Ana și Carol Davila
Întâmplarea de mai jos s-a petrecut în iarna anului 1859, cel dintâi an de domnie al lui Cuza Vodă
Participau la un bal select: civili din înalta societate, ofițeri distinși, doamne și domnișoare de o rară eleganță și aleasă frumusețe.
Dar atenția tuturor tinerilor era îndreptată către una dintre cele mai frumoase ale timpului Ana Racoviță-Golescu, ce era asaltată îndeosebi de câțiva îndrăgostiți, cum pretindeau ei, serios. Multi dintre acestia îi ceruseră mâna, de câateva ori chiar, cu insistență, fără să fi primit din partea fetei, nici un raspuns. că o domnisoara binecrescuta, se purta amabil cu fiecare, dar nu incuraja pe nimeni mai mult decat s-ar fi cuvenit.
Printre tinerii indragostiti de Ana, era și doctorul militar Carol Davila, barbat cam de vreo 30 de ani, care desi se gasea în cercul ei de admiratori, sedea sfios deoparte. Timiditatea ii era sporita și de faptul ca, în urma unei boli, ramasese cu un defect la mana stanga, din care pricina si-o tinea ascun să la spate, că să evite, pe cat posibil, sa-i fie vazuta.
Ana isi dadea seama de afectiunea puternica a doctorului Davila pentru ea, dar ii acorda aceeasi minima și politicoa să atentie de care se bucurau și ceilalti.
In seara aceea, frumoa să fata venise imbracata intr-o rochie violeta, de dantela, care o prindea de minune.
Incepuse tocmai o discutie despre toaleta Anei. Doctorul Davila trecu mai aproape, ca să auda mai bine ce se vorbea. Discutia o provocase unul dintre tineri, facand aprecieri magulitoare și... lingușitoare cu privire la frumusetea și culoarea rochiei. Toți curtezanii se-ntreceau acum în laude, care de care mai iscusite, căutand să fie cât mai originali și convingători.
Numai doctorul Davila nu scotea o vorbă. Privea emoționat și admira în tacere.
In cele din urma, unul din adulatorii fetei spuse cu indrazneala, privind buchetul de violete artificiale prins cu o agrafa de aur și topaze la corsajul rochiei:
- Pacat de violetele acelea că nu sunt naturale! Efectul ar fi fost grozav!
Fata surase ingaduitor și raspunse prompt:
- Desigur că efectul ar fi fost altul și rochia mea ar fi avut de castigat, fiind impodobita cu violete naturale! Apoi adauga, oftand discret: și sunt florile mele preferate... Am cautat în tot orasul, dar n-am gasit la nici o florarie. A trebuit să renunt cu multa parere de rau. Am auzit că s-ar gasi violete de Parma la o sera de la marginea Bucurestiului, dar cine să se aventureze pana acolo pe vifornita aceasta ingrozitoare?
Intr-adevar, era o iarna nemaipomenit de geroa să și viscolea cum de mult nu pomenisera batranii!
Tinerii curtezani zambira gratios și se grabira să o aprobe:
- Da, adevarat, e o vreme pacatoasa! să nu dai un caine afara din casa!
Totul s-a terminat aici pentru toata lumea, dar nu și pentru doctorul Davila, care a parasit imediat balul.
Si-a imbracat mantaua, si-a apasat caciula pe frunte, a incalecat în graba și a pornit catre marginea Bucurestiului, la vestitele sere unde stia el că se gasesc tot soiul de flori naturale în toiul iernii. A calatorit aproape sufocat de vifornita aceea cumplita, care se-ntetea din ce în ce, și nu s-a lasat pana n-a gasit violetele mult dorite. A trezit gradinarii din somn, a platit cat l-ar fi costat, poate, o florarie intreaga, a facut un buchet enorm, pe care l-a acoperit cu grija, și a pornit inapoi, intr-adevar dus de vant.
De-abia a mai avut rabdare sa-si scoata mantaua. A intrat în sala balului, rosu la fata că un bujor, de gerul naprasnic și de puternica emotie ce-l stapanea în acele clipe, și a cautat cu ochii infrigurati pe fata iubita. Intamplarea, binevoitoare de multe ori cu cei indragostiti, a facut să fie o pauza de dans și fata să se gaseasca în acelasi cerc de admiratori și pretendenti.
Doctorul Davila a inaintat, adanc tulburat, s-a oprit în fata ei, inclinandu-se ceremonios si, oferindu-i florile cu dreapta i-a spus cu glas limpede și patrunzator:
- Domnisoara Ana, dati-mi voie, va rog, să va ofer eu, cu o singura mana...
Dar adanca emotie, ce pusese cu totul stapanire pe el, l-a impiedicat să continue.
Se facuse o liniste desavarsita. Nu se auzea decat respiratia agitat a celor de fata, curiosi la culme să vada care va fi urmarea.
Fata a ramas o clipa infiorata, caci si-a dat seama de ce om are în fata ei, dupa gest, care spunea mai mult decat o mie de cuvinte de dragoste la un loc!
Cu ochii în lacrimi, a luat buchetul de violete naturale, l-a prins în corsaj în locul celuilalt si, strangand cu caldura mana uda de zapada a acestui adevarat cavaler, i-a raspuns inspirata, în deplina armonie cu cele spuse de tanarul doctor indragostit:
- Iar mie, domnule Davila, da-mi voie, te rog sa-ti ofer mana mea!
Acestia au fost parintii mareului dramaturg și om de teatru de mai tarziu, Alexandru Davila, creatorul lui "Vlaicu Voda", cea mai frumoa să drama istorica în versuri din literatura romana.
sursa: Mici povestiri despre oameni mari - Grigore Bajenaru
-->
Comentarii