Călătorii geodezice, Istoria Transilvaniei (IX.3)
Evul mediu mijlociu și era modernă până la prima unire a Principatelor Române
Motto: „Călătoreşte la geţi nu ca să le dai legi, ci să tragi învăţăminte de la ei. La geţi toate pamânturile sunt fără margini, toate pamânturile sunt comune.” Pitagora (580 î.Hr. – 495 î.Hr.), zece referiri la valorile superioare ale geţilor (în „Legea 1143”)
Evul mediu mijlociu
Și cu voința mai marilor nobili unguri, după 1366, românii și-au pierdut treptat statutul de proprietari (Universitas Valachorum) și au fost excluși din adunările transilvănene. Motivul principal era religios; în timpul campaniei de prozelitism a lui Louis I ((în maghiară Nagy Lajos, în croată Ludovik Veliki, în slovacă Ľudovít Veľký, în poloneză Ludwik Węgierski), statutul privilegiat a fost considerat incompatibil cu schisma într-un stat înzestrat cu o „misiune apostolică" a Sfântului Scaun.
Diviziuni administrative ale Transilvaniei la începutul secolului al XVI-lea (s-au respectat toponimele de atunci)
În decretul său din 1366, aprobând decizia Dietei de la Turda, regele a redefinit nobilimea ca membră a Bisericii Romano-Catolice, excluzându-i astfel pe ortodocșii răsăriteni români ca „schismatici". Și noi, oropsiții schismatici, le redăm după 1989 proprietățile! După 1366, nobilimea a fost determinată nu numai de proprietatea asupra pământului și a oamenilor, ci și de posesia unui certificat de donație regală, adică de acte „date pe ochi frumoși catolici”! Din moment ce elita socială românească - formată în principal din aliați (iudici) sau cnezi (kenezii), care își conduceau satele conform legii țării (valachicum ius), au fost expropriați și obligați să semneze titluri de donație. Fără proprietăți și privilegii, adică sărăcită ca formată din schismatici, elita românească nu mai putea să facă parte din adunările țării.
Ca urmare, în anul 1437 țăranii maghiari și români, nobilimea și burghezia din Cluj (Kolozsvár, Klausenburg), au declanșat răscoala de la Bobâlna, conduși de Antal Nagy de Buda (Antal Budai, cunoscut în istoriografie și ca Budai Nagy Antal), ridicându-se împotriva feudalilor și proclamând propria lor proprietate (universitas hungarorum et valachorum). Și aflați că episcop era atunci românul Gheorghe Lepeș! Pentru a suprima revolta, nobilimea maghiară din Transilvania, sașii și secuii au format Unio Trium Nationum (Uniune a celor Trei Națiuni, Fraterna Unio, în română Uniunea Frățească), o alianță împotriva românilor, cu promisiunea de a-și apăra privilegiile împotriva oricărei puteri.
În 1438, răscoala a fost zdrobită. Așa că din 1438 sistemul politic s-a bazat pe Unio Trium Nationum, iar societatea a fost reglementată de aceste trei tipuri de proprietăți de moșii: nobilimea (în cea mai mare parte din etnici maghiari), burghezii secui și sașii. Un număr insignifiant de mic de moșii aparținea „schismaticilor” ortodocși. Că se clama prin lege sus și tare că „Privilegiile definesc statutul celor trei națiuni recunoscute - maghiari, secui și sași - și cele patru biserici - excluderea se referă la comunitatea românească și la biserica ortodoxă, o comunitate care reprezenta peste 50% din populație în mijlocul secolului al XVIII-lea." („Drepturile privilegiate ale statutului celor trei națiuni recunoscute, unguri, secui și sași - și ale celor patru biserici - luterană, calvină, unitariană și catolică." (Catherine Durandin, Histoire des Roumains, Librairie Artheme Fayard, Paris, 1995). Și deștepți cum suntem, după 1989 noi le-am dat înapoi „nobililor” proprietari chiar și sate și păduri întregi, pe când ungurii, la „reciprocitate”, au confiscat proprietățile lui Gojdu, asta și cu sprijinul premierului Tăriceanu și al ministrului său de externe, MRU, adică Ungureanu, utecist de omenie, participant ca elev la ultimul congres al P.C.R., al XIV-lea, din noiembrie 1989, și bun cunoscător de maghiară!
Deși românilor ortodocși nu li s-a permis „autoguvernarea” locală de care fac ungurii caz și acum, precum secuilor și sașilor din Transilvania și cumanilor și iazigilor (ramură a sarmaților, populație vorbitoare a unui dialect al limbii iraniene) din Ungaria, câțiva inși din clasa dominantă românească (nobilis kenezius) aveau aceleași drepturi ca și nobilii maghiari (dar oare câți erau?). Spre deosebire de Maramureș, după decretul Dietei de la Turda, singura cale de a rămâne (sau deveni) „nobil” era convertirea la catolicism și maghiarizarea!
Maramureșul în ridicarea topografică iozefină, 1782-1785
Pentru a-și păstra pozițiile, unele familii românești s-au convertit la catolicism și au fost maghiarizate (cum ar fi familiile Hunyadi/ Corvinus, Bedőházi, Bilkei, Ilosvai, Drágffy, Danfi, Rékási, Dobozi, Mutnoki, Dési și Majláth). Unii au ajuns pe cele mai înalte culmi sociale, dar cu condiția de a se maghiariza. Și doar așa Nicolaus Olahus a devenit arhiepiscop de Esztergom, în timp fiul regentului Iancu de Hunedoara (voievod al Transilvaniei în 1441, guvernator al regatului Ungariei între 1446-1453, apoi căpitan suprem al Ungariei şi al Transilvaniei între 1453-1456), pe jumătate român, Matthias Corvinus (Matei Corvin, în maghiară Hunyadi Mátyás, în germană Matthias Corvinus, în croată Matija Korvin; 1443, Cluj - 1490, Viena), a devenit regele al Ungariei.
Dar deoarece majoritatea românilor nu a trecut la romano-catolici, nu au putut fi reprezentați politic până în secolul al XIX-lea. Au fost privați de drepturi și au fost supuși segregării, nu li se permitea să trăiască sau să cumpere case în orașe, să construiască biserici de piatră sau să beneficieze de o dreaptă judecată! Mai multe exemple de decizii juridice ale celor trei națiuni după un secol de la crearea alianței Unio Trium Nationum demonstrează că românii nu puteau face apel în justiție împotriva maghiarilor și sașilor, dar nu insistăm și cu oarece exemple.
După o manevră diversionistă condusă de sultanul Murad al II-lea, era clar că scopul otomanilor era acela de a cuceri Ungaria. O figură cheie în Transilvania în acel moment era Iancu de Hunedoara (1400 - 1456). Primind numeroase moșii, Iancu a devenit unul dintre cei mai importanți proprietari de pământ din istoria maghiară, și cu un loc în consiliul regal pentru slujirea lui Sigismund de Luxemburg.
După ce a susținut candidatura lui Ladislaus al III-lea pentru tronul ungar, a fost răsplătit în 1440 cu căpitănia cetății Nandorfehérvár (Belgrad) și cu voievodatul Transilvaniei (coregent cu colegul său Miklos Újlaki). Următoarea campanie militară (e considerat unul dintre primii generali ai Evului Mediu) împotriva Imperiului Otoman i-a adus statutul de regent al Ungariei în 1446 și recunoașterea papală ca prinț al Transilvaniei în 1448.
Localizarea castelului Huniazilor (Corvinilor)
Castelul Huniazilor (Corvinilor)
A devenit legendă încă din timpul vieții, subiect și erou de balade. Este încă o enigmă ascensiunea sa politică de la fiul unui cavaler român de la curtea regelui Sigismund de Luxemburg la conducerea regatului Ungariei în calitate de guvernator. Este o ascensiune politică fulminantă tocmai în perioada despre care ne amintim că românii au fost asupriți în Ungaria. Asta deoarece a trecut la catolicism și s-a maghiarizat! Ba cronicarul Antonio Bonfini (1434-1503). consemnează la finele secolului al XV-lea o legendă despre ascendența regală a lui Iancu de Hunedoara, care ar fi fost fiul nelegitim al regelui Sigismund de Luxemburg. Acest rege al Ungariei ar fi avut o relație amoroasă cu fiica unui nobil din familia Murșina (Morzsinai). Atât Bonfini, cât și un alt cronicar care l-a preluat peste o jumătate de secol, Gáspár Heltái, explică ascensiunea politică a lui Iancu de Hunedoara prin această origine bastardă. Era greu de înțeles pentru cei doi cronicari și, probabil și pentru oamenii epocii lor, ascensiunea unui român în fruntea Ungariei. Ba mai mult, Bonfini relatează și despre originea bizantină a mamei lui Iancu de Hunedoara, rudă cu împărații de la Constantinopol. O altă legendă consemnată de același cronicar afirmă descendența Hunedoreștilor în familia română Corvinus, argumentată cu prezența corbului pe stema nobiliară a familiei.
Documentele istorice atestă fără dubii originea românească a lui Iancu de Hunedoara. În 1409, când tatăl său, Voicu, a primit de la rege moșia Hunedoara cu pertinențele sale, apare pentru prima dată în izvoare, sub numele Ioan. Peste un deceniu, în 1419, dania regală pentru Hunedoara a fost transcrisă la cererea unchiului său, ocazie cu care apare și fratele său, care avea același nume, Ioan. Nu era un caz neobișnuit ca doi copii să poarte același nume. Toate documentele medievale îl mențiomează cu numele Ioan. Dacă până prin 1440 izvoarele îl consemnează cu numele Ioan Românul (Johannes Valachus sau Johannes Olahus), după ce a intrat în centrul vieții politice, sursele îi menționează particula de nobilitate – Ioan de Hunedoara (Johannes de Hunyad sau Johannes Hunyadi). Dacă originea românească este indiscutabilă, istoricii nu au ajuns încă la un numitor comun în legătură cu originea socială și geografică a lui Voicu, tatăl lui Iancu. El apare în izvoare în calitate de cavaler la curtea regală, adică pe o poziție superioară în ierarhia curtenilor. Unii istorici susțin originea lui în Țara Românească, în timp ce alții pe cea în mediul cnezilor români înnobilați din Țara Hațegului.
Ţara Hategului, detaliu dintr-o hartă a Transilvaniei de la 1607, gravată în cupru de cartograful olandez Jodocus Hondius
Hațeg, cu Google Maps
Și avea să particuipe la ultima ofensivă cruciată de la Kossovopolje din 1448! Și acum acolo au „inventat” unii statul musulman Kosovo în 2008, nerecunoscut de România! Sub impulsul noului papă, Nicolae al V-lea, Iancu a organizat o nouă cruciadă antiotomană în 1448. Pentru a-și asigura flancul sud-estic, l-a pus pe tronul Țării Românești pe nobilul ungur Vladislav (adică Vlaicu Vodă, cel care a acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul) în locul lui Vlad Dracul (care pactizase cu turcii în urma campaniei de la Varna, dar care înainte stătuse și pe la Sighișoara), iar în Moldova pe Bogdan al II-lea, tatăl lui Ștefan cel Mare. Ambele state româneti și-au trimis trupele în sprijinul lui Iancu, domnul Țării Românești participând chiar personal la campanie. Planul cruciadei prevedea unirea cruciaților cu trupele albanezului Skanderbeg. Noua cruciadă a suferit un eșec la Kossovopolje în 17-19 octombrie 1448, la câțiva kilometri distanță de locul bătăliei din 1389 dintre trupele sârbe și turcești. Eșecul lui Iancu se datorează slabei mobilizări internaționale în favoarea cruciadei și, mai ales, trădării despotului sârb, Gheorghe Brankovici. Acesta a refuzat să participe la cruciadă și chiar l-a luat prizonier pe Iancu, abia scăpat cu viață de pe câmpul de luptă. Între cei doi a izbucnit un conflict, rezolvat până la urmă printr-o logodnă și o înțelegere legate de averi. Practic campania din 1448 este ultima campanie ofensivă împotriva turcilor, următoarele confruntări dintre armatele maghiare și otomane având un caracater defensiv pentru Ungaria. Oare statul Kosovo de azi să fie o răzbunare împotriva sârbilor peste secole?
După ce turcii au cucerit Bizanțul, în bătălia pentru Constantinopole Iancu neparticipând, bătălia de la Belgrad a constituit cheia salvării Ungariei pentru următorii 50 de ani. Sultanul a respectat pacea din 1451 și doar la expirarea ei în 1454 a atacat Serbia, campanie repetată și în anul următor. Toată lumea se aștepta la o confruntare majoră cu turcii, în care Ungaria avea rolul predestinat de poartă a Europei. Marea confruntare a avut loc la Belgrad în iulie 1456. Oastea cruciată, formată din trupe maghiare, din mercenari germani și cehi, a fost completată cu o mulțime de țărani și orășeni fără experiență militară, însă însuflețiți de discursurile franciscanilor despre iertarea păcatelor prin participarea la războiul sfânt împotriva necredincioșilor. Victoria categorică a cruciaților conduși de Iancu de Hunedoara și de Ioan de Capistrano (călugăr și teolog franciscan) a salvat Europa de pericolul atacurilor otomane pentru peste o jumătate de secol. Abia în 1521 sultanul a atacat și cucerit Belgradul, cheia cuceririi Ungariei în anii următori. Bătălia de la Belgrad a avut efect psihologic pozitiv asupra Europei creștine, deoarece s-a spulberat mitul invincibilității lui Mahomed Cuceritorul, dobândit de acesta după căderea Bizanțului.
Belgrad pe imagine satelitară
Belgradul a fost ultima bătălie a lui Iancu de Hunedoara. Din cauza ciumei, care a cuprins tabăra creștină, comandantul cruciaților s-a stins din viață în 11 august 1456. A murit un „Atlet al lui Christos”, cum l-au numit toți papii care i-au apreciat meritele în lupta antiotomană. A fost înmormântat în catedrala catolică Sfântul Mihail din Alba Iulia, unde astăzi mormântul lui este loc de pelerinaj pentru toți cei care îi cinstesc memoria după mai mult de o jumătate de mileniu. El este cel pentru care, în cinstea unei victorii, papa Calixt al III-lea a cerut să se tragă clopotele la prânz, în toate catedralele catolice, obicei păstrat şi astăzi în lumea creştină. Chiar și pentru istoricii de azi este greu să se înțeleagă cum a fost posibil ca un român să conducă Ungaria la mijlocul secolului al XV-lea!
Era modernă
Autoritatea primară autonomă
Atunci când principala armată maghiară și regele Ludovic al II-lea Jagiello au fost uciși de otomani în bătălia de la Mohács din 1526, Ioan I Zápolya - voievodul Transilvaniei, s-a opus succesiunii lui Ferdinand de Austria (mai târziu împăratul Ferdinand I) la tronul maghiar și forței sale militare. Când Ioan a fost ales rege al Ungariei, o altă parte l-a recunoscut pe Ferdinand. În lupta care a urmat, Zápolya a fost susținut de Sultanul Suleiman I, care (după moartea lui Zápolya în 1540) a învins Ungaria centrală pentru a-l proteja pe fiul lui Ioan al II-lea. Ioan Zápolya a fondat Regatul Ungariei de Est (1538-1570), din care s-a desprins Principatul Transilvaniei, care a fost creat după semnarea Tratatului de la Speyer din 1570 de către Ioan Sigismund Zápolya și împăratul Maximiliam al II-lea al Sfântului Imperiu Roman.
Habsburgii au preluat controlul asupra regiunii Ungariei Regale, care cuprindea județe de-a lungul frontierei austriece, Ungaria Superioară și județe din nord-vestul Croației. Otomanii au anexat Ungaria Centrală și de Sud, formând un pașalâc turcesc.
Ungaria de Est în 1550
Transilvania ca principat sub suzeranitatea Imperiului otoman (cu toponimele germane)
Transilvania a devenit un stat suzeran Imperiului Otoman, unde prinții conducători plăteau tribut, având o autonomie relativă și cu influențe austriece și turcești pentru aproape două secole. Acum, peste autoritatea religioasă catolică, se permite dezvoltarea bisericilor luterană și calvinistă, dar biserica ortodoxă răsăritenă a fost doar „tolerată”!
Transilvania era guvernată de prinți și dietă (parlament). Dieta Transilvaniei cuprindea elita maghiară (nobilimea etnică maghiară și clerul), liderii sași („burgări” germani) și secuii liberi. Românii... pe dinafară!
Prinții din familia Báthory, care și-au asumat puterea la moartea lui Ioan al II-lea în 1571, au condus Transilvania sub otomani (și puțin și sub suzeranitatea habsburgică) până în 1602. Așa că e mult de săpat...
Să fiți iubiți!
Constantin NIŢU
http://webdidacticanova.blogspot.ro/
http://geo.unibuc.ro/cv_nitu_c.html
-->
Comentarii