pose? Ida vorbea la telefon şi o vocea bărbătească, sonoră se auzi până la ei: - Tocmai am intrat pe uşa din spate… Peste câteva secunde apăru în living un individ înalt, cu părul lung şi ţinută de hipiot. - Trebuia să-l somez, altfel nu ne dădea banii. Dacă nu ne înţelegem repede îl găuresc, sunt sătulă de vorbăria lui interminabilă… Ai înţeles, domnule? - Nu trebuie să mă omori pentru a avea toate acestea! Puteai doar să-mi ceri, fără ca derbedeul acesta să intre în casa mea. Ce legătură are cu tine? Vocea lui Sofian devenise placidă, chiar dezinteresată, asista la un spectacol desuet. Era surprins, încrederea sa în Ida părea că se destramă, speranţele sale păreau că se risipesc, Jocul financiar îl antrenase, odată cu trecerea timpului, să pară neafectat, să reziste calm agresiunilor ivite odată cu evenimentele neaşteptate. Privi ochii albaştrii ai femeii, inexpresivi, cu irişii măriţi, două orificii negre, fără viaţă. Se drogase. Mai jos revolverul şi mai jos… - Hei, unde te uiţi nu mai ai voie, omule, n-ai ce să cauţi acolo cu restul acela de penis! Ţi-am spus, Pose, chiar poţi să verifici, este ceva ce nu-ţi închipui! Vrei să ne arăţi?... - Omule, interveni Pose, n-o asculta, e vai de ea… Dă-mi cifrul seifului! Repede! - Nu-l forţa! A spus să-i cer şi aşa voi face: Sofian, iubitule, dă-mi banii din seif! Dar grăbeşte-te, situaţia asta m-a excitat şi vreau să rămân singură cu un bărbat, evident cu el! Pose, ai cătuşele cu tine? - Tu să taci, nu ştii ce spui, sunt acasă la mine, doar nu veneam aici să fac sex cu el. - Păcat!… dar am găsit, îl vom încuia în baie. - Te gândeşti numai la prostii! Cere-i cifrul, să iau totul, să nu rămână nimic… - Va trebui să-mi laşi treizeci de mii, la prima oră am de plătit o informaţie, ceru Sofian. Te rog foarte mult, dacă mă asculţi, mâine, după ce se încheie afacerea, îţi dau dublu. Să nu mai pierdem timpul, ştiu cât de nerăbdătoare este Ida! Poţi tine minte? Cifrul este IDA1610, seiful e în cabinet, sub tabloul cu cai galopând. Nu uita, lasă-mi treizeci de mii! Pose întârzie şase minute înainte de a reveni în livingul unde Ida şi Sofian stăteau nemişcaţi. Doar privirea bărbatului coborâse… - Dacă te prinde Pose că te uiţi unde nu mai ai voie, te ucide! - De când eşti şi cu el? - Adică numai cu el, doar ai fost lipsit de… mine două săptămâni. Astă seară voiam să-ţi spun că relaţia noastră s-a terminat, dar m-ai năucit cu testamentul şi depozitele, aşa că am schimbat planul şi, ca semn de fostă amiciţie, vreau să te curăţ de toţi banii. Câţi sunt? - Cifrul… au mai crescut cu ceva, dar conţine suma, adică peste şaisprezece milioane. Ai venit la timp, domnule, Pose. Ai lăsat ce ţi-am spus? - Ida, cum ai răbdat atâta timp un asemenea tâmpit? Doar nu vrei să mergem împreună la stabilimentul de reduşi mintali? Nu , nimic, am luat totul, şi testamentul! - Mâine nu mai are valoare… - Să-l omorâm acum, doar aşa vei intra în posesia banilor! - Nu trebuie să mă omori, cere-mi şi îţi voi da tot ce vrei. De altfel nu cred că mai aveţi timp… Uşile camerei au fost deschisă violent şi poliţiştii au năvălit în cameră. - Pune arma jos, cu grijă, altfel vei muri! Peste douăzeci de secunde toţi aveau cătuşe la mâini. - Eu sunt proprietarul, Sofian, vă rog să mă eliberaţi! - Ce se întâmplă aici, domnule Sofian, de ce s-a declanşat alarma? Vorbise un poliţist destul de scund, dar care părea şef peste ceilalţi. De ce umbli, domnişoară… - Ida. - Domnişoară Ida de ce sperii oamenii cu un pistol brichetă? - A fost o farsă! Eu şi iubitul meu Pose am hotărât să ne distrăm… L-am somat cu bricheta, aşa cum aţi constatat şi dumneavoastră, şi i-am cerut cifrul de la seif, ni l-a dat, dar nu înţeleg ce a declanşat toată zarva aceasta! - Cum explicaţi întâmplarea, domnule Sofian? întrebă acelaşi poliţist. - Am cam fost năucit, orificiul negru mă ameţeşte întotdeauna… Părea un revolver adevărat şi am uitat cheia… Iubita mea Ida este, uneori, absolut cuceritoare! - Vi s-a furat ceva? Să mergem să cercetaţi! Sofian privi atent interiorul gol al casei de valori şi se întoarse către poliţist. - Nu lipseşte nimic, totul este în regulă. - Cum adică, e absolut gol!? - N-am ce păstra, nu sunt bogat. - Domnişoara ne-a spus puţin mai devreme că Pose este iubitul ei! - Şi Sofian este iubitul meu… Dumneavoastră mâncaţi numai un singur fel de mâncare zilnic? - Adevărat! Nu mai cercetăm acest amănunt, nu ne-a fost sesizat. Ce plângere depuneţi, domnule Sofian? - Nu am nimic de reclamat, totul este o neînţelegere, eu am uitat să-i dau cheia de siguranţă… - Atunci veţi plăti nouă mii cinci sute despăgubiri pentru cererea nejustificată a intervenţiei noastre. Altă dată să vă jucaţi altfel! Şi fără revolvere adevărate! Toţi au plecat lăsându-i puţin stingheri. Pose s-a trezit primul: - Iubito, să mergem, cu ce avem putem trăi bine un timp. Mai târziu venim să luăm şi restul banilor de la acest gogoman. - Lasă-mi cei treizeci de mii! Mâine vei primi o sută în locul lor. - Nu mă păcăleşti aşa uşor, să plecăm chiar acum, iubito, îmi arde sufletul!... Sfârşitul povestirii este previzibil şi supărător de banal. Dimineaţa Ida s-a trezit ameţită, cu o sfârşeală cumplită. Cunoştea starea dezgustătoare de după orgie şi numai o ceaşcă de cacao caldă o echilibra. Dar se terminase. - Pose, scoală-te băiete!... Îmi trebuie o ciocolată fierbinte. Bărbatul murise din cauza supradozei de cocaină şi când l-a zgâlţâit Ida a simţit răceala trupului. Mai avea bani destui şi câteva luni s-a distrat aşa cum a crezut că merită o femeie frumoasă ca ea. A demisionat de la teatru şi, ocupată şi obosită, n-a mai scris o pagină la romanul început; şoptitorul care îi sugera scrierea s-a îndepărtat alungat de gândurile şi de faptele… Cu mintea debusolată n-a înţeles pericolul prin care trecea şi nici cum ar fi putut scăpa de el. Într-o zi banii s-au terminat. A telefonat lui Sofian, dar a răspuns o voce străină. - Şi nu ştiţi unde se află Sofian? O adresă, ceva!? a întrebat dezamăgită Ida. Nu, nu ştia nimic. La locuinţa lui nu a fost primită de noii proprietari. Speranţa rămăsese teatrul. Devenită corpolentă nu spera la o muncă de coregraf. - Draga mea, ştii, eu te-am apreciat mult, dar acum eşti improprie… Ida s-a revoltat: - Cum improprie? Fără a observa întreruperea directoarea a continuat: - Pentru tot ce-ai făcut mai înainte pentru teatru te vom angaja ca femeie de serviciu, este singurul post liber… După ce termini munca, poţi ajuta la repetiţii… Aceasta numai dacă renunţi la vise! Sorin Burlacu devenise ţinta lui Sofian fără ca acesta să ştie. Totul s-a petrecut în clipa când a cumpărat pachetul majoritar la „Uzinele Nichelino”, dar, din lipsă de resurse sau din prea mare încredere, a renunţat la achiziţionarea celorlalte acţiuni oferite pe piaţă la un preţ destul de avantajos. Sofian le-a cumpărat el, apoi, după două zile, după ce a lansat zvonuri privind insolvenţa sigură a „Uzinelor” a început să vândă la un preţ scăzut cu 30 de procente. Afaceristul a intrat în panică şi a cedat pachetul la jumătate de preţ, încercând să salveze ceva… apoi la un sfert şi Sofian a luat tot. În trei sferturi de oră, cu puţin înainte de comunicatul oficial al „Uzinelor Nichelino” care demonstrau soliditatea firmei, afacerea se lichidase. Cinci zile Sofian n-a vândut nimic, apoi discret a plasat achiziţia unui grup interesat şi bine informat. Câştigul a fost de peste un miliard… dar Burlacu n-a rezistat şi s-a sinucis. Sofian se simţea vinovat şi se întreba cum ar putea corecta nedreptatea ce o făcuse acelui om…Nu avea cum. Acestea erau regulile, toţi ar fi făcut la fel dacă ar fi avut forţa lui, dar ei nu ştiau mecanismele, n-aveau informaţii, bani sau răbdarea necesară de a pregăti lovitura şi de a o executa corect. Pentru prima dată se întâmplase din cauza sa o asemenea nenorocire şi nu putea accepta… Jocul său trebuia să fie elegant, inteligent nu distrugător. Construcţia sa interioară excludea exterminarea jucătorilor… Da, era o întrecere ce arăta valoarea şi calităţile participanţilor, un concurs cavaleresc cu miză mare, cu mulţi bani! Cum ar putea exclude asemenea soluţii extreme? N-a găsit rezolvarea problemei deoarece nu exista. Poate, doar renunţarea totală. Cu siguranţă, doar aşa! Ce va face cu atâţia bani, fără nevastă, iubită sau urmaşi? De ce îi trebuiau, la ce-i erau folositori? Doar pentru un joc sinistru! Lichidându-şi averile Sofian a donat urbei tot ce agonisise până atunci pentru ca Municipialitatea să organizeze unui parc dendrologic. Domnule Primar, am o rugăminte, doresc să lucrez, de acum înainte, până la pensionare, la serele dumneavoastră municipale. şi a obţinut, din acest motiv, un post de muncitor necalificat la serele oraşului. La sfârşitul săptămânii putea fi văzut umblând singuratic pe trasee turistice împădurite sau prin parcuri. Fericit! Nov. 2013

Citeste mai mult…
-->