Adio Tzara
Ein Hod, 24 Dec 1963
Ianco in stanga - Tzara ( foto Man Ray ) in dreapta
Tristan dragule,
Îţi scriu aceste rânduri pe care nu le vei citi. Cel puţin sper că nu te-au înmormântat cu monoclul tău cu tot. Isidore Isou mi-a adus vestea morţii tale. Am primit mesajul azi dimineaţă.
M-a făcut atent că funeraliile tale au dat loc unei bătăi între letrişti şi comunişti. Se pare că au venit să boxeze. În plin cimitir Montparnasse. Tu trebuie să fii cu îngerii. Îmi amintesc certurile noastre. Discuţiile înflăcărate. Cearta noastră finală. Dar nu mai ţin minte cauza exactă.
Îmi amintesc nopţile petrecute ca să refacem arta şi lumea. Petrecute dansând sau la beţii. Rugându-ne la zeul Dada. Sărutând picioarele femeilor frumoase. Şi mai ţin minte că am suferit teribil. Am fost obligaţi să ne ascundem. Să fugim. Nu am uitat, nu voi uita niciodată. Nici pe Dada nici pe Hitler. Nici amiciţia noastră. Nu-ţi scriu ca să facem pace, să ştii bine. Rămânem supăraţi tu şi cu mine. Pentru că ai plecat fără un adio.
De unde scriu acum, văd marea care scânteie în soare. În spate se ridică colinele Carmelului. Aici trăiesc eu, acum. Un sat micuţ pierdut între crânguri. Într-o ţară pierdută printre deşerturi arzătoare. Irascibilă. Departe de Europa în care Dada a combătut nepăsarea. Unde artiştii sunt adevăraţii revoluţionari. Departe de falsa decadenţă. Eu am adus Dada cu mine. În valiza mea de emigrant. Destul cu fracul dandy şi monocluri. E foarte cald aici. Dada a priceput repede. L-am îmbrăcat cu panataloni scurţi. O pălărie de pânză pe cap. L-am echipat cu o lopată şi un târnăcop. Deasemenea cu o puşcă care trage. I-am oferit un pământ, oraşul acesta pe care l-am fondat. Acest bordei de piatră pe care l-am clădit cu mâinile mele. Peisajul care îşi schimbă culorile. E ţara în care, între două lupte, apuc să pictez ceva abstract.
Fără toate astea Dada ar muri cu tine, venerate Tzara. Dada va fi înhumat la Grand Palais. Mumificat la MOMA new yorkezilor. Ca un fluture mort într-o vitrină.
Aici, el se răsuceşte în elementul său, ca pe timpul Cabaretului Voltaire. Ca şi cum ai fi încă în viaţă. Mă pregătesc să organizez o mică manifestare dadaistă. Aici la Ein Hod, 50 de ani după cele făcute la Zurich. Soldaţii cu armele în spate să ne viziteze. Pelerinii care urcă Carmelul. Să auzi tu copiii care plâng, în ebraică plâng. Ministrul culturii poartă sandale. Un rabin care va da din umeri. Există un spaţiu mai extravagant? Totul e suprearelist, rău văzut, total neînţeles, controversat, fumat de noi înşine. Există un loc mai propice conflictelor decât Israelul? Ai făcut bine că n-ai venit. Şi eu că te-am părăsit. Am uitat motivul dezbinării noastre. Dar chiar aşa supărat, tot voi locui cu tine.
În amintirea amiciţiei noastre.
Marcel Ianco
**
Text imaginat de Raphael Jerusalmy
Traducere Adrian Grauenfels
Apărut în revista Continuum no. 13 - 2016 , "Dada le Fruit Permis"
Cu mulţumiri pentru permisie doamnei Marlene Braester- redactor şef.
-->
Comentarii