amintire-cântec de flaut
o amintire stă spânzurată
de-o cracă de dor,
o, Doamne, amintirile
cum mă mai dor,
le cârpesc, le-nădesc
şi mă sui cu ele la cer
și-n neant tot mă duc
până când singure pier…
o clipă ruptă din univers,
viaţa mea,
o clipă până când voi cădea
pe-altă stea.
de-acolo voi privi
înapoi – un străin-
și mi-e dor să mă-ntorc,
nu mai pot să revin…
ochiul meu trist şi duios
se va stinge,
nu mai plânge, suflete,
nu mai plânge!
ochiul meu va deveni
lucefăr de noapte,
chemaţi-i duios lacrima
şi în şoapte-
lacrima lui, rouă dulce
de dimineaţă,
ce spală păcatul
de moarte, de viaţă…
o amintire stă spânzurată
de-o cracă de dor,
aş vrea să re-nvie,
atât de mult o ador,
dar vântul turbat
o spulberă-n cer,
cui să mă plâng
şi cui să i-o cer?
s-o cer de la ape,
s-o cer de la stele ,
dar apele şi stelele
n-au grijile mele…
ursitorile mi-au urzit
zadarnic s-o caut,
amintirea s-a transformat
în cântec de flaut…
20 oct.2011
-->
Comentarii
Mulțumesc Patricia pentru replică. O duminică plăcută...
Un minunat poem,profund...Felicitări!
o amintire stă spânzurată
de-o cracă de dor,
aş vrea să re-nvie,
atât de mult o ador,
dar vântul turbat
o spulberă-n cer,
cui să mă plâng
şi cui să i-o cer?
Inspirat si profund poem