03. (eseu)
~ ciclul florile închinării ~
liturghia tainică a firii
Moto: „Creația nu tace: ea slujește. Florile sunt psalmi fără cuvinte.”
grupaj III Caprifoi - Mâna Maicii Domnului
Adăpostul nevăzut şi mireasma ocrotirii
Motto: „Nu toate mâinile se văd; unele sunt parfum. Și ele ne țin atunci când nu mai respirăm”
Nu am știut niciodată să mă rog frumos. Nici lung, nici cu cuvinte alese. Rugăciunea mea a fost, de cele mai multe ori, scurtă, grăbită, uneori chiar nesigură. Dar au existat momente – puține, dar limpezi – în care nu am spus nimic și totuși am simțit că sunt auzit.
În acele momente, nu era nici imagine, nici cuvânt. Doar o stare. Ca o apropiere care nu se impune. Ca o prezență care nu cere.
Dacă ar trebui să o compar cu ceva, aș spune că seamănă cu parfumul caprifoiului într-o seară de vară. Nu îl vezi. Nu îl cauți neapărat. Dar, odată ce apare, nu mai ești singur.
Nu știu când am făcut pentru prima dată această legătură. Poate într-o curte veche, la țară, unde gardul era acoperit de o plantă pe care nimeni nu o îngrijea în mod special. Creștea singură, se întindea, învăluia.
Seara, când aerul se răcea, parfumul ei devenea mai puternic. Nu agresiv, nu copleșitor – ci prezent. Stăteam acolo și nu înțelegeam de ce mă liniștesc. Nu se schimba nimic în jur. Dar ceva în mine se așeza. Mult mai târziu, am auzit numele: „Mâna Maicii Domnului”.
Nu știu cine l-a spus primul. Nu știu dacă vine dintr-o legendă sau dintr-o intuiție populară. Dar când l-am auzit, nu mi s-a părut străin. Dimpotrivă, mi s-a părut că spune ceva ce știam deja, dar nu puteam formula.
Pentru că acea senzație de „a fi ținut” fără să vezi cine te ține – o cunoșteam. Nu din teorie. Din viață. Au fost momente în care nu aveam pe ce să mă sprijin. În care lucrurile nu mergeau, în care oamenii nu puteau ajuta, în care nici eu nu mai știam ce să fac.
Și totuși, nu m-am prăbușit. Nu pentru că aș fi fost puternic. Nu eram. Ci pentru că, undeva, în adânc, era o liniște care nu venea de la mine. O liniște care nu explica, dar susținea.
O liniște care nu răspundea, dar rămânea. Acea liniște, dacă ar avea o formă, cred că ar fi o mână. Dar nu una care apucă, care strânge, care impune. Ci una care însoțește. Care se așază lângă tine fără să te oblige. Care te ține fără să te lege.
Caprifoiul nu crește drept. Nu are o tulpină rigidă. Se agață, se sprijină, caută. Și tocmai în această „slăbiciune” aparentă stă forța lui. Pentru că nu se rupe ușor. Pentru că știe să se adapteze. Mă regăsesc în această formă de a fi.
Nu sunt un om al certitudinilor ferme. Nu am răspunsuri clare pentru tot. De multe ori, mă sprijin de lucruri care nu sunt stabile. Și totuși, continui. Poate pentru că, dincolo de aceste sprijiniri fragile, există una care nu se vede.
În unele icoane, Maica Domnului nu face gesturi mari. Nu domină scena. Nu impune. Este prezentă într-un fel care nu atrage atenția, dar fără de care totul s-ar destrăma. Această discreție este greu de înțeles într-o lume care valorizează vizibilul. Dar poate că adevărata ocrotire nu este cea care se arată, ci cea care rămâne.
Mâna Maicii Domnului nu este, pentru mine, o imagine spectaculoasă. Nu o văd coborând din cer, nu o simt intervenind dramatic. O simt mai degrabă în lucrurile mici: într-o oprire la timp, într-un gând care nu merge mai departe spre rău, într-o oboseală care mă face să mă retrag când altfel aș continua greșit.
Nu știu dacă acestea sunt „minuni”. Dar știu că nu sunt doar ale mele. Caprifoiul nu atrage atenția prin formă. Florile lui sunt mici. Dar parfumul – acela rămâne. Și poate că așa este și cu această ocrotire: nu se vede, dar se simte. Nu impresionează, dar transformă. Nu explică, dar ține.
Au fost seri în care am ieșit afară fără un scop clar. Doar pentru a respira. Și, fără să știu de ce, am simțit din nou acel miros. Nu întotdeauna era caprifoi. Uneori era doar o amintire. Dar senzația era aceeași: nu sunt singur. Și aceasta, pentru mine, este suficient.
Nu cer să mi se rezolve tot. Nu cer să înțeleg tot. Dar am nevoie să știu că nu merg singur. Această nevoie nu este slăbiciune. Este, poate, una dintre cele mai adânci forme de adevăr. Pentru că omul nu a fost făcut să fie singur în sens absolut.
Iar dacă există o mână care ne însoțește – chiar și nevăzut – atunci drumul capătă alt sens. Nu devine mai ușor în mod necesar. Dar devine purtabil.
Caprifoiul se întinde adesea pe lângă case, pe garduri, pe ziduri. Nu cere spațiu special. Nu are nevoie de atenție constantă. Este acolo. Și poate că tocmai această „normalitate” îl face atât de potrivit ca simbol.
Pentru că ocrotirea nu vine doar în momente excepționale. Vine și în cotidian. În lucruri simple, repetitive, aparent nesemnificative. În respirație. În pași. În liniștea dintre două gânduri.
Dacă mă opresc suficient, încep să simt. Nu mereu. Nu constant. Dar destul cât să nu uit. Și poate că asta este tot ce mi se cere: să nu uit. Că există o mână care nu se vede.
Dar care nu pleacă.
---
*** Caprifoiul, cunoscut în tradiția populară românească drept „Mâna Maicii Domnului”, este o plantă cățărătoare cu flori mici, albe sau gălbui, extrem de parfumate, care își intensifică mireasma la lăsarea serii. Crește adesea spontan pe garduri, ziduri sau arbori, având o capacitate de a se agăța și a se extinde, ceea ce i-a conferit în imaginarul religios semnificația de „ocrotire care cuprinde”.
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii