EMINESCU AZI- 167 de ani de la naștere
În larga deschidere a timpului Eminescu este o efigie a spiritualităţii româneşti în milenara ei devenire. Harul eminescian a avut de străbătut un drum anevoios, până la tragic, între anii acumulărilor şi formaţiei filozofice şi ştiinţifice, apoi chinuiţii şi ameninţaţii ani de slujbaş, în sfârşit, neînduplecaţii ani care i-au măcinat existenţa fizică, în ultima parte a vieţii, prăbuşindu-l definitiv.
Cred că Eminescu-omul, viaţa lui, e greu de descifrat după 166 de ani. Mai bine să lăsăm mărturiile contemporanilor care l-au cunoscut să vorbească. Deși mărturiile lor au pus preț mai mult pe cancanuri, scoțând în relief partea exotică a vieții lui. Aşa zisele pete gri din viaţa lui au fost discutate şi paradiscutate.
S-a acreditat ideea în ultimul timp că Eminescu a fost ucis de serviciile secrete imperiale printr-o mare conspiraţie, avându-i ca protagonişti pe apropiaţii lui cei mai buni de la Maiorescu la Slavici şi Caragiale. S-a mers până într-acolo să se spună că Ion Luca Caragiale s-a mutat la Berlin, sub oblăduirea serviciilor secrete austroungare, ca un bonus pentru spionajul său asupra poetului. Uni au amestecat în acestă poveste și serviciile secrete rusești. Nimic mai fals! Mutarea lui Caragiale la Berlin a avut alte cauze care nu fac subiectul acestui articol. S-au scris peste cinsprezece cărți care vor să demonstreze marea conspirație din jurul lui Eminescu.
Eminescologi de ocazie, după aproape 166 de ani de la nașterea lui Eminescu se străduiesc din răsputeri să demonstreze că Eminescu a fost victima unei mari conspiraţii care l-a omorât pe poet. Că mulţi dintre apropiaţii lui Eminescu au fost agenţi de influenţă ai imperiului, nu mai există nici un dubiu. Dar ei n-au avut nicio treabă cu boala lui Eminescu, care a avut alte cauze.(Vezi DESPRE BOALA ŞI MOARTEA LUI MIHAI EMINESCU Studiu patografic - Dezvăluiri - Material integral Docent dr. medic neuropatolog Ovidiu VUIA (18.3.1929 - 29.9.2002).
O altă problemă care a apărut astăzi este așa zisa„demitizare” a mitului Eminescu. Problema mitului eminescian nu este nouă, ea a făcut subiectul unei conferințe susținută la un colocviu Eminescu organizat de Universitatea din Paris-Sorbona (12-15 martie 1975), ținută de Mihai Zamfir prin anul 1975. Ea este reluată cu cerbicie de profesorul Boia în lucrarea „Mihai Eminescu, românul absolute- Facerea și desfacerea unui mit” Că mitizarea și demitizarea sunt fenomene complexe psiho –sociale care reprezintă o realitate sensibilă intrată în memoria oamenilor, nu mai încape îndoială. Ca fenomen social, mitul apare într-o anumită fază, ajunge la apogeu și apoi, prin contestații și controverse încet-încet se diminuează și dispare. Nu ne propunem să dezvoltăm cum s-a format mitul Eminescu de la om la geniu. Vrem să arătăm că mitul Eminescu este departe de a dispare din conștiința poporului roman. Mitul genialității poetului s-a format greu focalizat de două zone ale personalității sale: biografia sa ca o perioadă premitică și cariera poetică și influența operei sale ca o perioadă mitică și post-mitică. Că demitizarea a mers paralel cu mitizarea dându-se o luptă acerbă între ele, este un mare adevăr, unii l-au contestat (puțin la număr) alții l-au adulat. Este un adevăr-zice Mircea Eliade- privind accentuarea tendinței moderne de a transforma anumite personae istorice moderne în supramodele, în paradigmă umană atemporală, adică în mit.
Cartea profesorului Boia, de altfel o carte construită solid dezvoltând acestă temă, ajunge la o concluzie personală privind mitul eminescian: „Astăzi, mitul acesta, atâta vreme netulburat și masiv, e pe cale de a se disloca. Pentru unii, nevoia de Eminescu e mai mare ca oricând( dacă nu vrem să ne pierdem identitatea într-o lume globalizată și uniformizatoare), pentru alții ( care-i consideră proza desuetă și ideologia cu totul nerecomandabilă) nu mai e nevoie câtuși de puțin. Și cu siguranță sunt tot mai mulți cei care n-ar ști să spună dacă mai e sau nu nevoie, pentru simplul motiv că subiectul a încetat să mai intereseze.” Ore subiectul a încetat să mai existe? Despre Eminescu se vorbește mult, dar se citește din ce în ce mai puțin din opera lui. Avem o zi a culturii române pe 15 ianuarie, ziua lui de naștere, în care-i aducem omagiu și cu toate aceste îl înstrăinăm pe zi ce trece. Că tinerii nu mai sunt interesață de Eminescu este o realitate. Dar acest fapte este din ignoranță. În receptarea lui Eminescu astăzi, o valoare deosebită o reprezintă şi studiile profesoarei Monica Spiridon: „Eminescu: O anatomie a elocvenţei”(Ed. Minerva, 1994) şi mai recentul volum publicat de Scrisul Românesc, „Eminescu sau despre convergenţă” (2009), prin care autoarea relevă: „Eminescu aşteaptă să benefi cieze de o prestaţie interpretativă şi evaluativă corespunzătoare, care să-l scoată pe de o parte din hagiografie şi pe de alta din trivializarea conjuncturală, instalându-l (cu rezultate potenţial surprinzătoare) acolo unde îi este locul: în contextul literar romantic şi în funcţia sa culturală majoră, decisivă pentru orice literatură europeană, aceea de Scriitor naţional. Un tratament istorico-literar adecvat al lui Eminescu poate demonta multe dintre falsele polarităţi şi dintre beligeranţele fastidioase alimentate de tratamentul său actual, cel puţin lamentabil“.
Astăzi avem tipărite cele cincisprezece mii de pagini din „Caietele Eminescu“, dar şi studiul lui Constantin Noica – „Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti”, contribuţia esenţială a fi losofului în „problema Eminescu“.
O nouă lectură din Eminescu poetul, dar şi prozatorul, şi mai ales publicistul, ne arată cât de aproape ne este astăzi. De unde şi mereu vehiculata sintagmă „Eminescu – contemporanul nostru“.Ziua lui Eminescu Ziua Culturii Naţionale. Imaginea completă a scriitorului Eminescu o putem avea numai după lectura creaţiei integrale a poeziei, prozei şi teatrului, precum şi a publicisticii şi corespondenţei, întrucât autorul transferă părţi din dramaturgia sa în poezie. Proza este elaborată concomitent cu poezia şi reflectă aceleaşi probleme. Poeziile din perioada 1870, din „Convorbiri literare“, merg în paralel cu proze precum „Geniu pustiu” şi „Făt-Frumos din lacrimă”; marile poeme filosofice, sociale şi politice, cu „Sărmanul Dionis”, proză filosofică şi fantastică în care se regăsesc aceleaşi teme romantice cu cele din lirica sa.
Dramaturgia – rămasă în manuscris în stadii diverse de elaborare, scrisă de regulă în versuri, avea în prim plan fi guri istorice precum Decebal, Bogdan Dragoş, Alexandru cel Bun, dar şi eroi populari sau figuri revoluţionare ca aceea a lui Andrei Mureşanu – devine şi ea o parte importantă a operei. Dimensiunile sale spirituale întrec orice categorisire și încadrare în formule șablonarde.
Dintr-o târfă el a făcut o madonă, dintr-o banală baltă, un lac de vis, dintr-o poiană, un omăt de iarbă.La el noptile se topesc în argint şi aur. Pădurea se transformă în templu. De fapt toată natura e un templu. Cromatica privirii lui e aparte, dominată de alb, galben şi albastru. El vede prin ceaţă unghiurile închise unde se ţese păiejenişul. La el lumea mică a gâzelor este o lume mirifică, umanizată şi plină de miracole.
Poezia lui de dragoste este litanie. Dorul şi dragostea sunt cele două sentimente care-l obsedează.
Articolele lui de la ,,Timpul” sunt și astăzi actuale.
Eminescu nu poate fi împărțit, repetându-se locuri comune și truisme, Eminescu trebuie luat Unic, așa cum a fost el, ferindu-l de aura senzaționalului.
Dar noi? Ce facem cu Eminescu?
Eminescu este şi rămâne zeul tutelar al românilor.
Asemenea „Luceafărului”, el a apărut pe bolta literelor româneşti la o răscruce de drumuri şi de timpuri. Totul se rezumă la cuvântul modernizare. Modernizarea limbii, ieşirea ei din ciunismul şi pumnismul timpului, aplecare spre producţiile populare, spre limba poporului care se articulează cu limba literară. Vine apoi Junimea care ridică limba din marasmul producţiilor de duzină şi-i scoate la iveală pe Slavici, Caragiale, Eminescu şi Creangă. Nu întâmplător unul e romancier, altul dramaturg, altul poet şi ultimul povestitor. Patru genuri în care literatura română excelează.
Complexitatea proteică în opera lui Eminescu te întâmpină pretutindeni. El caută mereu ,, cuvântul ce exprimă adevărul” într-o fugă melodică fără precedent. Ridică erosului cele mai frumoase versuri din literatura română. Eminescu descopere lumea așa cum este, aceasta este revelația noastră când îi citim opera. Fenomenul Eminescu a fost unic, de la el încoace poezia se scrie altfel. Ba chiar putem să spunem că adevărata poezie începe cu Eminescu.
Din păcate am ajuns să-l coborâm pe Eminescu în mocirla timpurilor noastre, manelizându-l și tabloizându-l în articole facile de tipul: „Amantele secrete ale pătimaşului Mihai Eminescu. Femeile care au înnebunit-o de gelozie pe Veronica Micle: țărănci, nemțoaice, surori de lăutari și actrițe” ”, amestecând aberații cu frânturi de adevăr sau „Cu cine l-a înșelat Veronica Micle pe Eminescu? Orgiile cu ofițeri, poeți și desfrâul de o noapte la conu Caragiale l-au sfâșiat pe „Eminul meu iubit”
Iubirea la Eminescu a fost sfântă. El n-a avut amante secrete, ce țărănci, ce nemțoaice, ce surori de lăutari și actrițe? Că a avut o aventură nevinovată cu o fată din satul lui la o vârstă adolescentină? Nemțoaicele n-au fost multe, ci numai una, adică Mite Kremnitz, cu care n-a avut nicio aventură. Eminescu venea în casa ei s-o învețe limba română la rugămitea lui Maiorescu. Mite făce parte nu din ”haremul lui” ci din „haremul lui Maiorescu”.Că s-a lăudat ea mai târziu, când poetul era în culmea gloriei, sau după moarte, că Eminescu i-a făcut curte(vezi „Amintiri fugare despre Eminescu”)? Și apoi lăutarul acela „țigan”, nu era un fitecine, era Toma Micheru, un mare violonist, student la Viena, cu care poetul legase o mare prietenie. Îl cunoștea din Botoșani. Îl vizita adesea și la Viena, discutau și cântau muzică populară, iar sora lui „țiganca” despre care se spune că Eminescu ar fi avut-o ca amantă era studentă și o mare solistă de muzică populară și cultă, cântând operă pe marile scene ale Vienei. Eminescu o aprecia și o introducea adesea îm mediile artistice vieneze. Nu reiese din nicio relatare că Eminescu ar fi avut-o ca amantă. Apoi Eminescu n-a părăsit școala pentru artistele de teatru cu care el a colindat țara. Lui i-a plăcut teatrul și încă de mic visa să devină actor. Așa se face că s-a înrolat în trupele de teatru ca sufleor și copist sau chiar ca actor. Acest lucru se întâmplă și la Viena, frecventând Opera sau Teatrul și artistele care jucau anumite roluri.
Eminescu a avut o singură iubită, pe Veronica Micle pe care a păstrat-o toată viața. Restul sunt vorbe de clacă. O aventură sub influența lui Bachus cu Cleopatra Leca Poenaru nu înseamnă iubire. I-a fost aruncată în brațe de Maiorescu să-l depărteze de Mite. De altfel Veronica primea vești de la așa zișii oameni de bine cum că Eminescu ar fi fost înamorat și de Regina Elisabeta. Cei care colportau asemenea vești erau cei care voiau să-l desprartă de Veronica. Caragiale a căzut ca o plăcintă tocmai în aceste împrejurări peste sufletul ei , după așa zisă rupere a legăturii cu Eminescu, ducându-i vești nu prea ortodoxe despre poet. Așa a ajuns în sufletul Veronicăi. Strecurat ca un spiriduș și jucând teatru, cum a făcut toată viața, i-a declarat că o iubește. Iubirea la Caragiale era un moft. Chiar dacă ar fi avut ceva cu ea, nu trebuia să umple lumea cu această știre, nu trebuia să- i spună lui Maiorescu că „a avut-o și el”. De aici, Eminescu, dezgustat, a tras concluzia că cei mai mulți îi vor răul și a reluat legăturile cu poeta. A fost un cuplu tragic, s-au iubit și s-au urât cu o ură ancestrală până la sfârșitul vieții lor. Martore ne sunt scrisorile lor.
Ar fi de spus multe despre tabloitizarea vieții poetului. Ne oprim aici, așteptând ziua lui de naștere cu bucuria unei noi regăsiri.
ION IONESCU BUCOVU
-->
Comentarii