Amurg în grădină
Zăream la apus lumină,
Luna strălucea pe cer,
Iar portița din grădină
Se mai ținea în ivăr.
De mult n-am trecut pe-acasă,
Toate au atins, zău, culmea;
Mai sunt unii gură-cască,
Ce râd în rând cu lumea.
Urzicile, pălămida,
Loboda de lângă gard
De le-ar fi tocat omida,
Poate că s-ar fi uscat.
Situația nu-i gravă;
Coasă e pentru buieze,
Pentru omizi e otravă;
Soluții să mă salveze.
Nu le pot lăsa așa;
Învățul de la părinte!
Prin muncă se pot salva
Toate cele părăsite.
Doar sărmanele albine
Cad grele la urdiniș
Și, în timp tot mai străine
De cei ce vin pe furiș.
Le privesc zborul domol
Printre arborii pitici
Răsăriți în spațiul gol;
Văd sclipiri de licurici.
Spânzură luna prin ramuri,
Se-aude un ton de arcuș;
În bălți sedansează pe valuri;
Broaștele-au sărit din culcuș.
Urcă pe vița -de- vie
Un greier-trubadur,
Toate gâzele să știe
Că distracția-i sub prun.
Liniștit mă-ndrept spre casă,
Pe potecă rup lăstarii,
Au crescut, s-au făcut leasă;
Mă grăbesc, lacomi, țânțarii.
Multe mai sunt de făcut
Și-or mai fi; poate nu știu,
Dar vor fi puse la punct,
Numai sănătos să fiu.
Ion Părăianu
Din volumul în pregătire „Pe trepte, la țară„
-->
Comentarii