Badia Huta...autor Mihai LEONTE

[Mihai LEONTE]

BĂDIA HUŢĂBădia Huţă nu era un om oarecare, era mâna de nădejde a lui domn Agape. Şi domn Agape era directorul şcolii noastre din sat. Dacă din întâmplare greşeai ceva, nu de domn director Agape ne era frică, ci mai mult de bădia Huţă. Bădia Huţă era omul şcolii. El ne făcea focul în sobele din clase iarna, el ne supraveghea in recreaţiile din curtea şcolii, dar când domnu’ Agape avea alte treburi, bădia Huţă venea în clasă şi ne supraveghea să nu facem năzdrăvănii. Bădia Huţă ştia tot felul de poveşti, mai ales din război, unde fusese ordonanţa domnului Agape, pe care îl servise de la gradul de sublocotenent până la cel de căpitan. Poveştile bădiei Huţă ne făceau să uitam că suntem în clasă, la şcoală, şi tremuram cu el prin tranşee, în gerurile de la Cotul Donului, răbdam de foame prin stepele de pe malurile Volgăi. Bădia Huţă l-a urmat pe domnu’ Agape până în zăpezile din Munţii Tatrei, de unde s-a întors pe jos în sat. Căci atunci când s-a terminat războiul, în primăvara anului 1945, soldaţii n-au mai ascultat de nici o comandă, şi fiecare şi a căutat un drum cât mai scurt către ţară, şi casă. - În zilele de iarnă bădia Huţă venea la domnu’ Agape să ceară câţiva băieţi pentru tăiatul lemnelor în magazia şcolii. Erau preferaţi băieţii mai bine legaţi la trup. Cu toate că voiam să merg şi eu, pentru a asculta alte poveşti ale lui bădia Huţă, acesta nu mă alegea niciodată, fiindcă eram un prizărit de copil. Domnu’ Agape însa nu dădea decât băieţii care mai ştiau ceva carte, şi aici mă avea şi pe mine în vizor. Dumnealui ne combina astfel încât să-l împace şi pe bădia Huţă, care trebuia să asigure lemnele, dar nici să-i lipsească de învăţătură pe copiii care mai trebuiau să şi înveţe.. Adevărul era că tăiatul lemnelor cu nişte joagăre ruginite şi vechi nu era un lucru prea uşor pentru nişte băieţi de 10-12 ani. Pentru a tăia un lemn îţi trebuia şi timp, dar şi forţă. Domnu’ Agape ţinea foarte mult la bădia Huţă, căci spuneau alţii, acesta îi salvase viaţa de mai multe ori de a lungul timpului. Domnu’ Agape nu era din satul nostru, ci dintr-un sat învecinat, dar fusese numit directorul şcolii din satul nostru. Imediat după venirea în satul nostru, a întrebat de bădia Huţă şi a trimis după el. S-au închis într-o sală de clasă, şi au stat de vorbă câteva ore bune, numai ei doi. Ce şi-au povestit, nimeni nu a aflat vreodată. Destul că a doua zi bădiţa Huţă a devenit sprijinul permanent a domnului Agape, până au ieşit amândoi la pensie.

[Lenuş Lungu]

foarte frumos

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]