Călătorii geodezice – Franța (II)
(pentru cei interesați de globalizarea într-un nou unic imperiu)
Imperiile ce au stăpânit teritoriul Franței
Moto: „Capul de împărat tot cu sabia e tăiat!” Proverb românesc
Imperiul Roman și Imperiul Galic
Pe actualul teritoriu al Franței au existat mai multe imperii sau regate. Imperii pur franceze au fost doar ultimele două. O listă completă a regilor Franței găsiți pe web. Ca imperiu, s-a remarcat aici Imperiul Roman, care stăpânea Galllia Transalpina și Gallia Cisalpina (secolele I-V d.Hr.), cu periodice retrageri și reveniri. Regulile romane erau remarcabile pentru asimilarea galilor în ncadrul lumii și civilizației greco-romane. Societatea galo-celtică s-a dovedit a fi destul de receptivă. În secolul V Gallia Romană decade.
Imperiul Galic (în latină Imperium Galliarum) este numele modern pentru o parte separatistă a Imperiului Roman, care a funcționat de facto ca un stat separat de la 260 la 274. Acesta a fost stabilit de Postumus, în urma invaziilor barbare și a instabilității din Roma, la epoca de vârf Imperiul Galic incluzând teritorii din Germania actuală, Galia, Britannia și (pentru un timp scurt) din Peninsula Iberică. Galia a fost preluată din nou de către împarătul roman Aurelian după bătălia de la Chalons din anul 274.
Imperiul Galic (260-274 d.Hr., verde) și Imperiul Roman (117 d.Hr., roșu)
Pe la 418 d.Hr., francii și burgunzii se stabiliseră la vest de Rin, iar vizigoții în Aquitania (Aquitaine). Aceste populații germanice se înțelegeau bine cu ultimii împărați romani. Perioada dinastiilor france merovingiană și carolingiană (450–987) acoperă cinci secole. După secolele IV și V, când populațiile germanice au pătruns în Imperiul Roman în număr substanțial, a avut loc decăderea imperiului, francii jucând un rol cheie în Galia, unificând provinciile administrative dintre fluviile Loara și Rin, cu extindere apoi peste Rin, pe mari zone ale actualei Germanii, sub dinastiile carolingiene.
Trebuie să amintin că Parisul a devenit capitală a statului galic în anul 508, când conducător era Clovis, cel care a căpătat o oarecare recunoaștere din partea împăratului Imperiului Roman (de Apus) Anastasius, posibil ca un consul onorific, cu dreptul de a folosi insemnele imperiale, aceste privilegii dându-i legitimitatea de rege, folositoare în câștigarea sprijinului în viitoarea ordine galo-romană. Reamintim că Imperiul Roman de Răsărit purta numele Imperiul Bizantin.
Imperiul Roman (de Apus, cu roșu) și Imperiul Bizantinn (cu violet)
Imperiul Carolingian (fondat de Carol cel Mare - Charlemagne)
O perioadă importantă a istoriei Galiei este refacerea regatului de către Carol cel Mare (Charlemagne), în limitele geografice ale Galiei. Și-a extins apoi considerabil teritoriul, unificând o mare parte a vestului creștin. Carol cel Mare (Carolus Magnnus, 742/748 - 814, Aachen) a fost rege al francilor din 768 până la moarte, și fondator al Imperiului Carolingian. A cucerit Italia și a fost încoronat Imperator Augustus de papa Leon al III-lea în anul 800, de fapt o încercare de a reînvia Imperiul Roman de Apus. Imperiul Carolingian a fost într-un anumit sens un stat rival față de Imperiul Bizantin (Imperiul Roman de Răsărit), cu capitala la Constantinopol. Carol cel Mare este văzut uneori ca părintele fondator atât al Franței cât și al Germaniei, iar de unii istoriografi ca părinte al Europei. A fost primul conducător al unui imperiu în Europa occidentală de la prăbușirea Imperiului Roman cu capitala la Roma.
Carol cel Mare
Expansiunea francezilor în timpul lui Carol cel Mare
Imperiul Carolingian (800–888) se referă la regatul francilor condus de dinastia carolingiană. Carol s-a angajat și într-un lung conflict cu saxonii pe care dorea să-i supună și să-i creștineze. Saxonii atacau și jefuiau sistematic ținuturile de nord-est ale regatului franc. În 777 a capturat bastioanele saxone de la Eresburg și Buraburg și a organizat mărci de protecție de-a lungul văilor râurilor Ruhr și Lippe. După trei ani de lupte, a ocupat întreaga Saxonie, saxonii cedând și acceptând botezul. Printr-un act, Carol introducea pedeapsa cu moartea pentru cei care practicau obiceiurile păgâne sau încălcau fidelitatea datorată regelui precum și pentru tulburarea ordinii publice. Teritoriile saxone au fost integrate în regat și au avut loc deportări masive. Sistemul de organizare al noilor provincii a fost consolidat, saxonii fiind acceptați în rândul reprezentanților locali ai regelui, iar legea și adunările saxone au fost permise și respectate. Regatul franc cuprindea în hotarele sale întreaga Germanie, ducatele tribale fiind desființate sau reorganizate.
În 777, când se pregătea de o altă expediție saxonă, Carol a fost vizitat de un guvernator musulman din Saragossa, care i-a cerut sprijinul în lupta cu emirul omeiad din Cordoba. Carol a acceptat, iar în 778, ajuns în Spania, dar oastea a eșuat în fața Saragossei, unde aliații omeiazi nu s-au mai prezentat. Pe drumul de întoarcere, ariergarda lui Carol a căzut într-o ambuscadă pregătită de basci la Roncevaux, lupta fiind descrisă în Cântecele lui Roland (de care mă îndrăgostisem în liceul militar, la îndemnul doamnei profesoare Wetter Maria). Carol a trebuit să instaureze o marcă de hotar la Tolouse ce proteja regatul franc de amenințarea arabă. În 797, francii, sub conducerea lui Louis, au ocupat poziții în Spania, în 801 ocupând Barcelona, ce a devenit reședința unui comitat.
La frontiera răsăriteană, teritoriile france erau jefuite de avari. După ce a aflat de înțelegerea secretă dintre ducele Bavariei și khagan-ul avar, Carol l-a acuzat de trădare, l-a închis într-o mânăstire, a integrat ducatul său în regatul franc, dar a permis legea bavareză. Între 791 și 796, Carol a pornit din Ratisbona, fosta reședință a ducilor Bavariei, a inițiat trei expediții împotriva avarilor. În ultima expediție, a distrus reședința khagan-ului, numită ring, o vastă fortificație aflată pe lângă noi, la confluența Dunării cu Tisa. Teritoriul a fost organizat într-o zonă răsăriteană ce va juca un rol important împotriva invaziei ungurilor, care au cam uitat că și ei au fost migratori.
Francii și bizantinii au intrat în conflict, deoarece relațiile lor se răciseră de la cel de-al doilea conciliu de la Niceea din 787, ce condamnă iconoclasmul (mișcare socială, politică și religioasă din sec. VIII-IX, în Imperiul Bizantin, care, sub forma luptei împotriva cultului icoanelor, a fost îndreptată împotriva aristocrației laice și ecleziastice), când Carol a refuzat să adere la aceste concepții considerate radicale. A ocupat Istria, regiunea dintre fostul regat longobard și Imperiul Bizantin. În 797, Irina Ateniana, care guverna ca regentă în numele fiului ei, Constantin al VI-lea, și-a orbit fiul și s-a proclamat basileus pentru a-și legitima puterea în fața Apusului.
Pe 25 decembrie 800, Carol, pe când se afla în biserica Sfântului Petru să se roage în dimineața zilei de Crăciun, a fost încoronat de către Papa Leon al III-lea, aclamat de mulțime. Ritualul era inspirat după cel bizantin, fiind inversat. Leon al III-lea a vrut să demonstreze că el era cel care îl făcea pe Carol împărat. Încoronarea a accentuat ruptura cu Bizanțul, începută cu problema iconoclasmului și alianța făcută cu Pepin cel Scurt. Încoronarea de către papă arată că actul învestiturii și recunoașterea împăraților se făcea numai la Roma. Carol era recunoscut însă ca cel mai mare rege creștin al Apusului.
Imperiul Carolingian
Acceptând titlul de împărat, Carol și-a arogat funcții de rege al neamurilor supuse și de conducător al creștinității apusene. A ocupat Dalmația și Veneția, aflate sub stăpânire bizantină. Nicephor, succesorul Irinei, care i-a refuzat lui Carol cererea în căsătorie, aflat în război cu bulgarii, a negociat cu Carol. În 812, Carol a primit o solie bizantină la Aachen, fiind recunoscut ca basileus. La apogeul întinderii sale, statul lui Carol cuprindea o suprafață de 1,2 milioane de km² incluzând Galia, Germania, nordul și centrul Italiei până la Roma, nord-estul Balcanilor și nord-estul Spaniei.
Primul Imperiu Francez
Moto: „Eu sunt dintre acei oameni pe care îi ucizi, dar pe care nu-i dezonorezi.” Napoleon Bonaparte
Primul Imperiu Francez, cunoscut și ca Imperiul Francez sau Imperiul Napoleonian, acoperă perioada în care Franța a dominat cea mai mare parte a Europei continentale, sub conducerea lui Napoleon I, adică între 1804 și 1814/1815, de la sfârșitul Consulatului Francez până la restaurație.
Napoleon s-a proclamat împărat la 18 mai 1804, fiind încoronat pe 2 decembrie în același an în catedrala Notre Dame din Paris. Existența imperiului a fost amenințată de a treia coaliție, dar bătălia decisivă încheiată cu victoria franceză de la Austerlitz i-a asigurat supraviețuirea. Marea Armată (La Grande Armée), mașinăria militară a imperiului, a luptat împotriva Prusiei în 1806 distrugându-i armata înainte de a intra în Polonia, pentru ca mai apoi să învingă Imperiul Rus în bătălia de la Friedland din 1807. După Friedland, tratatul de la Tilsit din 1807 a încheiat doi ani de vărsări de sânge pe continentul european. Implicarea francezilor în războiul din Peninsula Iberică a dus la un conflict sângeros de șase ani care a slăbit foarte mult imperiul. În 1809, Franța și Imperiul Austriac s-au luptat în războiul celei de-a cincea coaliții. Franța a ieșit din nou triumfătoare și a impus austriecilor semnarea tratatului de la Schönbrunn, dar tensiunile diplomatice cu Rusia au dus la catastrofica invazie din Rusia din 1812. Războiul celei de-a șasea coaliții a dus la expulzarea forțelor franceze din Germania în 1813 și la abdicarea lui Napoleon la data de 6 aprilie 1814. Napoleon s-a reîntors din insula Elba în 1815, dar înfrângerea suferită de forțele franceze în bătălia de la Waterloo a cauzat prăbușirea finală a Primului Imperiu Francez.
Imperiul Francez în 1811: Franța în negru, statele sale satelit în albastru; în verde Germania
În momentul de maximă extindere teritorială a Imperiului Francez, acesta avea 130 de departamente și putea mobiliza 600.000 de soldați pentru a ataca Rusia, avea o populație de 44 milioane de supuși, menținea o prezență masivă în Germania, Italia, Spania și Marele Ducat al Varșoviei și putea considera Prusia și Austria printre aliații mai mult sau mai puțini stabili. Soarta imperiului a fost legată în mod cauzal de starea armatei, ale cărei victorii de început au răspândit ideile revoluției franceze în toată Europa.
Sistemul senioral a fost abolit oriunde ajungeau armatele franceze, privilegiile aristocratice erau eliminate aproape peste tot (cu excepția Poloniei), iar introducerea codului civil napoleonian pe tot continentul i-a făcut pe oameni egali în fața legilor, egalizându-se și divorțul.
Totuși dominația lui Napoleon asupra Europei s-a dovedit a fi un regim al nepotismului, împăratul plasându-și deseori rudele pe diferitele tronuri ale continentului. Resentimentele împotriva ocupației franceze au fost un factor important pentru apariția și dezvoltarea naționalismului în teritorii precum Italia sau Germania, care au devenit în numai câteva decenii națiuni de sine stătătoare.
Imperiul Francez a zdruncinat din temelii sistemul relațiilor internaționale de la începutul secolului al XIX-lea, dar Congresul de la Viena din 1815 a inversat tendințele disturbatoare franceze prin instituirea istemului echilibrului puterilor din Europa.
Al Doilea Imperiu Francez
Al doilea Imperiu Francez (Le Second Empire français), sau al doilea Imperiu, a fost regimul bonapartist imperial al lui Napoléon al III-lea, ființând din 1852 până în 1870, între a doua Republică și a treia Republică Franceză. Deși președinte al francezilor, Louis-Napoléon Bonaparte nu se bucura de sprijinul adunării parlamentare conservatoare, motiv pentru care organizează lovitura de stat din 2 decembrie 1851 care îi permite să impună o nouă constituție și să proclame Imperiul Francez, zis și al doilea pentru a-l distinge de Imperiul Francez al unchiului său, Napoléon I.
Al doilea Imperiu Francez, la început
Prima jumătate a acestui al doilea imperiu este cunoscută în istorie ca „Imperiul autoritar”, în vreme ce a doua este numită „Imperiul liberal”. Războiul franco-prusac din 1870, prost gestionat de partea franceză, duce la o înfrângere militară în fața Germaniei lui Bismarck și la sfârșitul celui de-al doilea imperiu.
Napoleon al III-lea
Louis-Napoléon Bonaparte (Charles-Louis Napoleon Bonaparte, 1808-1873) a fost singurul președinte (1848-1852) francez al celei dea doua republici, primul președinte al Franței ales prin vot popular direct, apoi ca Napoleon al III-lea, împăratul celui de al doilea imperiu francez (1852-1870). A fost nepotul și moștenitorul lui Napoleon I. Fiind blocat de Constituție și de Parlament să candideze pentru un al doilea mandat, a organizat o lovitură de stat în 1851 și apoi a luat tronul la 2 decembrie 1852. Rămâne cel mai longeviv șef de stat francez de la Revoluția franceză.
Napoleon al III-lea este mai bine cunoscut astăzi pentru marea lucrare de reconstrucție a Parisului, realizată de prefectul său de Sena Baron Haussmann.
Napoleon al III-lea
A lansat proiecte similare de lucrări publice în Marsilia, Lyon și în alte orașe franceze. A modernizat sistemul bancar francez, a consolidat sistemul feroviar (extinderea căilor ferate, inclusiv Gare de Lyon și Gare du Nord din Paris, de care m-am bucurat și eu), a făcut ca marina comercială franceză să fie a doua ca mărime din lume. Lasă că înainte de 1989 marina comercială română era a șasea din lume și marinarul Traian a făcut posibilă „mutarea” ei pe apa sâmbetei! A promovat construirea Canalului Suez și a realizat o agricultură modernă (asanarea terenurilor agricole și reîmpădurirea; de exemplu, printr-un proiect în departamentul Gironde s-au drenat și reîmpădurit 10.000 de kilometri pătrați de mlaștini, creând pădurea Landes, cea mai mare pădure de pin maritim din Europa). Așadar, s-a înlăturat foametea în Franța (că ne amintim cum un prăpădit a fost închis pentru o pâine, devenind apoi șeful poliției, vă amintiți romanul), țara devenind exportator agricol.
A negociat în 1860 acordul de comerț liber Cobden-Chevalier cu Marea Britanie și acorduri similare cu alți parteneri comerciali europeni. Reformele sociale au fost reale, oferind lucrătorilor francezi dreptul la grevă și dreptul de a se organiza, extinderea educației femeilor, așa cum a făcut și lista de subiecte obligatorii în școlile publice. Noi nici azi nu suntem complet edificați asupra curiculei școlare și asupra manualelor, zice-se, alternative!
În politica externă, Napoleon al III-lea are merite în reafirmarea influenței franceze în Europa și în întreaga lume. A fost un susținător al suveranității populare și a naționalismului. În Europa, s-a alarmat când Rusia a ocupat Principatele (numite) Dunărene (adică Române) și s-a aliat cu Marea Britanie și a învins Rusia în războiul Crimeii (1853-1856). Regimul său a sprijinit unificarea Italiei și, în acest sens, a anexat Savoia și zona Nisa la Franța, iar forțele sale armate au apărat statele papale împotriva anexării de către Italia. Napoleon a dublat suprafața imperiului francez de peste mări în Asia, Pacific, Africa. A intervenit armat în Mexic, cu legiunea străină, pentru crearea unui al doilea imperiu mexican sub protecție franceză, dar care s-a încheiat cu un eșec.
Al doilea Imperiu Francez după cucerirea unor noi teritorii
Începând din 1866, Napoleon a trebuit să se confrunte cu puterea Prusiei, cancelarul Otto von Bismarck căutând unificarea Germaniei sub conducerea prusacă. În iulie 1870 Napoleon a intrat în războiul franco-prusac, fără aliați și cu forțe militare inferioare. Armata franceză a fost învinsă rapid și Napoleon al III -lea fost capturat în bătălia de la Sedan. A fost proclamată la Paris a treia Republică Franceză, iar Napoleon a plecat în exil în Anglia, unde a murit în 1873.
Și trebuie să subliniem faptul că Napoleon al III-lea a avut un rol esenţial pe care l-a jucat în formarea României moderne. În 1856, după victoria Împăratului Francezilor în Războiul Crimeii, declanșat chiar din motivul că armata rusă ocupase Principatele Dunărene, cum li se zicea celor două principate, după ce țarul ceruse Turciei să dea Rusiei protectoratul asupra țărilor creștine din Balcani, precum și controlul asupra Constantinopolului și Dardanelelor, Congresul de la Paris a eliminat protectoratul rus asupra Principatelor Române. Recunoscând suzeranitatea otomană asupra Valahiei şi Moldovei, Tratatul de la Paris a plasat cele două Principate sub protecţia puterilor europene şi indeosebi a Franţei.
În plus, Valahiei şi Moldovei li se recunoaşte dreptul de a convoca Adunări pentru a decide organizarea lor viitoare. Este vorba de primul pas către Unirea din 1859 şi crearea României moderne. Așadar, suveranul francez s-a implicat în unificarea principatelor române şi începutul istoriei moderne a României.
Importantă a fost și Expoziția Internațională de la Paris din 1867, sub egida lui Napoleon al III-lea, unde au participat și Principatele Române. Interesantă a fost și serata de gală din 10 iunie 1867, găzduită de împărat în Palatul Tuileries pentru suveranii care au participat la Expoziția de la Paris. Urmând modelul regilor Franței și a unchiului său, Napoleon Bonaparte, Napoleon al III-lea și-a mutat reședința oficială la Palatul Tuileries, unde a avut o suită de camere la parterul aripii de sud între Sena și Pavillonul Orologiului, cu vedere spre grădină.
„Expoziția Universală'' a fost inaugurată de împăratul Napoleon al III-lea și a avut ca temă „Istoria Muncii de la epoca de piatră până în secolul al XIX-lea''. Au participat 41 de țări și a fost prima dată când au fost organizate pavilioane naționale. Expozițiile începuseră a fi organizate din 1951 (Londra). Comisarul general al Principatelor Române pentru Expoziţia universală de la Paris din 1867, a fost Alexandru Odobescu, care a încredinţat construcţia Pavilionului României arhitectului francez Ambroise Baudry. Edificiul a avut drept model principal macheta Bisericii Episcopale de la Curtea de Argeş; diferenţele arhitectonice faţă de modelul original au fost însă semnificative. În cadrul exponatelor s-a aflat și tezaurul de la Pietroasa. A fost remarcat faptul că Pavilionul Principatelor a fost expresia tipică a unei arhitecturi aflate la confluenţa a două lumi extrem de diferite, Orientul si Bizanţul.
A fost importantă implicarea personală a lui Napoleon al III-lea în problematica Orientului, ilustrată prin Războiul Crimeii şi Tratatul de la Paris din 1856, dar și francofilia primilor conducători ai principatelor unite, Alexandru Ioan Cuza şi Carol de Hohenzollern -Sigmaringen (viitorul rege Carol I). Expoziţia universală din 1867 de la Paris a reprezentat o etapă decisivă pentru recunoaşterea principatelor unite pe scena internaţională (puteți viziona pe ecranul propriu un documentar asupra implicării împăratului la adresa http://www.filmedocumentare.com/napoleon-al-3-lea-si-tanara-romanie/).
Chiar dacă sunt militar și am început tot ca locotenent de artilerie ca și cei doi, având în vedere succesele lui Napoleon al III-lea în dezvoltarea economică a Franței și extinderea de peste două ori a imperiului colonial francez, nu prea sunt de acord cu Victor Hugo, care l-a descris ca fiind „Napoleon cel Mic" (Napoléon le Petit), o simplă mediocritate, în contrast cu Napoleon I „cel Mare", prezentat ca un geniu militar și administrativ. Poate a fost influențat de valoarea militară a ultimului împărat francez, mai ales de înfrângerea în războiul franco-german! Ce am putea zice atunci de ai noștri președinți și comandanți supremi Iliescu, Constantinescu (vezi tratatul cu Ucraina, „fără lupte”), Băsescu (cel umilit de Sarkozy) sau Johannis? Ca să nu mai vorbesc de falsa „regină Ana”!
Imperii, regate, sexualitate
Să stabilim o cutumă! Ce ne-am face fără glumă? Prostituția a fost cea mai veche meserie din lume și s-a ridicat și la nivel regesc sau chiar împărătesc. Doamnele, indiferent de condiția socială, au profitat de poziția și dărnicia bărbaților. Aici vom scrie și în general, dar și despre teritoriul Franței.
Se spune că acele cruciade erau încununate de succes și datorită bordelurilor militare „mobile”, ca și campaniile mai moderne (ați auzit de vreun bordel al armatei în Irak sau în Afganistan? Noi da!). Se spune că în timpul cruciadelor, starea de bine a trupelor era asigurată: în anul 1270, chiar fără facebook sau alte rețele de socializare, fără mesaje email, peste 10.000 de prostituate, fără gadgeturi sau cu gadgeturi neelectronice, însoțeau soldații. Mai târziu, în timpul domniei lui Carol cel Mare (Charlemagne, de care am scris mai sus) călugarițele din mănăstiri practicau prostituția pentru a-și mări veniturile, poate chiar să cumpere și clopote pe care să scrie numele vreunui papă (precum al lui Daniel la noi, plătite nu de el, ci numai de noi!).
Pentru a trezi apetitul amantelor sale, regele Francois I (Francisc I, 1494 - 2547, rege între 1515 și 1547) le ducea pe acestea în pădurea Saint-Germain pentru a asista la împerecherea cerbilor cu căprioarele. Și uite-așa, în evul mediu, femeile nu erau spânzurate, pentru a evita ca bărbații să se uite sub fustele lor.
Și mergând clepsidra timpului mai rapid, iată că în secolul al XVI-lea, în Franța bisericile erau locuri de întâlnire pentru cuplurile adultere. Aici se practica sexul în grup, iar în cazurile extreme, chiar violuri colective uneori urmate de crime.
Să trecem la individualizări. Gabrielle d`Extrees (1573-1599), ditamai ducesa de Beaufort şi Verneuil, marchiză de Monceaux, a devenit metresa regelui Henric al IV-lea al Franţei la vârsta de douăzeci de ani.
Ducesa metresă
Deşi regele era căsătorit cu Margareta de Valois, Henric şi Gabrielle erau foarte afectuoşi unul cu celălalt în public. Insărcinată cu al patrulea copil, intr-o zi, pe când se plimba in grădină, a fost lovită de apoplexie. Regele Henric a fost extrem de afectat de moartea amantei sale. Tipul s-a îmbrăcat în negru şi i-a făcut funeralii de regină. Tot măria sa, cel cu expresia „statul sunt eu”, care a condus Franța timp de 72 de ani (Le Roi Soleil sau Louis Le Grand) adora să facă dragoste cu femei la ciclu și afirma că nu există un afrodisiac mai bun ca menstruația.
Portretul marchizei de Pompadour vi l-am prezentat. Pe numele adevărat Jeanne-Antoinette Poisson (pește sau otravă?), probabil cea mai renumită amantă din istorie, a trăit doar 43 de ani si a fost amanta principaă a lui Ludovic al XV-lea. Era inteligentă, spirituală și cultivată, câștigand admirația unor personalități ca Diderot si Voltaire. Influenta ei politică a fost majoră, mai ales în privința războiului de 7 ani. Avea talent artistic, era interesată de pictură, arhitectură, teatru și știa cum să mențină interesul măriei sale regele. După moartea ei a fost înlocuită în „ștatul de funcții”, ptiu drace, ca „amantă oficială” de către doamna du Barry (1743-1793). Așadar, meseria de metresă nu prea e ușoară și n-o poate practica orice absolventă de liceu fără bacalaureat! Asta a fost închisă in vremea lui Ludovic al XVI-lea și a murit ghilotinată în timpul revoluției franceze. Orice asemănare cu Nuțica Udrea a marinarului e desuetă, că acestă du Barry nu a fost doctorand în științe militare!
Élisabeth-Louise Vigée Le Brun, doamna du Barry
Că acest rege Soare, Ludovic al XV-lea, dintre toți regii Franței, a avut cele mai multe amante într-un harem personal, nu comentăm. Preferatele sale erau fetele tinere, de aproximativ 14 ani. Obsedat de sânii femeilor, pe patul de moarte i-a cerut doamnei du Barry să se aplece pentru a-i atinge sânii pentru ultima oară.
Și procedând ca la gimnastică („următorul la aparat !”), mergem mai departe. În timpul domniei lui Ludovic al XVI-lea (decapitat în Paris, ultimul reprezentant al absolutismului și o victimă a revoluției franceze), era cel pe timpul căruia, în ajunul căsătoriei, viitorul mire, inclusiv el, făcea o baie în bălegar pentru a preveni penele sexuale.
Dar de la regi trecem la ceilalți aristocrați. În secolul al XVII-lea, nobilii francezi făceau des orgii. Mai multe cupluri se întâlneau într-o caleașcă și se abandonau plăcerilor trupești. Se spunea că mișcările caleștii în mers făcea coitul mai voluptuos. Pe la noi nu știm cam cum era. Dar pe la ei, până în secolul al XVIII-lea, nașterea de gemeni era asociată cu adulterul. Se credea atunci că bărbatul nu poate să fecundeze decât un ovul, iar doi bebeluși înseamnă două fecundări, deci un al doilea tată. Mămicile de gemeni erau condamnate să sufere disprețul societății. Cred că nu se știa număra cei șturlubatici spermantozoizi sau dornicele primitoare ovule!
Francezii au inventat bideurile! Și ca să vedeți cum împiedicau unii comerțul, în secolul al XIX-lea era interzis importul de bideuri franceze în Marea Britanie, deoarece „obiectul diavolului” îi incita pe englezi, ptiu, drace!, să se masturbeze! Și iar grăbim clepsidra timpului!
Dar nu au existat numai metrese regești, ci și metrese imperiale, unele fiind mai întâi doar „iubite”. Napoleon a fost imprevizibil cu sexul aista frumos. Sărind peste amorurile copilărești, nevinovate, trecem la soția reprezentantului popular Turreau, damă arătoasă şi plină de viaţă, pe care o cunoaşte la Nisa în 1793. Logodit cu fiica de negustor Desiree Clary, din Marseille, în 1795, pentru viitoarea dotă, că doar era militar tânăr, 26 de ani, în saloanele pariziene e capturat de farmecele văduvei Josephina de Beauharnais, damă cu relații în cercuri politice şi sociale importante, care îi devine soție în 1796. Spirituala Josephine, atrăgătoare și cochetă, de 32 de ani, avea doi copii şi era iubita lui Paul Barras, unul dintre membrii directoratului.
Dar prin patul lui trec numeroase dame bine, pentru o noapte sau pentru mai multe, marchize și artiste, una fiind actriţa de 15 ani Marguerite Josephine George, alintată Georgina. La Paris se naște un băieţel, viitorul conte Leon, fruct al relaţiei doar sexuale dintre Napoleon şi Eleonore Denuelle de la Plaigne, guvernanta surorii sale, dar paternitatea e incertă, guvernanta fiind curtată de mai mulți.
În muzeu la Angers, sub ocrotirea împăratului
Împăratul face o mare pasiune tot pentru o tinerică de 18 ani măritată, în 1807, la o serată în Varşovia, contesa Maria Walewska, căreia apoi îi scrie „împărătește”: „Numai pe dumneata te văzui, numai pe dumneata te doresc. Dă-mi repede un răspuns, care să-mi ostoiască jarul ce mă mistuie!”. Domnița, cam morală întru început, ezită, dar panii polonezi naţionalişti, pentru a Poloniei refacere, o lămuresc să-i cedeze. Și uite-așa apare o adâncă iubire. Nu se căsătorește nici cu `mneaei! Dama are un fiu cu împăratul, nerecunoscut de măria sa!
Din interes „european” se căsătorește cu Marie Luise, de 19 ani, fata împăratului austriac, cucerind-o încă înainte de a-I deveni consoartă. Ocupat cu strategia și maturizat, îi rămâne fidel Mariei Luisa, care în martie 1811 dă naştere mult doritului moştenitor, că doar urmau alte domnii (pe timpul împăratului nepotismul era în floare; poate de la el se inspiră olteanul Ceaușescu). Desptre iubirile interzise ale președinților Pompidou sau Mitterand nu mai amintim!
Pe la noi, vreo trei milioane de români se străduiesc să se înscrie în constituție cum că familia ia naștere cum a dat Dumnezeu, prin unirea unui bărbat cu o femeie! Pe la ei, în 2007, un studiu național francez a scos la iveală că 37% dintre femeile acestei țări și 45% dintre bărbații heterosexuali au practicat, cel puțin o dată în viață, sexul anal. Tot în Franța, un bărbat a fost condamnat pentru viol conjugat deoarece și-a introdus un deget în anusul soției în timp ce aceasta dormea!
Iar când într-un restaurant francez din Angers am spus colonelului R. că vreau și un pahar de Coca-Cola, soția sa, Lisette, doctor la o maternitate, naționalistă și antiamericană declarată, a sărit ca arsă cu un simplu „non”, spunându-mi că până când s-a inventat pilula, metoda contraceptivă cea mai utilizată în SUA era dușul vaginal cu Coca-Cola. Cu alte cuvinte, Coca-Cola distruge viața! Am râs ca apucații, de se uitau toți cei de la mesele vecine.
Cu Lisette la Castelul din Angers
Și tot ea mi-a relatat atunci, libertină franțuzoaică, printre alte poante, că în secolul al XIX-lea, prezervativele erau garantate 5 ani. După fiecare utilizare, ele erau spălate, date cu talc și rulate până la utilizarea următoare. Era un medic de obstretică-ginecologie de excepție, spunându-mi în glumă, că în secolul al XVI-lea, pentru ca femeile însărcinate să nu vadă chipul medicului bărbat care le ajuta să nască, ăsta trebuia să intre în cameră în patru labe!
Nițu Constantin
http://webdidacticanova.blogspot.ro/
-->
Comentarii