Bunicul
Când Dumnezeu a socotit să-i ia la El băiatul şi nora, lăsându-i în grijă boţul acela de om scâncind după ţâţă, bătrânul -atunci cu 13 ani mai tânăr- şi-a ridicat privirea la cer şi-a spus:
-Om avea o răfuială noi doi, când ne-om întâlni; eu sunt om păcătos, am mai greşit aşa omeneşte, un pahar în plus, o mândră, două , da n-am smuls nici un copil de la ţâţa mame-sii şi să-l arunc orfan în viaţă! Se face aşa ceva? Nu se face!
Băiatul i s-a întors din Spania gata însurat cu o frumuseţe de-a lor care abia rupea trei cuvinte în româneşte. Aşa că liniştea casei era asigurată: nora nu ştia limba soacrei, iar soacra vorbea limba spaniolă pe muţeşte!
Un accident de circulaţie le-a curmat vieţile amândurora soţ şi soţie, iar boţul de 10 luni a rămas în grija bunicilor .
De unde până atunci bunicul era un răsfăţat al casei: masa îi era pusă în faţă după pofta inimii, hainele curate îi erau aduse, plimbarea plimbare, vinul vin şi somnul somn, fără griji, acum nu-şi mai deranja nevasta nici măcar cu o vorbă; mergea în vârful picioarelor prin casă, dacă dormea cea mică şi toată rânduiala zilei era după micuţă. Şi rânduiala nopţii tot după cocuţă a fost atunci când i-au crescut dinţişorii şi-a plâns nopţi întregi! Timpul părea oprit în loc; trecea alene, într-o doară, când fetiţa a împlinit un anişor, când a mers de-a buşilea, în patru, apoi în două piciorele, când a prins a gânguri mam-ma, mam-ma ! prima zi de grădiniţă, de şcoală …
Aşa a crescut Any 13 ani în casa bunicilor, ea fiind izvorul vieţii lor. Izvor care a secat în zorii unei dimineţi de aprilie, pentru bunic. Şi-a dat ultima suflare cu ochii spre dormitorul copilei şi cu gândul hotărât: Cu tine am o răfuială, Doamne! Doar vreo două vorbe să-ţi spun!
Acum Any este la benzinărie să schimbe butelia; era treaba bunicului, dar cum el se răfuia de trei săptămâni cu Divinitatea, a venit ea cu butelia pusă în cărucior.
A plătit bonul la casă; aşteaptă lângă stativul plin ochi cu butelii privind cum se mişcă cele două cisterne uriaşe, una paralel cu stativul, cealaltă virând dreapta spre partea din spate a staţiei.
-Buuum!!!
Un zgomot asurzitor îi întunecă mintea; e ca un cutremur ce zdruncină totul în jur .O moliciune, o ceaţă în lumina ochilor, leşină.
Explozia a generat o pară de foc imensă, pară al cărei suflu a mişcat lucrurile haotic, prinzându-i picioarele fetei sub greutatea stativului. Fierbinţeala şi durerea ascuţită din genunchi o trezesc. Dacă ar fi fost să glumească cu bunica ei, aşa cum o făcea de-o vreme, ar fi spus : Da ce se mai răfuieşte bunicul cu Cel de Sus, numai foc şi bubuituri! Dar nu era timp de glumit.
Durerea şi spectacolul de flăcări, neputinţa de a-şi scoate picioarele o fac să strige după ajutor; să strige la cine? la cel care a strigat când i-a sărit cocoşul în spate, sau când i se urca sus, sus în braţe de frica purcelului scăpat din coteţ, purcel de grădiniţă ca şi ea pe atunci:
-Buniculeeee! Bunicuuuu!
Şi bunicul a lăsat baltă treburile lui din Rai şi a venit; îmbrăcat în haine de pompier, cu cască pe cap, s-a aplecat asupra ei la timp ; explozia următoare i-a găsit pe amândoi culcaţi, el nevătămat, ea cu muntele de butelii încărcate, stivuite în rastel, peste mijloc.
-Te scot imediat …cum te cheamă ?
-Any…
-Any, când ridic rastelul tragi picioarele, da…la trei ; unu, doi, trei! Şi toporâştea făcută pârghie nu l-a putut clinti !
Mingea de foc se rostogolea înspre ei; cât timp mai aveau până când ar fi explodat prima butelie? Toată viaţa i s-a scurs pompierului prin faţa ochilor, într-o secundă preţioasă: avea două fete, una de 23, alta de 29 de ani, măritate în Germania .
Am făcut cam tot ce trebuie pentru o viaţă de om : o casă, doi copii, am plantat un pom, crescut un căţel, căluţul fetelor, gândeşte Mihai.
Ar putea trece prin foc şi să lase victima în voia Celui de Sus. De ce nu se mişcă de lângă ea? nu ştie!
Îşi scoate casca şi i-o pune fetei :
-Nu-ţi stă rău de pompier; eu sunt Mihai Neamţu, nu sunt neamţ , da am două fete măritate cu câte unul , face conversaţie să-i abată gândurile până la sfârşitul inevitabil.
-O să murim? explodează buteliile? a mea e goală, astea-s pline, nu? o să murim?
Se spune că ochii sunt ferestrele sufletului; unele ferestre sunt mici, ca nişte fante pe unde cu greu străbate lumina, dar altele sunt aşa ca o carte deschisă ce te pofteşte să-i citeşti poveştile fermecătoare. Ce a văzut Any, copilă de 13 ani, în ochii lui Mihai , bărbat trecut prin viaţă de 58 de ani, n-a putut explica niciunul în anii ce au urmat .
-Buniculeee! Bunicuuuu!
Şi bunicul şi-a făcut treaba până la capăt: culoare de apă rece înaintau spre ei, din toate părţile, udând buteliile; apoi a zdruncinat odată norii şi unde-a început să plouă , o ploaie divină cu stropi mari de dragoste cerească Apoi se face aşa ceva, Doamne, să-mi iei nepoata?! Nu se face! Şi nu s-a făcut!
S-a făcut însă că pompierul nu s-a mai putut dezlipi de fetiţă; a sărutat-o pe targă pe obraz , i-a mângâiat fruntea şi i-a scăpat o vorbă aşa, pe negândite :
-Vine tata la spital, după tine …nu te teme …vine tata …
Cei 15 ani, Any şi i-a serbat călare pe Călin, armăsarul de 4 ani a lui Mihai Neamţu, tutorele ei legal acum . Fata poartă proteză, şi-a pierdut piciorul drept, mai sus de genunchi, dar a câştigat o familie! Acum este izvor de viaţă nu doar pentru bunica sa ci şi pentru familia Neamţu !
-->
Comentarii
-multumesc pt. lectura si semn!
- o toamna de vis va doresc tuturor!
Măreţ şi impresionant.
Felicitări!
Da. Viaţa bate filmul, în atâtea situaţii. Felicitări.
Frumos!
Foarte frumos! Am citit cu sufletul.
as vrea eu sa fiu fantastica! ma bucur daca ti-a placut o duminica frumoasa! ( la mine-i un frig! seamana a toamna)
Minunata scriere...Felicitari!