Anotimpul singurătății mi-a umplut de ceva timp fragila existență. Mă consolez că poate-i mai bine așa, alăturând și libertatea pe axa secundelor care-mi clădesc zilele, săptămânile, anii. Dar iubirea? O lacrimă își conturează trupul pe chipul meu luminat decent de neonul de la capătul podului. În întunericul în care-mi scald gândurile nu-i loc de sentimente sau... Un sunet venit de nicăieri, pierdut rapid în noapte, mă determină să ies din starea de lâncezeală.
Ce-ar fi să încerc zborul? De ce doar păsările pot pluti? Ridic privirea căutând în nimicul de lângă mine aripi. Luna mă privește blând și provocator. Îmi cenzurez ultima discuție de la psiholog și o frază tampon se agață de trupul meu: Dacă vrei poți, încearcă și nu vei regreta! Ce să încerc? Zborul? Fără aripi sunt ca un cățeluș fără blăniță. Șoaptele se zbat în mine, împingând spre esofag cuvinte fără nici o noimă: Poți! Improvizează! Cum să improvizez un zbor? Luciditatea, plecată de mult la culcare, nu-mi poate sugera un elicopter sau un avion, însă podul acesta, mai misterios în noapte, mă ia de mână și-mi dirijează pașii spre balustradă. Cu puțin efort escaladez conglomeratul de fier și ca într-o joacă fac echilibristică pe șina de metal ce conturează construcția din oțel situată deasupra apei. Mă ridic pe vârfuri și desfac brațele, apoi mă pierd printre secunde ca un gândac care nu știe dacă să ciugulească firimituri de pâine sau să caute un prânz mai consistent.
Să gândesc? La ce bun? Așteptarea mă seacă și sunt decisă să nu mai cos nimic cu ața plictiselii. Totuși curajul se împotrivește să facă următorul pas. Un mieunat prelung și o blăniță insistentă îmi ațâță pielea de pe piciorul drept. Privesc în jos și-n același timp se alege praful de preludiul stării de imponderabilitate în care-mi doream să-mi adăpostesc trupul obosit de furtunile vieții.
Ca un naufragiat, îmbrățișez aerul din imediata apropiere a podului. Să strig? Cui? De ce?
Plăcerea se instalează pe toată suprafața conglomeratului meu uman. Poate că sunt în purgatoriu, așteptând să se deschidă ușa iadului. Simt și o oarecare căldură sub mine. O fi aproape butoiul cu smoală? Mă pipăi să verific că nu iau foc, dar...
– Tanti, de ce mă gâdili?
– Eu? Unde sunt? Cine ești?
– Nu-ți doreai să zbori? Privește, plutești!
– Cred că delirez...
– Deloc! Eu sunt dorința ta „blănoasă” de a evada din valurile vieții.
– Ce poetic sună, dar totuși e ireal.
– Nimic nu e întâmplător și aici, chiar acum, irealul poate deveni real.
Monologul sau dialogul meu instantaneu cu ființe imaginare este întrerupt de o zdruncinătură. S-a ales praful de goana mea prin aer, iar hainele mi s-au murat la propriu. Nu știu cum să reacționez, însă când tălpile dau mâna cu albia mâloasă încerc să-mi folosesc brațele. Altcineva pare mai vigilent decât propria-mi făptură rătăcită în adâncuri. Escalada mea nocturnă își semnează deznodământul chiar la piciorul podului.
– De ce m-ați acostat, în plină noapte, domnule?
– V-am „acostat”? Domnișoară, cred că nu știți ce vorbiți! Dacă nu eram eu...
– Vreți să vă declar erou național?
– Nicidecum, dar ce făceați în apa asta noaptea?
– Scufundări!
– Ei, aș...
– E interzis?
– Ferească sfântul, dar nu aveți costum de scafandru și nici... intrarea nu mi-a plăcut!
– Vreți să repet, cu „altă intrare”?
– Mai bine descotorosiți-vă de hainele acelea ude. Vă donez cămașa mea.
– Auzi la el, îmi sugerează să mă dezbrac... Și apoi?
– Apoi nimic. Așteptăm să se lumineze și... fiecare cu drumul său.
Se pare că drumul pe care voi merge m-a căutat el pe mine. Cu puțin timp în urmă eram decisă să pun punct oricărei încercări de a descoperi o destinație viabilă și acum, misteriosul acesta ce stă ca blegul lângă mine, mi-a răvășit cutia craniană. Omul nu așteaptă ca-n stația de tramvai să-mi întindă o mână de ajutor, ci probabil are propriile probleme, asta în cazul în care nu-i un somnambul atras de cursul apei. Îi smulg pur și simplu cămașa din mână, ordonându-i:
– Întoarce-te cu spatele, nu suntem la ora de striptease.
Individul se execută în tăcere. Arunc hainele de pe mine și-mi acopăr goliciunea cu cămașa de ocazie, dar încep să tremur. Docil și-ngândurat, tovarășul meu recuperează de jos și tricoul meu, și pantalonii, până și lenjeria intimă, storcându-le meticulos.
– Până se usucă hainele, poți să bei un ceai la mine. Nu stau departe...
Situația dezastruoasă în care trupul meu s-a trezit din transa sinucigașă mă determină să fiu mai maleabilă. Pornim prin noapte ca și când urmăm un cortegiu funerar.
– Mai e mult? Mă trezesc eu vorbind, în timp ce-mi mișc picioarele simulând problema care apăruse.
– Destul, dar te poți elibera-n tufișurile ălea... Voi face câțiva pași înainte.
De fapt nu voiam doar să fac pipi, ci nu știam cum să mă scap de nenorocit. Cum să merg la el acasă? E mai sigur pentru mine să alerg spre locuința mea, căci aburii nopții încă stăpânesc aleea întunecată. Dacă mi-am căutat cu lumânarea necazuri, trebuie să rezolv situația fără complicații adiacente.
Vara a semnat de câteva zile condica de prezență, iar eu, fugind în continuare de mine însumi, mă resemnez că totul va fi bine. Cu acest gând reușesc să pun pleoapă pe pleoapă pentru câteva minute, ignorând total agitația din tren. Mă trezește o mână bărbătească ce-mi apasă insistent umărul stâng:
– Am ajuns la Mangalia, domnișoară! Trebuie să coborâți...
– Scuzați-mă, îmi adun lucrurile imediat.
Cobor din tren ca un robot, dar totuși ochii fixează aparatul de cafea. Caut într-un compartiment al genții de voiaj doi lei și-mi procur o porție de espresso cu lapte. Fiind fierbinte, mai zăbovesc puțin în gara agitată, căutând inutil o bancă. Arunc bagajul într-un loc mai retras, la umbră, mă așez turcește lângă și caut pachetul cu țigări. Merge ca unsă cafeaua, iar gândurile, ușor, încet se limpezesc. „N-am cum să nu-mi găsesc ceva de lucru pe litoral!” Cu optimismul injectat în sânge părăsesc gara, încercând să scap și de taximetriștii insistenți, și de găzduitorii de ocazie. N-am venit să mă distrez, ci sunt hotărâtă să schimb puțin monotonia instalată de-un timp în fragilul meu trup.
Nici nu știu cum am pătruns într-un microbuz ce face turul stațiunilor limitrofe orașului. Între două clădiri impunătoare marea-și expune trupul liniștit. Emoția mă hipnotizează și decide ea pentru mine. Trebuie să salut marea! Pentru muncă și alte prostioare am o vară întreagă la dispoziție. Când mijlocul de transport oprește în stație cobor și alerg spre întinderea albastră ca un copil ce fuge afară la joacă.
Ajung relativ repede pe plajă. Îmi iau sandalele la mână și mărșăluiesc, pe nisipul călduț, spre luciul apei. Un val, puțin obosit, mă salută. Să-l ignor? Nu știu, nu pot. Arunc cât-colo bagajul și, mecanic, renunț la haine, analizând împrejurimile. Sunt doar eu și... marea. Zona amenajată pentru plajă e pierdută undeva în stânga mea. Îmi pot permite o baie, gândesc eu mototolindu-mi hainele lângă geanta de voiaj plină ochi. După ce tălpile mele au sărutat freamătul apei de la mal, un val mai rebel mă îmbrățișează, acoperindu-mi trupul până la umeri. E lumea mea! Ador valurile, însă nu-mi pot explica de ce. Avansez în apă, păstrându-mi totuși tălpile paralele cu albia nisipoasă. Apa nu e adâncă, doar nebunia valurilor înșeală...
Un pescăruș survolează aerul, șoptindu-mi probabil un ritual de bun venit. N-am timp de el, căci valuri obraznice încearcă să mă dărâme. Mă încăpățânez să-mi păstrez verticalitatea, chiar dacă știu să înot. Așa e mai distractiv. Sar în sus ca și când aș pasa la volei și cu mâinile împreunate încerc să rup valul. Reușesc, dar firișoare de apă sărată mă mângâie pe față, pe păr, apoi se pierd în spuma următorului val. Cred că și marea se grăbește să-mi dea binețe, căci valurile „mă atacă” tridimensional. Sunt atentă la cele din față, fiind mult, mult mai puternice decât cele laterale. Un fluier insistent se aude din... mare? Nici nu pot fi zărită de valuri! Sigur nu-mi este adresat mie... Continui joaca mea acvatică ca o sirenă ce-a ieșit la plimbare, la mal. Sunetul fluierului se întețește. Îmi întorc privirea și un val de vreo doi metri mă acoperă. Înot puțin pe sub apă și când scot capul la suprafață zăresc un scuter acvatic. Nu aud clar ce mi se comunică, însă brațul salvamarului e destul de sugestiv. Bălăceala mea trebuie să ia sfârșit. Ies la mal, făcându-i semn c-am înțeles. Scuterul se-ndepărtează, ignorându-mi goliciunea. Cu tricoul pe post de prosop șterg stropii de apă localizați pe trupul meu alb ca varul și încep să mă-mbrac, căutând un alt tricou uscat în bagaj, apoi mă așez pe nisip gânditoare. Așa m-a descoperit amurgul – un trup firav, dar dornic de a-și șlefui cărările destinului.
-->
Comentarii
Îți mulțumesc pentru trandafiri, dragă Maria. Ți-i trimit însutit, azi de sfântă Maria.