„- Cine a fumat atât? Am dormit toată noaptea? Văd că tablourile mele au dispărut.
- Negustorul le-a luat cu siguranţă pe toate. Nu-mi amintesc să i le fi promis. I-am cerut atât de mult încât speram să renunţe."
Mă gândesc la sutele de mii.
„- Frumoasă sumă, este chiar foarte mult... Cum de s-a hotărât? La urma urmei clienţii lui vor face afaceri proaste, n-am cum să-i previn, nu le pot spune că vor atârna pe pereţi tablouri de valoare îndoielnică, pictate de mine, cel care m-am sinucis cu adevărat, am înviat printr-o minune... Şi nu ştiu daca trăiesc sau dorm... simt pe cineva alături de mine... am vrut să mă opresc... Ştiu cu cea mai înrăită certitudine, tablourile nu sunt făcute cu har... sunt asemănătoare celorlalte mii vândute prin ganguri, pe plajă, la două sute bucata. N-am înţeles cum a putut Negustorul să-mi ofere atât şi cum de nu m-am ruşinat lăsându-l să le împrăştie în lume... La ce preţ le vinde el?"
Gândesc că peste trei mii.
„- De unde ştii?"
- Daca a dat el două, trebuie să câştige măcar una.
„- Acum că te-am prins, ca să nu înnebunesc, răspunde-mi cine eşti?"
- Nu sunt diavolul!
„- Nu poţi fi nici Dumnezeu, El nu se ascunde chiar dacă nu apare nimănui, iar om nu cred să fii, nu este la îndemâna unui muritor o astfel de putere."
- Pentru un timp eu sunt cu tine şi noi suntem de fapt doi în unul, sau, uneori, unul cu învelişul celuilalt, mai exact sunt numai eu.
„- De ce mă amesteci în treburile tale, la ce-ţi trebuiesc eu, de fapt corpul meu? Bănuiesc că vei face fapte de care îmi va fi ruşine, de aceea tu, (cine vei fi fiind, Intrusule in viaţa mea, mai bine zis în moartea mea) nu-ţi poţi folosi propria înfăţişare! Ai un trup sau eşti o plasmă parazită?"
- Am.
„- Iţi este ruşine de tine? Eşti un bătrân ramolit sau o persoana importantă?
- Discuţia noastră nu poate duce la nimic bun!
„- Aş vrea să nu-mi pângăreşti memoria! Măcar atât! Am fost un pictor oarecare, n-am suportat lipsa puterii de a crea cu adevărat.
- Ţi-am vândut tablourile la un preţ bun, aveai nevoie doar de spirit comercial...
„- Puteam trăi fără acest târg... Nu mi-a făcut opera cu adevărat preţioasă! Doream să dau prietenilor artei prilejul de a deveni cu puţin mai fiinţe atunci când ar fi privit un tablou de-al meu... Dar ei se îndepărtau, vedeau ceea ce era adevărat, o incitare efemeră a simţurilor, o gingaşă gâdilare a retinei, nimic fundamental; privirea le aluneca repede de la pânză la ramă şi de acolo la tapetul care se impunea mai mult."
A adormit instantaneu, se epuizase şi mă obosise, gândea prea mult şi altfel decât mine, zbaterile lui nu meritau atâta trudă. Se însera şi noaptea mă atrăgea acolo unde, storcându-i discreţia protectoare, puteam să-i culeg plăcerile.
Dimineaţa, saţietate. Eram mulţumit, pictorul mă slujise cu vigoare şi credinţă, dovedindu-mi încă o dată că şi astfel se poate trăi un fel minunat de a fi.
Sa auzim alte păreri ale Pictorului:
„- Credeam că te-ai hotărât să mă părăseşti la ivirea zorilor. Dacă mă abandonai, acum îmi regăseam liniştea. Ştiu ce-ai făcut cu mine toată noaptea. Dezgustător! Preferam să mor!"
- Eşti un sinucigaş perpetuu.
„- Am fost hotărât. Intervenţia ta nepermisă de morală şi de alte convenienţe relativ acceptate nu mi-a putut schimba gândul. In acest moment te consider cu adevărat ucigaşul meu; ultimul meu gând va dispare datorită ţie, Ucigaşule !
* * *
În această clipă sunt copleşit de un gând dureros sosit din adâncuri, mi se confirmă ceea ce bănuiam de mult. Nu, nu sunt un înţelept, doar profitorul propriei mele alcătuiri din care am scos întotdeauna acel molatec şi reconfortant extract suav, plăcerea. Puteam face şi altfel? Pictorul mi-ar fi putut spune. Pentru prima dată cred că mai există ceva nebănuit dincolo de percepţiile mele directe. Cine să mă îndrume? Pictorul a murit a doua oară, pentru totdeauna.
* * *
În costum negru, cămaşă albă scrobită şi pălărie tare, toate impecabile cum numai Pedro le putea pregăti, domnul Caraffa lua parte la înmormântarea lui Pedro, servitorul său. Da, trupul neînsufleţit al acestuia era acoperit cu capacul lăcuit în negru al sicriului decorat cu cruci argintii de tinichea. Domnul Caraffa, imobil, sobru, marcat de acest eveniment tragic, privea vârfurile pantofilor de lac.
- Cine a însufleţit corpul meu? E cineva înăuntrul lui? îmi întrebam propriul meu trup în care mă zbăteam să intru. 0 uşoară tresărire a pleoapelor arăta căacel cineva mă înregistrase, iar zâmbetul văzut numai de mine mă îngrijora. Arăta o prea mare siguranţă de sine.
- Eu sunt acum Caraffa, domnule, eu, Pedro, servitorul şi lacheul dumneavoastră... al tău! Ţi-am luat trupul, îmi era foarte necesar, iar de acum înainte, regret...
Era limpede că Pedro îmi luase carcasa...
- Impostorule, eu sunt cu adevărat domnul Caraffa! Este de neconceput o asemenea atitudine, nu se poate sfârşi aşa cum îţi închipui! Ieşi afară din mine, Pedro, trădătorule!
- Mă plictiseşti, Caraffa! Se înţepeni mai bine în trupul pe care ni-l disputam.
A fost pentru prima dată când trecând printr-un trup material, o tufa cu ramuri subţiri încărcate cu fructe mici, galbene, am încercat panica de a nu-mi pute reface totul şi, dacă până la urmă am reuşit să-mi adun părţile răvăşite rămase atârnând fluturând invizibile prinse de butonii aurii de fructe coapte, sclipirea lor a fost pentru prima dată imperfectă, imposibil de desăvârşit; acum arătam acelaşi, însă eu ştiam că mă deosebesc de cel care fusesem. Cu deosebiri infime, îmi puteam dovedi asemănarea, dar nu eram identic. Sunt uluit când Lostrig, mânuind sabia cu o iuţeală neaşteptată pentru un grăsan ca el, îmi crăpase adânc ţeasta, astfel că atunci am ieşit din mine cu uşurinţă, palpitând de emoţie, cantonat vremelnic sub acoperişul de pânză unsă cu asfalt al cortului. Barbarul continua să mă hăcuiască inutil, bucurându-se inutil de moartea corpului meu şi doar femeia lui părea ca mă regretă. Totuşi, atunci îmi semănam până la identitate. Şi de atunci, de fiecare dată, eram eu întreg. Astăzi, acum, am pierdut o bucată de lumină şi am căpătat o cantitate de materie, sunt mai greu, dar mai puternic. Văd trupul meu imobil pe buza cavoului,unde va fi îngropat corpul servitorului. Aş putea să-l strivesc dacă aş avea la îndemână o carcasă oarecare. Năvălesc din nou disperat in trupul celui care am fost, dar căile sunt astupate.
- Mă aşteptam la o purtare mai cuviincioasă, domule. Nu va repeziţi aşa! Îmi îngrop trupul şi mă încearcă un regret...
- Atunci de ce ai făcut schimbul?
- Aveţi atâţia bani, domnule! Acum îi am eu! Păstraţi puţin respect celui care v-a fost servitor! Vă rog!
- Nu e prea târziu, Pedro, putem îndrepta actuala situaţie. Îţi dau jumătate din tot ce am!
- Inutil, posed totul!
- Nu te întrebi ce-am sa fac mai departe?
- Te vei descurca. -Pedro, mai putem face încă schimbul.
- Este timpul, Caraffa, să nu mă mai deranjezi. Ce-a fost de făcut s-a săvârşit de mult. Pleacă!
- Insist, chiar te rog, gândeşte-te cât de greu voi găsi ceva convenabil şi viu.
- Puteai rămâne cu Pictorul, L-ai ucis prea devreme cu nechibzuinţa ta.
- Te rog, Pedro!
- Speram să fii mai demn!
* * *
Scuturat de aceste vibraţii un fruct micuţ, îngălbenit de brumele toamnei, căzu din vârful elastic al unei nuiele subţiri, lovindu-se de câteva ori de ramuri şi frunze uscate, ca să se oprească apoi in echilibru incert pe teaca unei petale trecute. Era tot ce aveam mai bun de făcut. Lăsând afară aproape totul, alegând cu grijă doar micul grăunte esenţial care ştiam de mine; m-am strecurat în sfera de aur prin porul deschis de o viespe vorace. Infimul meu aport a schimbat echilibrul şi, odată cu acoperământul veşted-albăstrui m-am rostogolit pe pământ. Ţărâna mirosea iute, reamintindu-mi trecutele şi îndepărtatele timpuri când, pornind tot de aici. îmi începusem aventura.
Eram din nou in Argentina.
-->
Comentarii
Mulţumesc pentru lectură şi apreciere.
Lecturat cu plăcere!