Călătorii geodezice, Istoria Transilvaniei (IX.6)
Transilvania se unește cu țara!
Moto: „Sunt român
Eu din români îmi trag sorgintea.
C-o sfântă dragoste-i iubesc
şi pentru tot ce-i românesc,
oricând, şi braţele şi mintea
şi sufletul mi le jertfesc.”
poezie celebră de Bogdan Petriceicu Hasdeu
Parte a României Mari
Principatele Țara Românească și Moldova, numite și Principate Dunărene, s-au unit în 1859, formând „Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești”, sub conducerea lui Cuza, cel care a inițiat cele mai multe reforme ale statului modern, care era, totuși, sub suzeranitate otomană.
Principatele Unite Țara Românească și Moldova
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, fondatorul reformelor unui stat modern
Dar monstruoasa coaliție l-a îndepărtat pe Cuza de la domnie și l-au adus pe principele de Hohenzollern-Sigmaringen, Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, ce devine domnitor în 1866. În urma războiului româno-ruso-turc din 1877-1878 Principatele Unite își recapătă independența. La 14 martie 1881, Carol devine primul rege al României, primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, sub numele Carol I al României, principatul său german, de doar 906 km 2 fiind „înghițit” de Prusia!
Alianțele militare în primul război mondial
Deși regii Carol I și Ferdinand I erau germani din dinastia de Hohenzollern, România a refuzat să se alăture Puterilor Centrale și a rămas neutră în 1914 la izbucnirea primului război mondial. Dar în 1916, România s-a alăturat Antantei (vezi harta) prin semnarea unei convenții militare secrete care recunoaște drepturile României asupra Transilvaniei. Soția regelui Ferdinand, Maria („mama răniților”, cu părinți britanici și ruși) a avut o mare influență în acești ani. Trupele germane și bulgare au ocupat Muntenia și guvernul a fost mutat la Iași. Despre ce au făcur trupele bulgare pe aici, staționat fiind comandamentul bulgar la celebra Capșa, vom scrie în altă parte….
Ca urmare a convenției, România a declarat război Puterilor Centrale la 27 august 1916 și a traversat Munții Carpați în Transilvania (că doar vă amintiți cântecul „Treceți, batalioane române, Carpații”!), ceea ce a forțat Puterile Centrale să lupte pe un alt front. O contraofensivă germano-bulgară a fost declanșată în luna următoare în Dobrogea și în Carpați, conducerea armatei române ordonând retragerea în România până la jumătatea lunii octombrie și, eventual, conducând recucerirea Bucureștiului. Iesirea Rusiei din război în martie 1918 prin Tratatul de la Brest-Litovsk a lăsat singură România în Europa de Est și așa a fost negociat în mai 1918 un tratat de pace între România și Germania. Până la mijlocul lui 1918 puterile centrale au pierdut războiul pe frontul de vest și imperiul austro-ungar a început să se dezintegreze. Austro-Ungaria a semnat un armistițiu general în Padova la 3 noiembrie 1918. Națiunile din interiorul Austro-Ungariei și-au proclamat independența față de imperiu în lunile septembrie și octombrie ale acelui an.
Dar oare ce se întâmpla în estul României? Basarabia (așa cum fusese definită în cadrul administrației țariste în 1812 la Tratatul de la București) s-a constituit ca Republică Democrată Moldovenească la sfârșitul anului 1917, proclamându-și întâi autonomia în cadrul Republicii Ruse, apoi, după Revoluția din Octombrie, independența față de Rusia bolșevică și, după câteva luni, la 27 martie/9 aprilie 1918 unirea cu Regatul României.
Regatul României în 1918 după unirea cu Republica Democratică Moldovenească
Nu totul a mers ca pe roate. Lenin nu se împăca cu ideea pierderilor teritoriale și toți conducătorii ruși, feudali, capitaliști, comuniști sau capitaliști postcomuniști respectă preceptele testamentului lui Petru cel Mare, ca imperiul țarist, URSS sau Federația Rusă să aibă mereu înăuntrul frontierelor sale, „la margine” doar teritorii luate de la țările vecine. Nu accentuăm aici asupra detaliilor unirii Basarabiei cu România.
Așadar, în 1918, ca urmare a înfrângerii germane în primul război mondial, monarhia austro-ungară s-a prăbușit. Pe 31 octombrie, are succes la Budapesta o revoltă, care a adus la putere un premier liberal proantantă, Mihály Károlyi, conte de Carei! Influențat de pacifismul lui Woodrow Wilson, Károlyi a ordonat dezarmarea armatei ungare. Guvernul Károlyi a scos în afara legii toate asociațiile armate maghiare.
Tratatul de la Buftea, care am amintit, a fost denunțat în octombrie 1918 de guvernul român, care a reintrat apoi în război pe partea Antantei și a avansat spre râul Mureș (Transilvania).
Liderii Partidului Național din Transilvania s-au întâlnit și au redactat o rezoluție invocând dreptul de autodeterminare a românilor din Transilvania (în 14 puncte, influențat de Woodrow Wilson) și au proclamat unificarea Transilvaniei cu România. În noiembrie, Consiliul Național Central al Românilor, reprezentând toți românii din Transilvania, a anunțat guvernul de la Budapesta că va prelua controlul asupra a douăzeci și trei de județe transilvănene (și a altor părți ale altor trei) și a cerut un răspuns maghiar până în 2 noiembrie. După negocierile cu consiliul, au fost respinse propunerile, guvernul maghiar susținând că nu s-a reușit să se asigure, chipurile, drepturile etnicilor maghiari și germani (ceea ce susțin și acum Tokes și UDMR!). la 1 decembrie 1918, a fost convocată de către Marele Sfat Național Român, prin Consiliul Național Român Central de la Arad, la care au participat 1228 de deputați pentru a vota Rezoluția de la Alba Iulia, prin care se pecetluia Unirea Transilvaniei cu Regatul Român. Marea Adunare Națională a avut loc în Sala Cazinoului din Alba Iulia.
Fiind duminică, festivitățile au început la ora 7 dimineața cu slujbe religioase, atât în biserica ortodoxă, cât și în cea catolică. Ar fi păcat să nu amintim pe câțiva dintre participanți, respectiv N. Ivan, A. Cosma, Saftu, Giurgiu, Grapini, Ciser, Flueraș, Jumanca, T. Albani, Mihuț etc. Tineri și mici de statură sunt toți. Lumea îi primește cu simpatie și aclamții. Când intră în sală Imbroane, Ghiță Pop, Geni Goga, Șchiopul, refugiații noștri, în sală izbunesc din nou aclamațiile. Apar apoi arhierei, Radu, Popp, Frențiu, Hossu între ovațiile furtunoase ale tuturor. După ei, aclamat cu căldură Șt. C. Pop, apoi T. Mihali, maiorul Vlad și ofițerii din România: Băgulescu, Jeleriu, Mărculescu, înalță chipiile românești și salută adunarea extaziată.”Apoi totul a decurs normal...
Textul rezoluției de la Alba Iulia
Pe lângă cei 1.228 de delegaţi, au venit la Alba, după cum menţionează contemporanii, peste 100.000 de români din toate colţurile Transilvaniei: „cât cuprindea ochiul numai om şi om în continuă mişcare, producând un vuiet de parc-ar fi fost talazurile mării în vreme de furtună". În timp ce, pe câmpul lui Horea, mulţimea aştepta cu înfrigurare, în sala cazinei ofiţerilor din Alba Iulia delegaţii se adunaseră.
O imagine de la Marea Adunare a Românilor, Alba Iulia, 1 decembrie 1918
Dintr-un colţ al sălii izbucneşte cu energie vechiul cântec patriotic „Pe-al nostru steag e scris unire". Întreaga asistenţă îl cântă cu o însufleţire deosebită. El este practic lozinca sub care se va desfăşura întreaga zi. Rând pe rând, îşi fac apariţia membrii Consiliului Naţional Român Central primiţi cu ropote de aplauze. Ultimul soşeşte George Pop de Băseşti - preşedintele CNRC, ultimul în viaţă dintre memorandişti.
În sală se aflau 680 de delegaţi aleşi în cele 130 de circumscripţii electorale ale Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului şi Sătmarului. Alături de ei participau reprezentanţii episcopiilor româneşti, societăţilor culturale, institutelor de învăţământ superior şi şcolilor medii, reuniunilor învăţătoreşti, reuniunilor de meseriaşi şi femei, delegaţii Partidului Social Democrat Român, gărzilor naţionale şi ai societăţilor studenţeşti; în total 1.228 de delegaţi.
În discursul său, George Pop de Băseşti a amintit marile momente ale luptei naţionale a românilor conchizând: „Vrem să zdrobim lanţurile robiei noastre sufleteşti prin realizarea marelui vis al lui Mihai Viteazul: Unirea tuturor celor de o limbă şi de o lege, într-un singur şi nedespărţit stat românesc". A urmat la cuvânt Vasile Goldiş care a spus: „Naţiunile trebuiesc eliberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat, Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi eliberată îl recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: Unirea ei cu Ţara Românească".
În finalul discursului său, Vasile Goldiş a dat citire textului Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale:
„I. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.
- Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus-indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:
- Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
- Egală îndreptăţire şi deplină libertate confesională pentru toate confesiunile din stat.
- Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambe sexe, în vârstă de 21 ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.
- Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.
- Reformă agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e, pe de o parte, promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.
- Muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.
- Adunarea Naţională dă expresie dorinţei sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale.
- Românii adunaţi în această Adunare Naţională salută pe fraţii lor din Bucovina scăpaţi din jugul Monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara-mamă România.
- Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume naţiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană şi hotărăşte ca acest salut al său să se aducă la cunoştinţa tuturor acestor naţiuni.
VII. Adunarea Naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea şi unitatea naţiunii române.
VIII. Adunarea Naţională dă expresiune mulţumitei şi admiraţiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizaţiunea de ghiarele barbariei.
- Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii".
Votată, într-o atmosferă de un entuziasm de nedescris în cuvinte, Rezoluţia a devenit, astfel, documentul istoric prin care se înfăptuia visul de veacuri al poporului român: România Mare. Pentru ca mulţimea să poată fi informată simultan de hotărârea luată s-au înălţat, ca şi la 1848, în cele patru puncte cardinale ale platoului lui Horea, patru tribune. De aici au vorbit mulţimii liderii mişcării naţionale.
„În ziua aceasta poporul român din tot cuprinsul plaiurilor de dincoace de Carpaţi şi-a rostit voinţa nestrămutată de a se uni cu fraţii lui de un sânge din România. Prin această rostire înţeleaptă unitatea neamului nostru e desăvârşită. Dacia lui Traian şi România unită pe timp scurt de Mihai Viteazul şi-a luat fiinţă pentru toate timpurile cât va trăi neamul românesc pe pământ", scria ziarul "Libertatea".
La 11/24 decembrie 1918, regele Ferdinand emite Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu vechea Românie. În cursul anului 1919, regele Ferdinand şi regina Maria au întreprins un lung turneu prin Transilvania. Solemnitatea încoronării regelui Ferdinand I şi a reginei Maria a avut loc la 15 octombrie 1922 la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia. Însemnele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei au fost adăugate coroanei regale de oţel a regelui Carol I, ce amintea de Plevna, fapt ce a simbolizat actul unirii tuturor provinciilor istorice româneşti sub sceptrul aceluiaşi monarh.
Cu acest prilej, regele Ferdinand se adresează tuturor românilor cu o proclamaţie: „Mă închin cu evlavie celor cari, în toate vremurile şi de pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi jertfa lor, au asigurat unitatea naţională şi salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas şi simţire de la Tisa până la Nistru şi până la Mare". În următoarea zi au fost organizate o serie de manifestări la Arcul de Triumf din Bucureşti, la care au participat reprezentanţi din peste 20 de state europene, din SUA şi Japonia, acest fapt demonstrând recunoaşterea internaţională a noului stat unitar român.
În 1990, la 27 iulie, Parlamentul României hotărăşte ca ziua de 1 Decembrie să devină Ziua Naţională a României. Primul 1 Decembrie ca zi naţională a fost marcat la Alba Iulia, la 1 decembrie 1990. De altfel, în fiecare an, atât la Alba Iulia, cât şi în toate oraşele mari din întreaga ţară au loc manifestări şi ceremonii prilejuite de aniversarea zilei de 1 Decembrie, evenimente care îi reunesc pe românii de pretutindeni.
Consiliul Național al Germanilor Transilvăneni și Consiliul Șvabilor Dunăreni din Banat au aprobat proclamația la 8 ianuarie 1919. Ca răspuns, adunarea generală a ungurilor de la Cluj a reafirmat la 22 decembrie 1918 loialitatea maghiarilor din Transilvania față de Ungaria. Conducătorii pardidelor maghiarilor din România și ai UDMR nu se dezmint nici acum, în 2018, la aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire, László Tőkés jucând un rol de fruntaș!
Secuii și Unirea din 1918
Declaraţia de adeziune a secuilor la Unirea cu România a fost expusă în Parlamentul României Mari în februarie 1919. Documentul este considerat unul excepţional, dar ignorat de istorici. Din discursul deputatului secui Joseph (Iosif) Fay răzbate idea că secuii au inteles comandamentele politice generate de Unirea Transilvaniei cu România, la 1 Decembrie 1918. Prlamentarul promite că secuimea va deveni un factor important în consolidarea şi dezvoltarea României Mari.
Ședința Parlamentului României Mari în februarie 1919
Iată declaraţia deputatului secui, reprodusă în „Dezbaterile Adunării Deputaţilor nr. 41/1919-1920“: „Dlor, înainte de toate vă rog să iertaţi greşelile cuvântării mele, deoarece în româneşte numai de câteva luni vorbesc. Anume vreau să vorbesc ceva despre poporul secuilor.Vreau să vă atrag atenţia asupra acestui popor de omenire sârguincios. Având nădejde ca interesele sale vitale vor fi ocrotite în marginile noului stat, secuii au primit cu linişte şi cu încredere unirea cu România. (Aplauze prelungite).
Cum că aşa este, aceasta o dovedeşte scurt faptul de parlamentarii maghiari din ţinutul României Mari au ieşit aproape fără excepţie din sânul acestui popor. Nu tăgăduiesc că au fost şi poate sânt şi de aceia care accentuând lozinci de agitare au voit să tulbure liniştea înţeleaptă a secuimii, prin lipsa de conştiinţe şi cu uşurinţă. Dar, domnilor deputaţi, aceştia nu au nici o însemnătate serioasă. Procedeele acestea, drept vorbind, nici nu se pot numi agitatiţuni. Deoarece agitaţie nu este. Este însă o frazeologie năbădăioasă cu care conducătorii care îşi au pierdut oştirile mai încearcă apusa lor putere şi fac pe disperaţii politicii. Aceşti domni se pot agita. Poate se pot chiar înnebuni unii pe alţii, dar nu nebunesc pe cumintele nostru popor secuiesc, muncitor.
Poporul acesta ştie să cumpănească greutatea stringentă a schimbărilor universal istorice şi a evoluţiunii, precum se vede şi din faptul că mica noastă naţiune, înconjurată de popoare străine, nu s-a putut păstra decât făcând numai politica reală. Domnilor deputaţi, de multe secole - 1500 de ani - secuimea trăieşte strânsă într-un colţ în munţii Ardealului. În acest enorm timp partea cea mai mare a vieţii, secuimea a petrecut-o ca copil vitreg al statului ungar. (Aplauze prelungite.) Viaţa tradiţională separată a acestui popor a căzut jertfa tendinţelor maghiare de unificare şoviniste, aproape tot aşa ca şi existenţa altor popoare vechi, locuitoare pe teritoriul statului ungar. (Aplauze umanime, strigări de bravo.)
Cât de dezvoltată a fost conştiinţa existenţei separate a secuilor față de orice alt popor şi chiar şi fată de fratele său maghiar este destul să o dovedesc cu indicaţia declarantului fapt istoric că oştirile secuieşti au luptat pe la 1600 la Unirea cu oştirile lui Mihai Viteazul. (Aplauze furtunoase. Strigări de bravo). Domnii mei, dacă aşa a fost în evul mediu, când de fapt piaţa naţională a secuimii exista şi când deosebirile de interese o puteau duce pe astfel de acute loviri, cu atât mai mult s-au dezvoltat aceste deosebiri în evul nou, dându-şi cele mai mici urme de viata secuiască separată au fost şterse.
Chiar şi în timpul cel mai din urmă, guvernele ungare nu au recunoscut importanţa secuimii ungureşti, într-atâta chiar, din Ungaria, puternic dezvoltată de la 1867 încoace, aşa zicând numai această regiune a rămas nedezvoltată, neglijată, fără o reţea de diferite de oarecare valoare şi fără instituţii culturale, la înălţimea nivelului modern, aşa că funcţionarii maghiari trimişi în teritoriul secuiesc considerau numirile în acest teritoriu ca o dizgraţie, aş putea zice ca o deportaţie. (Aplauze)
Domnilor deputaţi prin hotărârea Conferinţei de Pace, România a devenit stăpâna ţării secuilor şi prin aceasta îndreptarea neglijenţelor a trecut ca o problemă asupra guvernului român. Limitele unei cuvântări parlamentare ar fi înguste ca să înşirăm toate câte ar fi de făcut, dar a căror realizare cu consideraţie şi bunăvoinţă mult ar contribui şi la buna stare a secuimii si la înflorirea ei, dar şi la ridicarea culturii şi cinstei statului. (Aplauze)
Dintre problemele care aşteaptă soluţii le vom pomeni numai (pe) câteva din cele mai însemnate. După părerea mea, în rândul întâi ar fi nevoia de construire a reţelei de cai ferate, care sa aibă ca rezultat legătura secuimii cu porturile marii. (Aplauze prelungite.) Legătura aceasta ar fi cu atât mai însemnată cu cât este sigur ca şi până aci interesele vitale ale secuilor tindeau spre sud (aplauze) şi că ei, fiind un popor par excellence comercial, trecură pe drumuri muntoase, grele de umblat, trecură cu carele lor şi Carpaţii ca să-şi satisfacă trebuinţele lor. D-lor deputaţi, tot atât de însemnat aş socoti şi sprijinirea eficace din partea statului, a bisericilor şi a şcolilor, deoarece din cauza neglijării seculare de care am vorbit, secuii nu sunt în stare sa-şi susţină institutele de cultura cu succes, şi numai din propria putere. De mâna întâi ar fi şi chestiunea funcţionărimii secuieşti. Într-o naţie atât de omogenă ca cea secuiască, îndrăznesc să afirm că ar fi în interesul cel mai înalt al statului să existe o întocmire care şi în administraţie şi în justiţie ar fi favorabilă existenţei în masă a elementului secuiesc, sârguincios şi politiceşte element de încredere.
Însă dacă susţinând unitatea statului român, poporul secuiesc şi-ar putea conduce afacerile sale cu o astfel de soluţiune a chestiunii, nu ar duce la iredentism, ci din contră la încopcierea trainică a mai bunei înţelegeri, care ar lipi pe secui de statul căruia ar avea să-i mulţumească renaşterea vieţii sale tradiţionale. (Aplauze)
Ca cetăţean credincios al statului român şi ca secui care îmi iubesc neamul, am venit în acest loc, nevoind să ţin seama de acea teroare nestăpânită a societăţii cu care răposaţii conducători au voit să silească pe secui să se bată cu mori de vânt. (Aplauze) Noi am adus cu noi încredere şi ca răspuns cerem tot încredere. (Aplauze) D-lor deputaţi, părerile dv. nu trebuie sa le întemeiaţi pe aparenţă, trebuie să vedeţi, să cunoaşteţi poporul secuiesc, muncitor, cu suflet cinstit, de aceea zic: ajutaţi-ne ca armele agitatorilor să le luăm prin aceea când nu veţi privi la noi ca învingătorul la învins, ci că vă veţi întoarce ca prieten la prieten (aplauze prelungite) la acest popor de secui care mult a suferit şi care este vrednic de o soartă mai bună. Făcându-se astfel, eu sunt convins că în scurt timp poporul secuiesc va fi una din pietrele cele mai sigure la edificiul României Mari. (Aplauze prelungite şi îndelung repetate)
După declaraţia deputatului secui, a luat cuvântul Nicolae Iorga. „Domnilor, mulţumesc în numele dumneavoastră domnului deputat baron FAY pentru cuvintele spuse în numele secuilor, care şi alături de Ştefan cel Mare au luptat la Podul Înalt în 1475 pentru apărarea Moldovei şi a românismului, şi care în cea mai mare parte sunt vechi fraţi ai noştri români care şi-au pierdut limba lor. Îi mulţumesc pentru încrederea ce o pune în statul român, care va şti să preţuiască această încredere”.
Istoricul Ion Coja susţine că Declaraţia deputatului de Odorhei, Joseph Fay, citită în primul Parlament al României Mari, este un document excepţional, dar ignorat sau ocultat de istorici. Atât de cei români, cât şi de cei maghiari. Coja apreciază că pentru ultimii este de înţeles, dar pentru primii nu. „Ar fi de recomandat ca acest text să apară şi în manualul de Istorie a secuilor, dacă acest manual este scris cu un minim de respect pentru Adevăr“, susţine istoricul.
Adeziunea secuilor la o convieţuire demnă şi paşnică în cadrul statului naţional unitar român este susţinută şi de prof. univ. dr. Ioan Bojan. „O poziţie de sine stătătoare, favorabilă Unirii Transilvaniei cu România, au adoptat şi secuii. La începutul anului 1920, baronul Joseph Fay, deputat din partea secuilor, a făcut următoarea declaraţie în Parlamentul României: «Secuii, avînd nădejde că interesele lor viitoare vor fi ocrotite în sînul noului stat, au primit cu încredere şi linişte Unirea Transilvaniei cu România»“.
Dar cine a fost Joseph Fay? Nepotul acestuia scriitorul Ştefan Fay spune: ”Bunicul meu după tata, Iosif de Fay, s-a născut în Transilvania şi s-a căsătorit cu Gabriela Kemeny, descendentă din Ioan Kemeny. A fost mai intâi Capitan de Fagaras, apoi Principe al Transilvaniei. Ioan Kemeny se tragea din familia Micula de pe Somes, cu numele maghiarizat in Kemeny. Iosif de Fay, la indemnul insistent al lui lui Octavian si Eugen Goga, al lui Octavian Tăzlăuanu si al altor mari patrioţi români, a fost deputatul secuimii din Odorhei în Parlamentul României, iar discursul său în română pe care abia o învăţase pentru acea ocazie, pe 19 februarie 1920, nu numai că a fost ovaţionat, dar şi remarcat de Nicolae Iorga, pe atunci preşedintele Parlamentului. Regele Ferdinand i-a propus bunicului meu intrarea în diplomaţie. A fost numit responsabilul Legaţiei Române de la Tokyo şi, învăţând pe lângă alte 13 limbi şi japoneza, a fost ales de ansamblul Corpului Diplomatic din Japonia să ţină discursul la aniversarea Mikado-ului. Apoi a ajuns prim-secretar de ambasadă la Bruxelles unde se pare ca a fost asasinat. În orice caz, a fost găsit fără viaţă, în condiţii neelucidate. Pentru meritele sale, a fost decorat cu Coroana României, Steaua României şi Ordinul Soarelui Răsare al Japoniei”.
Componența și împărțirea etnică a Ungariei după primul război mondial (din anexele Conferinței de pace de la Paris)
Trupele române, reprezentând puterile Antantei, au intrat în Transilvania de est la 12 noiembrie 1918. În decembrie au intrat în sudul Transilvaniei, au trecut linia de demarcație pe râul Mureș până la jumătatea lunii decembrie și au avansat spre Cluj (Kolozsvár) și Sighet (Máramarossziget) după ce a cerut Puterilor ce negociau la Versailles să protejeze românii din Transilvania. În februarie 1919, pentru a preveni confruntările armate dintre trupele românești și trupele ungare în retragere a fost creată o zonă neutră.
Primul ministru al Republicii Ungare nou-proclamate a demisionat în martie 1919, refuzând concesiile teritoriale (inclusiv Transilvania) cerute de Antantă. Atunci când a venit la putere în martie 1919, Partidul Comunist din Ungaria (condus de Béla Kun), după modelul bolșevic și după cel german, a fost proclamată Republica Sovietică a Ungariei. După ce a promis că Ungaria va recâștiga terenurile aflate sub controlul său în timpul Imperiului Austro-Ungar, a atacat Cehoslovacia și România, ducând la războiul intervenția armatei române în 1919. Armata ungară a început o ofensivă din aprilie 1919 în Transilvania de-a lungul râurilor Someș (Szamos) și Mureș (Maros). O contraofensivă românească a făcut ca armata română să ajungă la râul Tisa în luna mai. O ofensivă din iulie a trupelor maghiare a dat înapoi cu în 60 de kilometri linia frontului trupelor române. Atunci s-au enervat românii și printr-o altă contraofensivă a trupelor române a rezultat sfârșitul Republicii Sovietice a Ungariei după ocuparea Budapestei și punerea opincii românești pe frumoasa clădire a parlamentului maghiar! Mai multe detalii asupra operațiunilor militare și asupra unităților și marilor unități participante, despre comandanți și alți luptători, puteți citiți AICI.
Tratatul de la Versailles, semnat oficial în iunie 1919, a recunoscut suveranitatea României asupra Transilvaniei. Tratatele de la St. Germain (1919) și Trianon (iunie 1920) au definit în continuare statutul Transilvaniei și noua frontieră dintre Ungariași România. Diplomația Română a fost la înălțime la Trianon! Revizioniștii maghiari nu se împacă deloc cu destrămarea „închisorii popoarelor”. Pentru ei a fost o zi de doliu!
Destrămarea Transleithaniei, nu a „Ungariei Mari”, cum susțin revizioniștii maghiari
Așadar, Transleithania, teritoriul imperiului austro-ungar cu cetățeni cu alte limbi oficiale decât limba germană, în niciun caz așazisa Ungarie Mare, s-a destrămat. Regretele unora au fost mari. Cum puteau oare românii, majoritari în Transilvania, să fie egali cu marii proprietari de moșii, „nobili” maghiari, germani și secui? Regele Ferdinand I al României și Regina Maria a României au fost încoronați la Alba Iulia în 1922.
România Mare (1918-1940)
Și așa a luat naștere România Mare, adică statul român între primul și al doilea război mondial. România a ajuns la cea mai mare extindere teritorială, unind aproape toate țările românești istorice (cu excepția Maramureșului de Nord, a Banatului de vest și a unor zone mici din Partium si Crișana). Așadar, la sfârșitul primului război mondial, Transilvania și Basarabia au fost unite cu Vechiul Regat Român, deputații români transilvăneni declarând unirea Transilvaniei cu România la Alba Iulia la 1 decembrie 1918. Basarabia și-a declarat independența față de Rusia în 1917 prin Sfatul Țării, cerând trupelor românești să protejeze provincia de bolșevici. Unirea provinciilor Transilvania, Maramureș, Crișana și Banat cu vechiul regat al României a fost ratificată în 1920 prin Tratatul de la Trianon, care a recunoscut suveranitatea României în aceste zone și a stabilit granița dintre Republica Ungară și Regatul României. Unirea Bucovinei și Basarabiei cu România a fost ratificată în 1920 prin Tratatul de la Versailles. România a dobândit și Dobrogea de Sud de la Bulgaria, ca rezultat al victoriei sale în cel de- al doilea Război Balcanic din 1913.
Să fiți iubiți!
Constantin NIŢU
http://webdidacticanova.blogspot.ro/
http://geo.unibuc.ro/cv_nitu_c.html
-->
Comentarii
MULȚUMESC DE TRECERE!