„- Deschide uşa , Lisaveto! Şi voi, nu fumaţi atât, nu se cade, stricaţi ochii bieţilor oameni! Se bucură ei de vizita noastră, aici vin oamenii rar, dar să nu întrecem măsura!” „- Lasă, Gheorghe! Zise Lixandru, gazda, nu face rău. Lumina ochilor s-a dus de mult şi dacă acum lăcrimez, veţi bănui spre binele meu, că-i neprielnic fumul ţigărilor voastre; dar ei lucesc din alte vechi pricini, din cauza atâtora… Nu-l ascultaţi! Lisaveto, ai tu un anume gând?” „- Am turnat vinul în pahare, iar cratiţa se încinge, acum sar boabele… Cu untură sunt mai bune şi am multă în doniţă. Apoi păcatul să cadă asupra mea! Dumneavoastră postiţi?” Ceilalţi doi, prietenii lui Gheorghe, veniţi de la oraş cu treburi şi adusi de acesta în casa lui Lixandru, spuseră că nu. Toţi trei băură vinul din pahare, îl lăudară, da, era curat, cu buchet de căpşunică, lise părea uşor. Când Lisaveta le umplu măsurile din nou, nimeni nu protestă. Răpăiala din tuci promitea! Răsturnat într-un coş de răchită maldărul alb, catifelat, se împuţină repede, mai iute decât săreau înflorind alte boabe de porumb roşu, anume semănat în curte, douăzeci de coceni pentru un an întreg. „- Parcă ar fi mitraliere! sări Alexandru, încordat, cu pumnii strânşi îndreptaţi înainte. Aşa trăgeam cu ele până le plesneau ţevile decalibrate. Şi ceream mereu: ne trebuie mitraliere, dom’le locotenent! Daţi-ne mitraliere!” „- Lixandre, ce tot vorbeşti?” Glasul Lisavetei îl surprinse pe orb şi el rămase nemişcat un timp îndelungat, sau aşa păru tuturor; priveau stingheriţi cum fumul ţigărilor şi al unturii arse iese în fuioare vineţii pe lângă tocul uşii întredeschise, învolburându-se în vârtejuri lente, cu noduri care se vedeau nefiresc de clar în lumina după-amiezii strecurată prin geamlâcul săliţei. Moleşit dintr-o dată, orbul se aşeză pe pat, gheboşându-se. „- Gheorghe, ai tu grijă ca fiecare să aibă ce bea, după dorinţă. Atât pot să vă dau… dar vinul este bun, curat ca lacrima pământului. Mi-am adus aminte că atunci când m-au prins terminasem cartuşele… nu mai aveam, eram încercuiţi de cinci zile şi nu mai aveam…” „- Ai stat mult timp acolo prizonier, Lixandre?” „- Nu, nu prea multă vreme, dar destulă ca să pierd cea ce are omul mai scump… Dar aşa a fost să fie… Că mă gândesc uneori dacă eu, cel care am fost, şi Gheorghe mă ştie şi puternic de doboram boul cu un pumn între coarne, că am făcut odată fapta asta…” „- Era doar un viţel” îl repezi Lisaveta. „- Nici fapta asta nu-i la îndemâna orişicui, ba aş zice că la puţini bărbaţi din lume! Doar ştii ce aprig sunt când lovesc! Nu… să nu credeţi fapte rele, n-am bătut-o niciodată, să vă spună ea, este aici! Este femeie şi e rea, cicălitoare, dar un suflet care trebuie protegiuit. Şi ce bărbat este acela pe care-l învinge femeia lui cu gura şi cea a vecinului cu sârguinţa dosului?!”
Al doilea rând de floricele a tras după el vinul unui alt cofer, destul ca fiecare dintre oaspeţi să se încălzească, să vorbească mereu mai repede şi mai cu neorânduială. Se simţeau bine.
„- Omul nu m-a învins niciodată, doar soarta a fost deasupra mea. Fără vedere!… Acolo în mină am lăsat-o, în galerii era prea întuneric şi nu-mi mai trebuia, puteam trăi ca o cârtiţă, pipăind. Cine ştie ale cui păcate am plătit! Că uneori mi-am pus speranţa în boli, dar ma-au ocolit… Şi mult m-am întrebat de nu s-ar cuveni să-mi curm singur aţa…” „- Nu puteai să taci, Lixandre? se supără Lisaveta foindu-se pe scaunul dintre sobă şi pat, acolo unde se aşezase după ce-şi terminase treburile cu oaspeţii. Doar ştii cine te opreşte! Şi mai gândeşte-te că eu după atâţia ani, mai am nevoie de tine, te vreau în viaţă! Dacă tot ai început, ca să ştie şi dumnealor, spune-le ce vină porţi tu şi de unde ţi se trage năpasta… şi cum trebuie să porţi pedeapsa!” „- Lisaveto, mai adu vin! Cât despre ce spune ea, aşa este, aceasta este răsplata pentru că am luat viaţa unui tâlhar. Furase el multe vite de la noi, dar nu se lăsase dibuit şi prins. Satul se golise de bărbaţi, iar femeile nu puteau să se apere singure de hoţ, mai ales că lovea pe neaşteptate şi acolo unde nu avea cine-l opri. Aveam permisie pentru o săptămână şi coseam dughie pe un loc de la soacră-mea, spre pădure. Mai încolo, până la marginea ei, numai lanuri de grâu. Atunci creştea înalt, abia se vedea omul din el, avea bobul mărunt dar plin, chiar dacă nu ploua la legatul spicului. La capul locului, sub tei, acu aud că nu mai e, în căruţă, băiatul meu cel mare. Caii slobozi pe mirişte, sătui. Văd pe un cumnat al meu, el a murit peste un an lovit de duşmani, deci văd pe fratele Lisavetei, Petrea ieşind din grâu, el scund, i se vedea din lan doar capul ca un bolovan galben, toţi ai nevesti-mi au fost bălani, şi-mi spune Petrea cum a găsit boul trântit şi legat în lan. A venit iar tâlharul! îmi zice el şi simt cum coboară întunericul, aşa cum spun oamenii proşti, că văd negru înaintea ochilor. De furie sau de supărare.”
„ – La faptele acelea m-am gândit de multe ori şi le-am avut în minte mereu… De cum mi-a spus Petrea de tâlhar şi până l-am avut dinainte, parcă umblam prin beznă, vedeam doar ce luminam eu cu ochii mei ca două faruri, la fel ca maşina boierului Prasa când umbla noaptea prin sat după muieri. Bătea un vânt de la apus şi lanul unduia , atât vedeam, dar mă bucuram de legănarea spicelor, mă minunam de felul cum se îndoaie paiul fără să se rupă. Haide! I-am spus, încălecând caii şi pornind dea-dreptul prin grâu către Pădurea Frasinului. Am trecut Gârla Popii care acum-i secată şi acolo, în grâu, era boul legat de toate picioarele, trântit şi priponit de un ţăruş ca să nu se scoale. Îl lăsăm legat, mă uit spre pădure, nu se vede nimeni, doar o urmă părelnică prin grâu, pe unde ar fi trecut un om. Ajungem repede printre frasini, dar nu-l găsim. S-o mai scurtez!... Pornim spre sat, mai erau vite ale oamenilor care-l puteau atrage şi i-am zărit pălăria neagră ca un fund de ceaun undeva în stânga. Din două sărituri de cal l-am ajuns, eu eram înainte, o cotisem către el fără să-i spun lui Petrea, atât eram de îndârjit! Voiam să trec peste el, să-l răstorn la pământ, să-l joace calul în picioare… Aşa ceva nu se poate, calul are glezne firave şi se fereşte să calce pe orişice vietate…Eu voiam să-l răstorn, să nu aibă timp să mă ucidă cu arma. Calul s-a oprit în loc, trăznit de lovitura ce i-a dat-o cu bastonul lui de domn cu măciulie de argint. Drept în frunte la plesnit, între ochi, de-a rămas năucit şi tremurând. Abia atunci mi-am dat seama că aveam în mână coasa, o luasem cu mine şi o purtasem pe mâna dreaptă. Aşa cum stăteam, îmi venea bine şi am vrut să-i iau capul, însă el cu iuţeală mi-a prins coporia strâns, atâta putere avea încât trăgea de mine ca de un copil neîmplinit. Voia să-mi smulgă coasa din mână, dar şi eu eram încrâncenat. Din smucitură am sărit de pe cal şi am făcut aşa fiindcă altfel m-ar fi lăsat fără coasă şi n-aş fi avut cu ce mă împotrivi. Buzele lui se mişcau, vorbea fără să-l aud. Privindu-l mă tăiau năduşelile reci şi o clipă m-am crezut fără scăpare, dovedit de tâlhar. Atât de crunt părea. Poate era şi el la fel de speriat ca mine.”
Lixandru îşi linse buzele şi bău puţin vin. Ceilalţi răsuflau captivaţi şi beau rar din cănile pe care Lisaveta le umplea atunci când se goleau.
„- Mă trăgea încet spre el, cu grijă, mutându-şi mâinile pe lemnul coporiei una după alta, doar câte o palmă. Cât timp să fi trecut aşa nu ştiu. A înţeles că nu avea altă scăpare, dacă nu mă dobora el, ar fi fost pierdut… Apoi când eram aproape, când mă adusese la îndemână, i-a lucit cuţitul. Când l-o fi scos n-am văzut, dar îl ţinea pregătit să dea cu el de sus în jos, în inimă. Asta a fost greşeala lui. N-avea de unde să ştie că eram stângaci. M-a smucit spre el şi a ridicat mâna să dea cu cuţitul. El a gândit bine. Dar cu atât mai tare l-am lovit cu pumnul în faţă, cu pumnul cu care omorâsem cârlanul, nu-i aşa Lisaveto? Când s-a aruncat înainte, să mă ajungă, să-mi înfigă lama cuţitului, atunci i-am oprit avântul cu lovitura ce i-am dat. Dacă ar mai fi putut să mă ajungă, cuţitul ar fi nimerit umărul sau m-ar fi crestat pe spate, dar ca să nimerească în inimă, aşa ar fi vrut nemernicul, ar fi trebuit să-mi turtească tot braţul meu stâng. Mai târziu m-am gândit la toată potrivirea asta, dar atunci nu! Dacă ar fi lovit de jos în sus, în burtă, m-ar fi spintecat!... Până când am simţit cum trosnesc oasele feţei lui şi ale mâinii mele, nu credeam c-am să mai apuc apusul soarelui pe câmpie… Am dat în el doar o singură dată cu toată răutatea adunată şi nerăzbunată a neamului meu, am dat în el cu puterea şi deznădejdea fricii… Mă trezesc cu Petrea lângă mine. Să-l legăm, Lixandre! De spaimă tremura carnea pe el, mă minunam de câtă frică se adunase în amândoi. Greul abia acum a început… Era doar ameţit şi când să-l legăm ne-a azvârlit de deasupra lui ca pe nişte prunci. Asta a dus la nenorocire… L-am pisat în burtă cu pumnul până a îngenuncheat şi a scuipat sânge amestecat cu hiere verde… A zis căzând sfârşit pe-o parte: m-ai nenorocit, măi creştine! Pentru un bou?... Iei viţă de om pentru un bou, prostule!”
„ L-am dus în sat, abia mergea cu ochii în pământ scuipând sânge; şi mă îndemnam singur să nu-i fie milă, uitasem de bou, de cuţit şi de mâna mea umflată, cu oasele rupte. Mă gândeam că nu apucă apusul soarelui…”
Oaspeţii profitară de pauza povestitorului şi băură vinul cu miros de căpşunică. Lisaveta le umplu repede, nimeni nu protestă.
„ Zăcea pe duşumele la postul de jandarmi, iar eu pe bancă lângă felinar, cu cătuşele la mâini şi femeile din neamul meu bocindu-mă. Aveam în faţă doar unduirea lanului de grâu şi mustăţile spicelor strălucind înmuiate în roşeaţa soarelui sângeriu, apunând. Se înserase când a venit maiorul de la jandarmeria plasei de la Simileasca, încălecat pe un cal alb de părea Sfântu’ Ilie hurducăind prin nori, aşa mă lovea în creştet tropăitul calului. Înainte de a zice ceva mi-a dat doi pumni, înjurând, dar eu stăteam drept şi nici nu m-am clintit, de s-a speriat cât de stană am stat în pumnii lui. Mă străduiam să văd doar lanul cu spicele unduind din care se chinuiau să ţâşnească vedenii negre cu ochi lucitori şi răi, momâile sutelor de hoţi de boi ascunşi acolo. Eu le îndesam la loc în grâul din care răsăreau, astupându-le creştetele negre cu pale de spice. Abia văd maiorul strângându-mi mâna şi strecurând pe sub mustaţa subţire un zâmbet de câine care te mârâie: bravo, măi ostaş, ai făcut o treabă bună! M-ai scăpat de un nemernic. Şi ce mare noroc ai avut tu de mai eşti în viaţă după ce i-ai stat împotrivă! N-ai ştiut că-l ai în faţă pe Condei, altfel ai fi murit numai la gândul că te priveşte!... Ia daţi-vă mai la o parte, voi toţi care căscaţi gura! Să rămână numai taică-su! Eu numai pe Lisaveta o aveam… A sfătuit-o bine, ce avocat să caute, cât să-i dea, el a dictat declaraţiile bine meşteşugite, cum că eu doar l-am prins şi satul l-a omorât, l-au lovit toţi care au mai fost prădaţi. Actele făcute de maior au fost bune, şi aşa, rânjind ca un câine care te mârâie, m-a scăpat el de puşcărie. Pentru asta trebuie să-i fiu recunoscător, odihnească-se în pace, pe acolo pe unde i-or fi albind oasele, cine ştie prin ce şanţuri sau smârcuri unde o fi putrezit ca un câine, rânjind. Condei a murit ca şarpele după apusul soarelui, neîmpărtăşit, dar cu lumânarea aprinsă de babe. Nu se cădea să moară ca un păgân, chiar dacă era hoţ.”
Am plecat pe front înainte de sfârşitul procesului, aveau nevoie de oameni acolo şi când s-a hotărât că sunt nevinovat căzusem prizonier de două săptămâni.”
# # #
urmează partea 2/2
-->
Comentarii
D.na Veronica, vă mulţumesc pentru lectură şi apreciere.
Mulumesc, Dna Emilia, pentru lectură şi apreciere. Realitatea este că prima parte a povestirii este absolut autentică (cu unele înflorituri).
Gândul mă duce la Rebreanu... Semn de lectură şi apreciere!