Omul care priveghează şi-n iubire le pricepe
În vremi adânci, pline de farmec, când aerul nu era pătat,
Vrăji învârtind, adus-a-n loc lucire fermecată,
Căci în nemărginit ocean, făptura-i ca de sare...
Prin noapte iar, umblând aiuri şi făr’ de rost pădurea,
La ceas de Taine, când opaiţul sleit clipeşte adormit,
Dănţuie frenetic, scăpat e de sub lege
Şi foc e lumea noastră, arzând cum vrea măsura...
Privind ca-ntr-o oglindă ce spartă e în ciob,
Ţipând la pieptu-i nurii fragezi până spre răsărit de zori,
Ani mulţi petrecând în pustii, peste mări
În ape calzi s-a tot spălat, ca-n lăudata iesle.
.............................................................................................
Demult împărăţea pământ o lume dincolo de veacuri.
În somn e aleanul de dor ne-mplinit
Şi lucruri născând în noapte, gânduri confuze risipea,
În râu de vin, nori de agheasmă, sala şi mesenii... inundă.
Bibliografie : Eroul sacru,
Editura Paralela 45, 2005
-->
Comentarii