Mulți îndrăgostiți își validează
Axiome pe un colț de rai,
Contestând iubirii, cât durează,
Soarta cărăbușilor de mai.
Pasiunile mistuitoare
Care-i sorb atunci când îi ating,
Ca un foc de paie sunt: ușoare.
Tot atât de repede se sting!
Unii, mai constrânși decât arată
În principii ce și-au însuşit,
Nu pricep că dragostea curată
Are și-nceput, dar și sfârșit.
Inima palpită la icoane
Într-un ritm frivol, dar anodin
Și adoră soclul unei stane
Prin elogiul fals și cabotin.
Alții – cei mai mulți! – văd ca prin ceață
Umbra unui zvon de infinit
Și, de-atunci, nădăjduiesc o viață
Împlinirea când vor fi murit.
Dragostea de-un ce infim le spune
Că-n vacarmul lumii e-un mister:
Orice suflet are, când apune,
Partea lui de astru și de cer!?
Corul de iubiri liliputane
Vine dintr-un hău necunoscut,
Însoțind instinctele umane
Până când rezerva și-au pierdut.
Și apoi, elanul tinereții
Se consumă într-un dor incert
De savoarea candidă a vieții
Care piere iute în deșert.
Paradisul e-un decor schismatic,
Accesibil numai câtorva.
În demersul ăsta problematic,
Nu e loc și de părerea ta.
Regăsește-te pe culmi de noapte!
Poartă curcubeie de granit!
Dincolo de vise și de șoapte,
Se confundă tot ce ai iubit.
Poți să semeni unor siluete
Fără fond și chip, oricât ai vrea.
Forma dezgolită de regrete
Să te țină viu, nu va putea.
Dă iubirii tale trecătoare
Orice sens pe care îl dorești.
Toate astea nu sunt noi sub soare,
Ci perpetuează vechi povești.
Clipa cea infinitezimală,
Rezervată ție pe pământ,
E la fel de aspră și banală
Ca orice se spulberă în vânt.
Tot ca dragostea ce te ridică,
Aparent, deasupra tuturor,
Nu-i nimic în lumea asta mică
Nici mai nobil, nici strălucitor.
Vrei să dai iubirilor gregare
Rațiuni absurde ce s-au scris
În răstimpuri vitrege și care
Multă vreme ți s-au interzis?
N-am să neg că-n lupta ce persistă
Doar în fuga oarbă de sfârșit
Nicio împlinire nu există
Ca să mori și tu mai fericit.
Vieții tale crude și anoste
Dă-i splendoarea unei poezii.
Amăgirea asta o să coste
Marele-ntuneric într-o zi.
Evadarea din realitate
Se arată, la un ceas tardiv,
Mai periculoasă decât toate
Plângerile tale de captiv.
Poate că acum îmi vei opune
Perimate legi și dumnezei –
Dacă tu pe toate le vezi bune
Și te fac mai bun, rămâi cum vrei!
Însă ele nici nu validează
Dragostea expusă-n evantai,
Căci iubirea are, cât durează,
Soarta cărăbușilor de mai.
10 mai 2018
-->
Comentarii
Oricăruia dintre noi ne place dragostea, sub orice formă ar fi ea. Tânjim mai mult sau mai puţin după ea. Şi în acelaşi tim o re-dăruim mai mult sau mai puţim. Iar dacă cumva n-am avut parte nicicând de o fărâmă de dragoste - s-ar putea spune că nu am ști ce e aceia - încercăm să oferim totuşi celorlalţi ceea ce noi am dorit atât de mult: dragoste (dar uneori şi ură, căci ura, într-un fel anume poate fi dragoste)...
Un poem care m-a tulburat un pic. În special datorită finalului. Nu, iubirea nu are soarta cărăbuşilor de mai!
Auguste Rodin: Sarutul
Foarte frumoasă și pătrunzătoare slova dumneavoastră, subtilă și încântătoare! Am citit cu multă plăcere, felicitări!
Extraordinar de frumoasă! Felicitări, Paul!