Nu ştiu ce mi-a venit azi-dimineaţă să mă gândesc la viaţa mea mai mult ca de obicei. La evenimente importante sau nu, care m-au marcat într-un fel sau altul şi m-au transformat în omul care sunt în prezent, şi probabil voi fi în viitor, cine ştie? Şi ciudat, mi-aş fi dorit din tot sufletul să am cui să mă destăinuiesc, dar am fost toată ziua singur. Na bine, în situaţia aceasta, de fapt, eşti cu tine însuţi, cu Dumnezeu şi cu... Timpul, nu? Sunt convins că nu sunt singura persoană care gândeşte aşa, dar cum azi am simţit nevoia de-a ignora singurătatea, nu mă voi preocupa de ceea ce cred alţii despre ea. Nu, nu este vorba despre egoism, despre faptul că m-aş gândi numai la mine, în general, Doamne fereşte! Dar prin ceea ce voi scrie, vă spun că atunci când nu ai pe nimeni în preajmă, totuşi, poţi vorbi cu cineva. Nu-mi doream ca gândul din sufletul meu să vorbească aiurea, ca nebunul, dar cum nu aveam cu cine vorbi, am apelat la... dar să n-o mai lungesc atâta, ci voi începe acum să vă spun.
Văzându-mă azi doar în preajma eului, a Tatălui şi a Timpului, am început un dialog cu mine însămi şi cu El. Nu mi-a trecut prin minte nimic în momentul când am început să dialoghez, pur şi simplu a fost totul aşa de firesc, ca şi cum noţiunea de singurătate nu ar fi existat, niciodată.
- Doamne, nu-mi vine să cred! Am cincizeci de ani, sunt o persoană adultă, cu bune, cu rele, ca toată lumea, deşi mă simt un pic special, faţă de alţi adulţi de vârsta mea, prin prisma multor probleme pe care le am sau le-am avut.
- Dragă persoană adultă, să ştii că pentru Mine, şi tu, şi toţi oamenii sunteţi speciali, şi animalele, şi plantele. Viaţa însăşi, e specială! Doar sunteţi creaţia Mea, nu?
- Atunci sunt eu egoist, gândindu-mă că sunt special?
- Nu eşti egoist, eşti realist, deoarece puţini oameni conştientizează faptul că sunt speciali şi că toţi sunt egali în faţa Mea!
- Deci sunt un băiat inteligent, aşa-i? am încercat eu să glumesc.
- Observ că zâmbeşti, că glumeşti, dar totuşi, ai dreptate, eşti un adult inteligent şi nu Mă uiţi. E bine, pentru că nici Eu nu uit pe nimeni, deşi pe Mine mă uită mulţi oameni, şi-n vocea Sa se simţi tristeţe.
- Iartă-mă, Doamne! Nu vreau să Te-ntristezi.
- Fii liniştit, adultul meu! Când văd cum e lumea din ziua de azi şi câte răutăţi, şi câte invidii zac în ea, tristeţea Mea este inevitabilă! Chiar şi Eu sunt neputincios, crede-mă că nu mă pot abţine!
- Şi-atunci, cum de ne mai rabzi, Doamne?
- Cum să nu vă rabd? Sunteţi creaţia Mea, nu?
- Eu nu aş putea să am această putere. Dacă eu aş fi în locul Tău, n-aş rezista. Iartă-mă că recunosc acest lucru, dar nici nu pot să mint, pentru că sigur Ai şti că nu sunt sincer, aşa că n-ar avea rost.
- Ei, vezi? Voi oamenii, şi cei care credeţi în Mine, şi care nu, aveţi o îndoială în suflet. Nu sunteţi capabili de sacrificiu şi dăruire, de acea iubire necondiţionată, indiferent de ce ar fi sau vi s-ar întâmpla. Puterea sufletului vostru se întinde până la un punct, care se numeşte RĂBDARE. Când aceasta se destramă ca o bluză croşetată, atunci şi omul aruncă tot ce e bun din el şi culege din resturile bluzei, în loc să se apuce să-şi croşeteze o alta mai frumoasă.
- Mă tem că nu înţeleg ce vrei să spui, Doamne. Am trăit clipe în viaţa mea în care am iubit mult, de nu mai ştiam de mine. Am dăruit şi m-am sacrificat de multe ori, dar în schimb am avut parte de trădare, de minciuni, de indiferenţă, chiar şi de dispreţ, acolo unde, chiar nu aş fi meritat. Şi-atunci, la un moment dat, răbdarea s-a destrămat, ca o bluză croşetată, cum spui Tu.
- Ei, adultule, să nu judeci pe nimeni, pentru că nu vei cunoaşte niciodată motivele care le-au determinat pe acele persoane să se comporte aşa cu tine. Şi-apoi n-are rost să-ţi rozi inteligenţa cu fel şi fel de gânduri, de întrebări în privinţa lor, pentru că Timpul, în plimbarea lui continuuă, le va da şi le va face tuturor, după fapte şi după suflet. Dar să nu uiţi, că răbdare ai şi tu, ca şi ei, şi când te saturi, de multe ori procedezi la fel. Şi tu eşti om, până la urmă.
- Doamne, am uitat ceva. Am uitat să te servesc cu o cafea sau cu ceva, nu ştiu. Dar aşteaptă-mă, imediat o fac, cu mare drag.
- Nu, mulţumesc! Eu nu beau cafea, nici băutură, nici nu mănânc. Eu sunt Dumnezeu, şi am alte preocupări, mult mai mari decât ale oamenilor. Dar dacă vrei să bei o cafea cu cineva, bea cu Timpul, că poate vrea să vadă şi el cum e gustul acestei licori minunate, cum o consideraţi voi.
- O vrea Timpul să bea cu mine o cafea? Ştiu că el nu se opreşte niciodată, că e mut şi surd, că el, doar merge înainte, văzându-şi de treaba lui.
- Dacă îl inviţi, ca pe Mine, cine ştie? Oricum, fă două cafele şi vei vedea dacă îi face plăcere să bea o cafea sau nu. Şi câteodată se mai opreşte şi el, dar voi nu conştientizaţi acest lucru.
M-am ridicat din pat, şi fără să fiu prea atent la ultima frază, şi după ce-am fost la toaletă, am mers în bucătărie. Am făcut cafeaua. Am pus-o în două ceşti mai mari şi le-am aşezat pe masă. Nu prea ştiam ce să fac, să-i spun sau nu Timpului că una din cafele e pentru el şi cealaltă e pentru mine, dar Dumnezeu, ştiind ce gândesc, vorbi:
- Ia vezi Timpule, e bună cafeaua adultului?
Imaginaţia mea îşi deschise brusc uşa şi văzui o formă si-un chip, pe care nu aş şti să le descriu, că se aşează cu mine la masă, în dreptul celeilalte cafele. În timp ce vorbeam cu Domnul, nu mi s-a părut că aş vedea pe cineva, dar totuşi am continuat să vorbesc. Privind atentă, foarte curioasă, l-am invitat pe Timp:
- Hai, dragă Timpule, te invit la o cafea şi la un pahar de vorbă, ca să ne împrietenim. Te rog, şerveşte, că se răceşte.
Dar Timpul nu-mi răspunse. Îl priveam şi aveam senzaţia că stau singură la masă, deşi îl vedeam foarte bine sau nu vedeam nimic, nu-mi dau seama. Dar Tata îmi spuse:
- Chiar tu ai spus că e mut şi surd. Cum vrei să-ţi răspundă?
- Da, chiar eu am spus asta, dar... mi-ar fi plăcut să vorbească puţin cu mine.
- Deşi aparţine Universului întreg, Timpul nu e prieten cu nimeni şi cu nimic, doar ştii asta! Îşi are misiunea lui, ştiută şi neştiută.
- Cum vine asta, ştiută şi neştiută?
- Păi să-ţi explic. Tu ai spus că e surd şi mut, şi că merge înainte, văzându-şi de treaba lui. Dar altceva, în afară de asta, ce mai ştii despre el?
- O parte din trecutul lui, câte ceva din prezentul meu şi-al altora, şi-n rest... nimic. Viitorul ne dezvăluie o dată cu acele ceasornicului, câte puţin sau mult, depinde. E ca un râu pe care îl privim, dar fără să-i auzim susurul lin şi continuu sau ca o furtună care izbucneşte, de nu ştii unde. Deşi nu ştiu cât de bine privim şi auzim, continuai eu.
- Vezi că începi să înţelegi puţin mai mult? Şi cu trecerea timpului, vei mai înţelege, dacă vei dori, căci voi oamenii înţelegeţi tot ce vă doriţi, nici mai mult, nici mai puţin.
- Sau mai înţelegem ce vrem, pentru că aşa ne convine, uneori, spusei eu zâmbind.
- Mmm, ai dreptate în privinţa asta, pentru că nu semănaţi între voi şi fiecare aveţi ideile şi voinţele voastre. Sunteţi buni, răi, frumoşi, urâţi, sănătoşi, bolnavi, şi câte şi mai câte calităţi şi defecte aveţi.
- De ce, Doamne, aduci oameni bolnavi pe Pământ?
- Pentru că Viaţa trebuie să fie şi frumoasă, şi grea, dar nu în ultimul rând, puternică. Dau viaţă şi bolii, ca oamenii să devină mai înţelepţi, să simtă că trăiesc. Inima omului este organul vital al trupului omenesc, dar sufletul, de la Mine îl are. Şi Il dau pentru că vreau ca acest suflet să se călească, să devină un spirit puternic şi înţelept, atâta timp cât trăieşte pe Pământ. Când Îl iau înapoi, vreau să-l văd şi să-l simt că nu l-am dat degeaba, unui om sau vreunei vietăţi.
- Şi? Sufletul meu, cum este, Doamne?
- Găseşte-ţi singur acest răspuns, nu pot să-ţi răspund la această întrebare.
- Mmm, nu cred că e rău, dar nici cel mai bun suflet din lume, spusei eu mai mult în şoaptă.
- Ha, ha, ha! Ha, ha, ha!
- Doamne, Tu ştii să râzi? întrebai eu surprins, cu inima cât un puric, chiar râzi?
- De ce să nu ştiu a râde sau a plânge? Ştiu, adultule, cum să nu ştiu? Şi deşi nu prea am Eu motive să râd, acum am râs cu adevărat. Demult n-am mai râs aşa, continuă El să-mi spună, dar mi-a fost simpatică sinceritatea ta. Dar răspunsul la întrebarea ta îl vei găsi întodeauna în gândurile şi faptele tale. Din ele vei şti cum e sufletul tău.
Tăcui după aceste vorbe, Domnul tăcu şi El. Gândul meu îşi întinse aripile spre fapte pe care le-nfăptuisem şi gânduri pe care le avusesem înainte de această conversaţie intimă. În unele privinţe, mă simt împăcat cu mine însămi, în altele, simt că o mamă de bătaie ar fi mai blândă decât remuşcările care mă dojenesc întruna. Cred că Domnul are dreptate că răspunsul mi-l voi găsi întodeauna, în mine însumi. De ce să-mi răspundă El la această întrebare? Sau de ce să le răspundă altora? Are destule pe cap, decât să ne mai răspunde cum ne e sufletul. Şi-apoi, de ce-ar face asta, când El ne-a dat viaţă? Nu noi ar trebui să avem fiecare grijă de viaţa şi de sufletul nostru, tot aşa cum El are grijă de Creaţia Sa? Toţi suntem indivizi, şi grija faţă de noi înşine să fie individuală. Gândurile şi faptele noastre să fie, atât pentru noi înşine, cât şi pentru semenii noştri, atât cât ne stă în putinţă.
Fără să-mi dau seama, îmi băui cafeaua şi-o luai pe cealaltă, care i-o oferisem Timpului. Nu se atinsese de ea şi-mi părea rău s-o arunc. Sorbind prima picătură din ea, îi spusei Domnului:
- Deci faptele şi gândurile noastre sunt ceea ce suntem noi, aşa-i?
- Mmm, depinde, nu întodeauna e aşa, pentru că oamenii se văd nevoiţi să comită fapte, care nu le plac. Dar prin ele ar trebui să fie responsabili în faţa societăţii, chiar dacă mulţi nu-şi asumă această responsabilitate.
- De ce suntem aşa de dificili? De ce avem atâtea defecte? Că uneori ni le-mpachetăm în suflet şi de ştim sau nu de ele, parcă le ţinem învelite în foi de ziar, precum ouălele, să nu se spargă.
- Ha, ha, ha! Ha, ha, ha! Iar M-ai făcut să râd, ha, ha, ha!
- De ce, Doamne? Ce-i amuzant în întrebarea mea? întrebai eu, nesimţindu-mi bătaia inimii de data asta.
- Râd, pentru că atunci când V-am creat pe voi oamenii, Am crezut că vă creez după chipul şi asemănarea Mea, şi când m-am gândit la asemănare, m-am gândit şi la perfecţiune. Dar din păcate, am pierdut perfecţiunea undeva prin spaţiu, şi-atunci, voi sunteţi şi buni, şi răi.
- Ha, ha, ha! Doamne, vorbeşti serios, acum?
- Ha, ha, ha! Da, foarte serios vorbesc acum, deşi... ha, ha, ha!, fac şi eu haz de necaz, cum faceţi voi, nu? Că de când tot Vă port de grijă, Am mai învăţat şi eu câte ceva de la voi. Face bine spiritului şi vieţii, nu?
Nu-mi venea să cred! Stăteam la poveşti cu Domnul, ca şi cum aş fi stat cu cel mai bun prieten! De fapt, cred că dacă aş fi avut vreun musafir pe care l-aş fi considerat aşa, cred c-am fi băut o bere împreună, am fi povestit despre fotbal, pariuri, de gagici, sau cine ştie ce alte subiecte de conversaţie aş fi avut cu el, ce ştiu eu?! Dar în niciun caz nu aş fi avut o discuţie de acest gen. Ba mai mult, nici măcar nu mi-ar fi trecut prin minte să am o asemenea discuţie cu vreun prieten sau amic!
La un moment dat mă fulgeră un gând. Cum vorbisem numai despre viaţă, gândul meu se duse spre moarte, şi-L întrebai:
- Doamne, aş vrea să te mai întreb ceva. De ce ne iei oamenii iubiţi în Ceruri? De ce mor copii, tineri, şi părinţii, fraţii sau soţii, trebuie să-i îngroape? Doar ştii câtă durere laşi în urmă, şi totuşi, îi iei la Tine?
- Nu Eu vi-i iau, ci Timpul. El Mi-i dă.
- Cum aşa? sării eu ca ars, cum aşa?
- Da, când el se opreşte câteodată, face asta pentru a lua pe careva dintre voi. Atunci când consideră că s-a terminat, atunci mor oamenii.
- Ceee? Chiar e adevărat ce-mi spui, Doamne?
- Da, e adevărat. Acesta e un rol pe care şi-l asumă în faţa Mea. Uite, de exemplu, a gustat acum din cafeaua ta sau ai băut-o tu, adultule?
- Am băut-o eu, pentru că lui, nu cred că i-a plăcut şi îmi părea rău s-o arunc.
- Ei, vezi? Voi oamenii, cât trăiţi, faceţi ce vreţi cu Timpul, şi el nu vede, nu aude şi merge în drumul lui, aşa cum ai zis tu. Dar când se va opri, atunci să fii sigur că te va lua cu el. Zii mersi că nu s-a oprit să bea cafeaua ta, dacă iubeşti viaţa care ţi-Am dat-o.
De data asta am rămas pur şi simplu, împietrit! La orice răspuns m-aş fi aşteptat în legătură cu moartea, dar că Timpul să fie vinovat de ea, asta, nu! Nu mai ştiam ce să-i spun Domnului, de fapt, nici mie însămi nu-mi mai găseam vreun gând, vreo întrebare sau răspuns. Am rămas mult timp în această stare. Nici nu ştiam cum trecuse... Timpul, bată-l norocul!
Dintr-odată am auzit soneria şi-am tresărit. Mă gândii repede, că cine-o fi, oare? Am dat să merg spre uşă să răspund, dar gândul la conversaţia mea cu Domnul mă făcu să ezit, în timp ce soneria îmi spărgea liniştea care mă înconjurase din momentul în care Domnul îmi dăduse răspunsul despre Timp. Dar, tot El îmi spuse:
- Hai, du-te să răspunzi! Deschide-i uşa lui Sile, că altfel ţi-o sparge, mai adăugă chicotind încet.
- Dar Ai să mai vorbeşti cu mine, Doamne?
- Oricând vei dori tu, adultule, oricând!
Din doi paşi am fost la uşă şi într-adevăr, Sile, vecinul şi prietenul meu era în faţa uşii cu o sticlă de doi litri de bere. Intră zgomotos, aproape să dea peste mine şi se repezii în bucătărie, salutându-mă cu un ,,Salut!'' în grabă. Dar văzând cele două ceşti de cafea, băute, mă-ntrebă:
- Ai avut pe cineva pe la tine, mă?
- Nu, dar am avut chef să beau două cafele, şi-am băut, îi răspunsei eu cu gândul aiurea.
- Aş, da de unde! Mă, tu ai avut vreo gagică pe la tine şi nu vrei să-mi spui. Ce naiba, că doar nu ţi-o fi ruşine de mine, mă! Şi-n timpul acesta merse în dreptul dulapului, şi scoase două pahare, apoi desfăcu dopul sticlei pentru a servi. Mi se părea că aud de undeva de departe, veselia şi sporovăiala lui, în timp ce eu eram aerian, cu gândurile mele. Am servit împreună berea, în timp ce îi răspundeam evaziv sau deloc la întrebări, şi la tot ce vorbea el. Observându-mi starea, mă întrebă:
- Da ce naiba ai, de eşti aşa de tăcut şi de absent?
- Nu mă simt prea bine, mă doare capul, minţii eu.
Dar lui Sile nu-i păsă prea mult de răspunsul meu şi continuă cu gălăgia şi cu poveştile lui, pe care, chiar dacă le auzeam, nu prea înţelegeam sensul lor, timp de vreo oră şi ceva, până când plecă şi eu am rămas din nou cu... eul, cu Dumnezeu şi cu... Timpul.
Mihaela Moşneanu
-->
Comentarii
În primul rând, vă mulţumesc pentru lectură şi comentariu!
În al doilea rând, d-voastră aveţi dreptate, dar imaginaţia mea a luat-o pe drumul ei, când am scris acest text.
Frumos text si plin de imaginatie. Din pacate timpul nu exista decat in mintea oamenilor si el a fost lasat de Dumnezeu pentru ca noi sa intelegem succesiunea evenimentelor. Timpul nu poate fi decat gandit si in mod sigur nu el este cel care ne ia sufletele sau corpurile sau cel care ne omoara. El nu ne face absolut nimic asa cum si noi nu putem sa-i facem absolut nimic. El este doar o notiune pur umana. Nimeni nu a reusit sa puna deoaparte o secunda din asa zisul timp caci el nu exista. Noi suntem consumabilele , noi imbatranim si spunem ca a trecut timpul, ca sa dam via pe cineva dar omul esta ca o baterie care functioneaza si se consuma. E foarte logic ca timpul sa nu bea cafea pentur ca el nu exista , nu poate fi atins, mirosit, pipait, impachetat, pus deoparte, pierdut sau multe altele care sunt puse pe seama lui. Felicitari pentru text!