De când măicuța de noi s-a-îndepărtat
În casa noastră o tăcerea neagră s-a mutat.
Stăpâna a făcut lumina tot mai joasă
Și doar podeaua să o privim ne lasă.
Suflare rece, aspră, împrăștie prin casă;
Sărmanele bucate au înghețat pe masă.
Pe locul mamei oarbă stă; și toarce lână;
Din trupu-i țâr fusul sfârr, sfârr, nu-îngână.
În jurul mesei pe toți ai casei ne adună.
Rupând din ea, amar ne dă, câte-o fărâmă,
Iar noi schimbăm priviri ca între muți:
”-Eram odată, parcă, mult mai mulți...”
Să strig îmi vine, mirându-mă de ea,
Care, cine te-a îngropat în casa mea?!
Uitat-am izuri, parfumuri, dulci arome...
Și glasul mamei uitat-am, de o vreme.
Gângănii nu mai vin pe prag cu noi să stea.
Sălbăticită-i iarba, al naibii de rău ciupește urzica!
De mila noastră în roua frunzei de măcriș
Sclipind de curățenie se-arată mama, pe furiș.
Mamă, de când plecat-ai pe un alt meleag
Am zbuciumeală în piept, mersul în zigzag.
Prin tulbure ferești nu intră Sfântul Soare.
Pe lângă noi sălășuiește tăcerea îngrozitoare.
Veronica Șerban
Comentarii