Călătorii geodezice, Istoria Transilvaniei (IX.7)
Al doilea război mondial
Moto: „În analele cuprinzătoare ale barbariei umane, cruzimile puse în practică de germani pe evrei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial se detaşează prin scopul, varietatea, inventivitatea şi mai presus de toate prin lipsa lor de motivaţie.” Daniel Jonah Goldhagen în Călăii voluntari ai lui Hitler (1996)
Al doilea război mondial a fost un război global care a durat din 1939 până în 1945, deși unele conflicte asociate lui au început și mai devreme. A implicat marea majoritate a țărilor lumii - inclusiv toate marile puteri - care au format două alianțe militare opuse: Aliații și Axa. A fost cel mai întins război din istorie, și a implicat direct peste 100 de milioane de oameni din peste 30 de țări. Cei mai importanți participanți și-au dedicat întreaga capabilitate economică, industrială și științifică efortului de război, într-o stare de „război total”, ștergând distincția între resursele civile și cele militare. Marcat de moartea masivă a civililor, inclusiv de Holocaust (în care au fost uciși aproximativ 11 milioane de oameni) și de bombardamentele strategice ale centrelor industriale și demografice (în care au murit aproximativ un milion de oameni, și în cadrul cărora s-au distins bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki), el a dus la între 50 și 85 de milioane de decese, mai mult decât orice alt conflict din istoria omenirii.
Țările participante la cel de al doilea război mondial
Amintim doar că potrivit Pactului Molotov–Ribbentrop din august 1939, Germania și Uniunea Sovietică au anexat teritoriile vecinilor lor europeni, Polonia, Finlanda, România și Statele Baltice. României i s-a luat Basarabia, confirmând că toți conducătorii ruși au urmat îndeaproape testamentul lui Petru cel Mare! Nu vom descrie toate fazele războiului, scopul fiind referirea la Transilvania, România și pierderile sale teritoriale. Dar să începem cu începutul, respectiv cu pierederea Basarabiei și a Bucovinei de Nord.
Ca să nu ne lansăm în aprecieri, redăm din jurnalul lui Carol al II-lea, în care regele a consemnat evenimentele trăite și impresiile sale în perioada cedării Basarabiei către URSS, un adevărat document istoric cu privire la momentul „ruperii“ României Mari. Ministrul României la Moscova, Gheorghe Davidescu, este chemat, la data de 26 iunie 1940, de ministrul de Externe sovietic, Viaceslav Molotov, care îi înmânează nota ultimativă prin care U.R.S.S. cerea României cedarea Basarabiei şi Bucovinei de nord. La cererea respectivă era anexată şi o hartă pe care Molotov trasase cu un creion roşu traseul noii frontiere.
Carol al II-lea
Termenul stabilit pentru răspunsul guvernului român a fost de 24 de ore. Textul comunicatului a ajuns la Bucureşti abia în dimineaţa zilei de 27 iunie, pentru că URSS a întrerupt căile de comunicare în mod intenţionat pentru a pune presiune pe decidenţii de la Bucureşti. Derularea evenimentelor este prezentată în jurnalul regelui Carol al II-lea în şapte zile, din 27 iunie şi până în 3 iulie, ultima zi a evacuării Basarabiei. România era vulnerabilă din trei părţi: Bulgaria care dorea Dobrogea, Ungaria care voia Transilvania şi URSS. În aceste condiţii, România a preferat să cedeze fără luptă Basarabia. Dar să vedem evenimentele pe zile, concomitent cu impresiile regelui.
„Joi, 27 iunie. Oh! Ce zi îngrozitoare, de cumplită durere şi zi de absolută laşitate a unor români. Am ieşit din infernul zilei de astăzi moralmente zdrobit şi îmbătrânit cu 10 ani. Dar să recapitulez faptele. La 2 dimineaţa am fost deşteptat de un telefon de la Urdăreanu, zicând că Davidescu de la Moscova a telefonat că Molotov i-a remis o notă ultimativă, după ce toate legăturile telefonice au fost întrerupte. La 7, un al doilea telefon, prin care s-au primit preciziuni. Nu se cere de către U.R.S.S. decât să cedăm Basarabia şi Nordul Basarabiei [Bucovinei] şi să dăm răspunsul în 24 de ore. Această ştire m-a revoltat în cel mai înalt grad. Este un lucru aşa de oribil încât nici o minte românească nu poate să-l conceapă. Oricari ar fi riscurile, părerea mea este că trebuim să rezistăm la astfel de injoncţiuni şi să ne ţinem la ceea ce am spus atât de des, că dacă vom fi atacaţi, ne vom apăra. Se aşteaptă textul telegramei, ca să se poată lua o hotărâre.
Şi astăzi trebuia să fie zi de mare bucurie a bacalaureatului lui Mihăiţă. Început la 8, am putut să asist ¾ de ceas şi am constatat că copiii au răspuns foarte frumos. Şedinţa este solemnă, toţi băieţii în frac. La 9, vin Tătărăscu şi Gigurtu ca să discute situaţia. A asistat şi Urdăreanu. Nota e mai, e mai gravă încă decât credeam. Ni se cere evacuarea acestor teritorii în 4 zile şi ocuparea oraşelor Cernăuţi, Chişinău şi Cetatea Albă începând de mâine, ora 12. Eu sunt hotărât pentru rezistenţă, Gigurtu nu vede cum, iar Tătărăscu şovăie, înclinând mai mult pentru cedare. Ceea ce face poziţia noastră mult mai gravă este că n-avem siguranţa pe graniţele Ungariei şi Bulgariei şi riscăm o situaţie foarte critică dacă vom fi atacaţi pe trei fronturi. Totuşi, nu pot concepe, ca suveran al ţării, cum pot să cedez teritorii cari sunt, hotărât, de fapt şi istoric, româneşti. Raţionamentul U.R.S.S. că cere Nordul Bucovinei ca o slabă despăgubire pentru 22 de ani de ocupaţie românească în Basarabia este, pur şi simplu, ridicol. (...)
Între timp, am convocat, pentru ora 12, Consiliul de Coroană. Deoarece Dinu Brătianu s-a înscris în «P[artidul] N[aţiunii]», i-am oferit să-l numesc consilier regal; a refuzat însă. Mare şi frumos gest patriotic în aceste momente tragice ale României, n-am ce zice!?!?! La ora indicată, a avut loc Consiliul [de Coroană], cari a început printr-o expunere a faptelor, făcută de Tătărăscu şi Gigurtu, după care Ţenescu a expus situaţiunea militară. Preşedintele Consiliului şi ministrul Afacerilor Străine au arătat în cuprinsul Notei, ideea noastră de a cere discuţii şi răspunsul dat de Germania şi Italia. Şeful Marelui Stat-Major, fără a da un aviz, a expus situaţia militară, a cărui concluzie era că dacă suntem obligaţi să luptăm pe trei fronturi, mergem la dezastru sigur, că chiar aşa ne va fi greu fără nici un ajutor de nicăierea de a rezista. S-a mai pus chestiunea că este important a ne păstra armata intactă pentru zile poate şi mai negre. Chiar de la începutul avizului dat de vorbitori, între cei prezenţi, consilieri regali şi miniştri, s-au desemnat două curente: Iorga pentru rezistenţă, iar Argetoianu pentru cedare. Iorga a fost indignat faţă de M[arele] St[at]-M[ajor]. Rezultatul votului, care se găseşte pe pagina din faţă (157*), a fost pentru primirea ultimatumului: 11 – NU, 10 – DA, 4 – pentru discuţii şi 1 – rezervat. (...) De la început, s-a văzut tendinţa către cedare. La propunerea lui Urdăreanu, mobilizarea imediată a Armatei. S-au raliat toţi, afară de unul singur, Ballif. Nu pot zice că m-am sculat prea fericit de la acest Consiliu. A urmat să trimitem note prin care să cerem să stăm de vorbă. Rămâne să mi se prezinte cât mai repede textul.
După aceea, se făcuse 2, a avut loc promovarea clasei lui Mihăiţă şi declararea lor ca bacalaureaţi, după ce am dat băieţilor câte o tabacheră şi lui Mihăiţă Ordinul „Pentru Merit“ şi alte decoraţii profesorilor şi lui [Petre] Andrei, care a prezidat Comisiunea. A avut, pe urmă, loc masa pentru noii promovaţi şi profesorii lor. Oricine îşi poate închipui [ce] a fost în sufletul meu în acele momente, mai ales că chestiunea nu este publică. La şampanie am ţinut un mic logos, care cred că a fost foarte frumos. Am vorbit, adânc emoţionat fiind, atât de bacalaureatul lui Mihăiţă, cât şi de oribilele evenimente ale zilei. Mihăiţă, cu glas destul de tare, a citit cuvântarea pregătită azi-seară.
Sfârşindu-se masa, a şi venit Tătărăscu cu proiectul de răspuns, pe care l-am aprobat. Din discuţiile cu el, a reieşit că este pentru cedare. Raţionamentele lui sunt, incontestabil, logice, nefiind susţinuţi de nimeni, chiar aliaţii noştri din Înţelegerea Balcanică, iugoslavii, sfătuindu-ne să primim, iar pe de altă parte primejdia de a fi atacaţi pe 3 fronturi, totul este logic în această părere. (...) Altă mare decepţie, chiar decretul de mobilizare, care l-am iscălit azi-de-dimineaţă, n-am putut obţine să fie publicat; atât a intrat în sufletul unora ideea cedării încât Tătărăscu şi chiar Ilcuş m-au sfătuit să fie reţinut. (...) S-a mai hotărât, în discuţiile cu Tătărăscu, că vom trebui să procedăm, după al doilea Consiliu de Coroană de astă-seară, la o complectare şi remaniere a Guvernului. Trebuie să intre, ca să putem face faţă la această situaţie, Vaida, ca preşedinte al Consiliului, Inculeţ şi Nistor, ca reprezentanţi ai provinciilor ameninţate, şi Argetoianu, ca ministru al Afacerilor Străine. Ar mai fi bine, crede el, să putem lua şi pe cineva de la foştii legionari şi de la «Generaţia 22». Înainte de Consiliu, am propus lui Vaida să preia Guvernul. A refuzat, acceptând, însă, să intre sub Tătărăscu; Argetoianu a primit şi el. Consiliul [de Coroană] are loc şi am ieşit din el amărât şi dezgustat. Toţi acei cari făceau pe eroii la prânz s-au dezumflat. Numai 6 voturi din cei 26 prezenţi au fost pentru rezistenţă. Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu. Toţi ceilalţi, cu oareşicare nuanţe, au fost pentru acceptarea ultimatumului. (...)
Discuţii mai îndelungate au fost inutile. Deci, am încheiat Consiliul printr-o scurtă cuvântare, în care am spus că este ziua cea mai dureroasă a vieţii mele, această zi în care trebuiam să mă bucur că fiul meu şi-a trecut bacalaureatul. Că consider că se face o foarte mare greşeală de a ceda fără nici o rezistenţă aproape un sfert din ţară, dar mă văd copleşit de avizul marei majorităţi a acelora cărora le-am cerut sfatul. Am plecat fără a mai da mâna cu nimeni, adânc amărât şi convins că urmările celor hotărâte vor fi foarte rele pentru ţară, chiar dacă, cum crede Argetoianu, foarte în curând vom recăpăta ce am pierdut. A urmat depunerea jurământului lui Vaida şi Argetoianu. A rămas ca ei să facă nota de acceptare, căci, din nou, cei din Axă ne-au comunicat că nu vor răzbi aci şi că nu ne vor ajuta.
M-am dus să mă culc, dar Urdăreanu a cerut, din nou să mă vază şi am rediscutat situaţia, el, ca şi mine, fiind convins de marea greşeală ce se face. Ce puteam eu, oare, face dacă se produce, într-adevăr, dezastrul, aşa cum mulţi îl văd? Nu pot să-mi iau răspunderea, nefiind susţinut decât de o foarte mică minoritate. Totuşi, am mai făcut un ultim efort, chemându-l pe Tătărăscu la telefon şi arătându-i din nou foarte serios şi foarte violent atenţia asupra marei greşeli ce se comite. Mi-a răspuns că nu vede nici o altă soluţiune şi că-şi ia toată răspunderea. Am mai avut un oribil sentiment astăzi, când cei mai mulţi ofiţeri au venit, după-masă, să mă roage să cedez, căci altfel mergem la un dezastru sigur. Oh! de ce, oare, românii noştri n-au cea mai mică doză de orgoliu naţional în aceste clipe într-adevăr grele! E o zi a ruşinei naţionale. Restul nopţii, cu Duduia, am plâns amarnic. Şi ea vede dezastrul ce ne aşteaptă.
Vineri, 28 iunie. Starea de suflet în care mă găsesc azi-dimineaţă este de nedescris. Nu mă simt om, parcă s-a rupt ceva în mine. Sunt un oareşicare care trebuie să-şi facă datoria, atâta tot. Parcă din mine a dispărut eul. Tocmai [la] 20 de zile după ce-mi ajunsesem apogeul a 10 ani de muncă, cu rezultatele ce au fost, şi acuma – prăbuşirea. Este, parcă, ceva ce nu poţi suporta. Mi-e ruşine de mine însumi, nu îndrăznesc să privesc pe cineva în faţă. Totul mi se pare aşa un coşmar, un lucru [pe] care nici un cuvânt omenesc nu-l poate descrie.
Dimineaţa, la 11, l-am primit pe Tătărăscu. Mă simt aşa de mic şi de neimportant în faţa acestei nenorociri ce s-a abătut asupra României. Mobilizarea, care se hotărâse ieri şi care în urma insistenţelor lui Argetoianu şi ale preşedintelui Consiliului nu se făcuse, se face astăzi, după o luptă cu acesta, care nu vrea să facă nici un gest care să aţâţe U.R.S.S. Frică şi laşitate. Poate, prudenţă sănătoasă. Numai viitorul ne-o va arăta. Oribil în toate acestea este graba care o pun Sovietele pentru ocuparea teritoriului, grabă care periclitează evacuarea. Azi-de-dimineaţă, mi se anunţă că e vorba şi de un colţ din Moldova, până la Herţa. Chiar în decursul operaţiilor, a fost un incident în care au căzut 2 morţi. Am fost aşa de indignat de atingerea unui colţ al României Vechi încât am spus lui Tătărăscu că aceasta nu se poate admite. A promis că va lupta cu înverşunare pentru această bucată de pământ. Aşa cum au mers cedările noastre, această făgăduială este gratuită.
Au fost mari discuţii cu Horia Sima ca să intre în Guvern. N-a voit, dar Urdăreanu s-a luptat cu el până ce a primit şi, la 2, el şi cu dr. Simionescu de la «Generaţia din 22» au depus jurământul ca subsecretari.
După cum m-am aşteptat, U.R.S.S. nici nu vrea să steie de vorbă pe chestiunea Herţa. Ultimele mele speranţe s-au spulberat. Am nădăjduit că ciocnirea de la Herţa ar fi putut provoca alte rezistenţe spontane, care, astfel, ne-ar fi scăpat cinstea. Primele ştiri ce ne vin sunt foarte triste. Purtarea populaţiei basarabene, îndeosebi a evreilor, a lăsat mult de dorit. Coloanele de refugiaţi şi trenurile au fost atacate de hoarde comuniste, ceea ce a întârziat şi mai mult posibilităţile şi aşa ridicol de scurte de a putea evacua. (...)
Seara, mă culc amărât rău de tot. M-a apucat o deznădejde cumplită. Mă gândesc dacă n-ar fi mai cuminte să abdic. Duduia protestează vehement, spunându-mi că n-am dreptul de a părăsi lupta, ar fi o dezertare. Cine ştie, poate că ea are dreptate!
Sâmbătă, 29 iunie. Astăzi sau, poate, ieri, Axa a recomandat Ungariei şi Bulgariei să nu mişte. Prea târziu. Ei par mulţumiţi că am cedat. Sigur, era în interesul şi cu complicitatea ei. (...) Ştirile asupra evenimentelor din Basarabia şi Bucovina sunt din ce în ce mai triste. Dezertări ale soldaţilor basarabeni, excese de orice fel ale populaţiei minoritare, mai ales evrei, cari atacă şi insultă pe ai noştri, ofiţeri batjocoriţi, unităţi dezorganizate etc., etc. Aceasta mă înfurie în aşa un hal că, chemându-l pe Tătărăscu la telefon, am fost de o violenţă neobişnuită. Am ţipat ca un disperat. Pe urmă, mi-a părut foarte rău. (...)
Duminică, 30 iunie. (...) Ştirile din Basarabia sunt tot triste. Din păcate, am avut dreptate cu aşa-numita reorganizare a F.R.N. Mulţi dintre conducătorii de acolo s-au arătat complect bolşevizaţi, fiind cei dintâi cari au primit cu drapele roşii şi cu flori trupele sovietice. Incidente cu populaţia, mai ales evreiască, au avut loc peste tot. Din această cauză, evacuările, cari şi aşa au fost grele, în multe locuri au fost făcute imposibile. S-au împuşcat funcţionari, s-au atacat şi dezarmat chiar unităţi militare. Ritmul înaintării trupelor roşii a depăşit cu mult planul stabilit şi a adăugat şi mai mult la dezordine. Toate protestările au fost zadarnice. Unităţile blindate şi motorizate, o dată lansate, n-au mai putut fi oprite.
Luni, 1 iulie. (...) Audienţele de dimineaţă încep cu Gheorghe Brătianu, care vine să-mi vorbească de situaţie, pe care o consideră ca destul de gravă. Vede, în viitor, posibilitatea de a ceda ceva din Cadrilater, dar asupra părţilor mărginaşe ungureşti este mai puţin precis. Consideră principiul schimbului de populaţie ca un lucru bun. (...) După-masă, la ora 5, generalul Antonescu, care a cerut cu insistenţă să mă vază. După declaraţii de devotament şi asigurarea că nu are nici o legătură cu legionarii, îmi spune că ţara este pe pragul dezastrului, că Armata este complect demoralizată şi dezorganizată şi că trebuie rapid făcut ceva spre a pune lucrurile în mână. Cam în alte cuvinte, doreşte să se facă un guvern cu el şi cu bătrânii. (...)
României i se dă ultimatum să cedeze Basarabia și Bucovina de Nord
Marţi, 2 iulie. Azi are loc şedinţa Comisiunei Afacerilor Străine a Parlamentului. De dimineaţă, Urdăreanu a fost la Iorga să-l roage să spuie că eu am fost pentru rezistenţă. A promis că va face ceva. (...)
Miercuri, 3 iulie. (...) Ştirile din Basarabia sunt foarte triste. Astăzi a fost ultima zi a evacuării şi a fost hotărâtă zi de doliu naţional. Evreii şi comuniştii s-au purtat într-un mod oribil. Asasinate şi molestări ale ofiţerilor şi ale acelor cari voiau să plece. Aceasta mă face să mă tem că va produce reacţii primejdioase”.
Și trupele române s-au retras. Zilele au fost dificile. Armata Roșie tot înainta, nu se știe până unde, până s-a găsit un maior care a ordonat batalionului său să ocupe poziții de apărare pe actuala frontieră de pe Prut. Și maiorul a deschis focul și a intraat în istorie! Nu am făcut interpretarea celor scrise în jurnal, relatând doar punctele principale. De aici fiecare poate extrage singur învățămintele pentru situația actuală din Europa și din lume, să analizeze lucid pe cine poate conta. Că și Marea Neagră, care după istoricul Gheorghe Brătianu, mai e singurul vecin pe care putem conta, după Băsescu ar fi un „lac rusesc”!
Pierderile teritoriale ale României în vara anului 1940
În august 1940, când deja începuse cel de- al doilea război mondial, jumătatea nordică a Transilvaniei (nordul Transilvaniei) a fost anexată Ungariei prin dictatul de la Viena (al doilea „premiu” al Vienei sau arbitrajul de la Viena). Dintre detaliile dictatului, iese în evidență termenul de „gândire”, pe care Germania nazistă l-a oferit României pentru „acceptarea arbitrajului”: 5 minute! Detaliile relevă importanța pe care Hitler și Germania o puneau pe petrolul României, de unde și dorința extraordinară a acestora ca țara noastră să nu riposteze militar la un atac al Ungariei. De altfel, Hitler, cancelarul Germaniei, chiar preciza că Ungaria nu are șanse într-o confruntare militară cu România, iar un conflict dintre cele două țări ar fi degenerat într-o conflagrație mai mare, care nu ar fi fost în interesul nemților.
Mai mult, Hitler considera imperioasă continuarea existenței statului român, în timp ce la „negocieri”, colaboratorii Fuhrer-ului anunțau partea română că dacă nu acceptă condițiile, Germania va lăsa România în mâinile Rusiei pentru a fi distrusă. Aceste mărturii demontează teoria oficială, servită în școli și în public, a „imposibilității” rezistenței românești în fața agresiunii maghiare și care se dovedește a fi doar un pretext pentru a ascunde lașitatea Regelui Carol al II-lea și a camarilei sale.
Dar Ungaria nu a luat teritorii numai de la România, ci de la mai mulți vecini, mai ales datorită sprijinului lui Hitler și Mussolini. Și ca să nu scriem noi nimic, așa cum nu se scrie în nici un manual de istorie de acum, vă invităm să vedeți doar un mic filmuleț de 30 de minute, cu mărturisiri ale românilor care au scăpat din crimele, violurile, torturile și jafurile comise de unguri in nordul Ardealului, imediat după ocupație.... Așadar, „A fost odată în Transilvania”.... Autoarea este Manuela Morar (studentă pe timpul realizării filmului, postat acum pe youtube). Mai jos vom descrie și noi unele orori...
Achiziții teritoriale ale Ungariei (1939 – 1941)
Comparați harta de mai sus cu pierderile Transleithaniei după primul război mondial și veți vedea că s-a dorit refacerea imperiului! Dar să ne reaplecăm puțin asupra acestor evenimente... Arbitrajele de Ia Viena sau Dictatele de Ia Viena sunt denumirile sub care sunt cunoscute două tratate (1938 şi 1940), prin care Germania nazistă şi Italia fascistă au încercat să rezolve în mod paşnic pretenţiile teritoriale ale Ungariei revizioniste, condusă de amiralul regent Miklos Horty. Ba le-au mai zis și „premii”! Aceste arbitraje au asigurat anexarea de către Ungaria a unor teritorii care astăzi fac parte din Slovacia, Ucraina şi România. Așa că Ia 30 august 1940, Germania şi Italia au obligat România să cedeze Ungariei jumătate din Transilvania. Decizia nu a fost motivată în spiritul juridic, ci pentru a aduce Ungaria de partea Germaniei în război. AstIel, 43.492 km2 de pământ românesc şi 2,6 milioane locuitori (50,2% români, 37,1% unguri, secui şi maghiarizaţi, 12,7% evrei, germani, ţigani şi alţii) au lost jertfiţi visului „Ungariei inilenare!” Și de evrei aveau să scape repede...
În noaptea de 4-5 septembrie 1940, trupele maghiare şi autorităţile de ocupaţie au şi trecut frontiera, pentru cetăţenii români şi de alte ernii sau religii decât ungurii, secuii şi saşii, începând epoca holocaustului şi genocidului. De aici au fost trimiși și evreii în lagăre de concentrare! Dintre cei mai sadici au fost grofii, edificator fiind îndemnul lansat de baronul Acsel Ede, şeful circumscripţiei regionale X Cluj a organizaţiei tiraliorilor, care într-o cuvântare rostită la Şimleul Silvaniei şi păstratã în arhiva MAE, fond Transilvania, 1940-1944, volumul 362, filele 39-44, din care spicuim: „Pe aceşti valahi opincari trebuie să-i extirpäm, să-i ucidem ca pe duşmanii noştri... Preoţii predică poporului iertarea, dar aceasta este numai o momealä fiindcă Dumnezeu nu ajutä decãt forţa brutã şi aceastä forţă brutã noi cu toţii trebule s-o întrebuinţăm pentru a ucide şi extennina pe aceşti valahi... Vom organiza noaptea Sfàntului Bartolomeu... §i vom ucide şi copiii din pîntecele marnelor Ior.”
Ceea ce s-a si întêmpiat! Şi precis urmaşii baronului au primit proprietăţile din Transilvania, în timp ce ungurii din ţara vecină nu au redat grofilor vechile proprietăţi, decât în limita a 200.000 de dolari. Ba mai mult, un prim-ministru român semestrial, zis „unguent”, a semnat şi actul de cedare a proprietăţilor Gojdu din Budapesta! O, tempora, o, mores!
Alte mărturii vizând atitudinea aIogeniIor fascizaţi au fost trimise de martorii oculari Ministerului Român de Exteme care le-a utilizat Ia tratativele de pace şi se regăsesc în volumul 108 al fondului „Conferinţa de Pace de la Paris” din arhivele acestuia: „Soldaţi, jandarmi şi bande înarmate de „patrioţi” clvili cutreierau satele româneşti, devastând locuinţele şi schingiuind populaţia româneascä paşnicä şi fără apărare. Unora Ii s-au zdrobit oasele cu ciomegele. alţii au fost impunşi cu balonetele. Altora li s-au scos ochii, li s-au tăiat urechile; unei tetiţe de 4 ani din Şuncuiuş (jud. Bihor) i-au tumat petrol pe cap şi i-au dat foc, altora le-au sfărâmat dinţii, li se smulgea pärul cu carne (cazul femeii Maria Dobra din Cluj), li se tăiau buzele (Sudu Tănase din Cluj), alţii au tost siliţi să bea sângele ce le curgea din răni, două fete, una de 18 ani şi alta de 14 ani din comuna Mihai Bravu (jud. Sălaj) au fost schingiuite bestial fiindcă nu s-au lăsat violate, unora li se punea sodă caustică pe piele, peste care se turna apoi apă caldă (cazul lui Cocoi Florea din Voiniceni jud. Someş), Iui Dumitru Matel din Oradea i-au scos ochii cu baionata...” Şi aşa mai departe. Oare de unde atâta ură?
Cum de a fost posibil ca aceIe cumplite atrocităţi să aibă loc, au explicat cu obiectivitate, Ia vremea respectivă, acum câţiva ani, şi publiciştii unguri. Astfel, descriind atitudinea armatei ungare de ocupaţie, Kelenen Sandor şi $zencsi Laszlo, notau în lucrările „Situaţia din Ardeal” şi, respectiv „Chestiunea ungaro-română”, publicate Ia Budapesta, Ia un an de Ia terminarea rãzboiului: „Comandanţiii militari în cea mai mare parte au fost de orientare fascist militaro-şovinistã. Cea mai importantă remarcă a comandanţilor militari a fost cea de curăţire (etnică)”. La rândul ei, „SoIdăţimea, pãtrunsă pânã în măduva oaselor de intenţiile fasciste, odatã ajunsă în nordul Transilvaniei a săvârşit atrocităţi odioase faţă de locuitorii neapãraţi ai satelor româneşti”.
Victimă a fost şi unguroaica Juhos Saroitba, de 18 anl, al treilea copil din cei 10 ai familiei Miclos şi Sara Juhos din Palatca Mare, angajatã a preotuIui român Andrei Bujor. Încercarea ei era de a salva viaţa unei fetiţe de numai patru ani, Sari a strâns-o Ia piept, s-a prosternat în faţa locotenentului Csordas cerând cIemenţă, dar a fost izbitã cu picioarele, tăiată cu baionetele şi în fine rnitraliată, gloanţele care au răpus-o omorând-o şi pe micuţa Rodica. (...)
Nicolae Iorga a atras atenţia opiniei publice mondiale, prin articolul „RezuItatul”, din 24 aeptembrie, cã „Ce s-a petrecut acolo Ia luarea în stăpânire de arnata şi administraţia maghiară, sub ochii ei şi fărã nicio încercare de a o opri, ba chiar cu blnevoitorul ei concurs, întrece orice închipuire şi se poate pune alături de cele mai groaznice scene din vremea năvălirii barbare când cel puţin, setea de a omorî era asociată cu un sadism care nu aparţine vremurilor noastre. Spânzuraţi cu capul în jos, răstigniţi, cu baterea cuielor în cap, presărarea cu var nestins a rănilor, acestea au fost după câte ştim până acum, şi martiriul se desluşeste tot mal mult, semnele civilizaţiei poporului care s-a dezonorat prin asemenea acte”.
La 15 iunie 1940, Hitler și-a exprimat sprijinul și față de pretențiile teritoriale ale guvernului bulgar de a i se înapoia Dobrogea de Sud (Cadrilaterul). După negocierile de la Craiova din august și septembrie 1940, la presiunea Germaniei naziste, după abdicarea regelui Carol al II-lea, la 10 septembrie 1940, Ion Antonescu a ratificat sub proprie semnătură tratatul de cedare a sudului Dobrogei.
Așadar, România avea motive să lupte împotriva Uniunii Sovietice, pentru a elibera Basarabia. Desfășurarea războiului este cunoscută, armatele Axei ajungând până aproape de Moscova și Stalingrad, după care a început retragerea. și așa războiul a ajuns pe teritoriul României. Antonescu avea în vedere ieșirea din Axă, dar nu în orice condiții.
Operațiunea Margareta (în germană Unternehmen Margarethe) a fost numele planurilor elaborate de Wehrmacht în timpul celui de-al doilea război mondial pentru ocuparea Ungariei fasciste și a României, în ipoteza trecerii iminente a acestor state satelite ale Germaniei naziste de partea Uniunii Sovietice. La 19 martie 1944, după ocuparea Ungariei de către armata germană nazistă potrivit planului de mai sus, Transilvania de Nord a intrat sub ocupația militară germană.
Revenirea Ardealului de Nord la România
După lovitura de stat a regelui Mihai, numită de comuniști insurecție armată, România a părăsit Axa și s-a alăturat Aliaților. Germania nu și-a putut pune în aplicare planul Margareta 2 de ocupare a României. Armata română a luptat împreună cu armata sovietică împotriva Germaniei naziste, recâștigând prin luptă Transilvania de Nord.
Dictatul de la Viena a fost anulat de Comisia Aliaților prin Acordul de armistițiu cu România (12 septembrie 1944), al cărui articol 19 prevedea următoarele: „Guvernele aliate privesc decizia de atribuire la Viena a Transilvaniei de Nord ca neavenită și sunt de acord că cea mai mare parte a Transilvaniei trebuie să fie redată României, sub rezerva confirmării acordului de pace, iar guvernul sovietic este de acord că forțele sovietice vor participa în acest scop în operațiuni militare comune cu România împotriva Germaniei și Ungariei. Dar nu totul a fost așa de simplu, așa că pentru cei riguroși să adâncim puțin problema. Dar România trebuia să plătească URSS 300 de milioane de dolari, în bunuri și mărfuri.
Susţinerea de care România s-a bucurat din partea URSS la semnarea păcii a fost una curioasă deoarece nicio antecedenţă nu o justifica. Mai mult, relaţiile sovieto-maghiare fuseseră mult mai bune decât cele sovieto-române până în 1940. Multe dintre clarificări sunt aduse de volumul semnat de T. M. Islamov, T. A. Pokivailova şi Onufrie Vinţeler, „Din culisele luptelor pentru Ardeal”, publicat în 2003. Cei trei autori arată că, încă din 1943, Uniunea Sovietică se pregătea pentru finalul războiului şi, în acest sens, înfiinţase trei comisii care să adune materiale despre chestiunile litigioase. Astfel, Comisiei Litvinov i-a revenit litigiul româno-maghiar. Intenţiile evidente erau de a institui Pax Sovietica în zonă, care să-i asigure influenţa, urmând ca impunerea modelului economico-social să se producă în funcţie de condiţiile locale.
Pe 26 decembrie 1943, în capitala Suediei avea loc prima întâlnire dintre diplomatul sovietic Vladimir Semiononov şi ministrul român Frederic Nanu, în urma căreia guvernul sovietic făcea cunoscut celui român că formula capitulării necondiţionate, adresată în urmă cu o lună de către guvernul american prin ambasadorul de la Madrid, era una care se putea flexibiliza. Condiţiile concrete vor veni peste trei luni, la jumătatea lunii martie şi începutul lunii aprilie ale anului 1944.
În aprilie 1944, pentru emisarul român Barbu Ştirbey aflat la Cairo pentru negocierea armistiţiului cu alianţa antifascistă, sosiseră din partea sovieticilor condiţiile încheierii lui. Mircea Ionniţiu, fost coleg cu regele Mihai în „clasa palatină”, publica postum în volumul „Amintiri şi reflecţiuni”, în 1993, un fragment dintr-o telegramă a trimisului american la Cairo, Lincoln Mac Veagh, către secretarul de stat Cordell Hull. La punctul 4 era specificat foarte clar: „Guvernul sovietic consideră Dictatul de la Viena injust şi este gata să desfăşoare operaţiuni militare împotriva Ungariei şi Germaniei cu scopul de a retroceda României întreaga Transilvanie sau cea mai mare parte din ea.” Aceleaşi condiţii vor fi repetate la reluarea negocierilor de la Stockholm din aceeaşi lună între reprezentanţii oficiali ai României şi Uniunii Sovietice.
Rezolvarea situaţiei Transilvaniei de Nord devenea din ce în ce mai presantă pe măsură ce frontul de apropia de graniţele României şi timpul lucra în defavoarea acesteia. Hitler simţise propunerile sovietice şi plusa la rândul său, pentru a ţine România în tabăra Axei.
Litvinov, cel care propunea patru soluții pentru Ardealul de Nord
Pe 23-24 martie 1944, la castelul Klessheim, în timpul întrevederii sale cu Ion Antonescu, Führerul îl informa pe acesta că Germania nu se mai considera semnatară a Arbitrajului de la Viena din 30 august 1940, dar îi cerea conducătorului român să nu facă publică acea declaraţie. Pe 8 iunie 1944, cu două luni şi jumătate înainte de 23 august, Maxim Litvinov a propus patru variante pentru viitorul Transilvaniei de Nord. Prima era menţinerea sub ocupaţie de către sovietici a zonei până la găsirea celei mai bune soluţii; a doua era pentru menţinerea provinciei în graniţele Ungariei ca ţară mai favorabilă comunismului; în a treia variantă, România primea Transilvania de Nord numai dacă renunţa la Basarabia şi Bucovina de Nord; în varianta a patra, cea care a avut şi cei mai mulţi simpatizanţi, Transilvania urma să devină independentă sub protectoratul URSS. Ca perspectivă, Litvinov vedea constituirea unei federaţii din Ungaria, Transilvania şi România. Dintre toate formulele de mai sus, cea pentru o Transilvanie independentă era considerată cea mai bună deoarece prin ea se lichida disensiunea istorică dintre România şi Ungaria şi corespundea principiului leninist al autodeterminării naţionale. De asemenea, pedepsea deopotrivă cele două ţări ca participante la coaliţia antisovietică.
Că Transilvania de Nord fusese în egală măsură promisă României şi Ungariei poate fi interpretat ca un joc prin care Uniunea Sovietică ţinea în şah cele două ţări pentru a vedea care dintre ele va ceda prima. Premierul ungur Döme Sztójay primise pe 24 iunie 1944 un mesaj din partea lui Molotov, prin care guvernul sovietic îşi exprima recunoaşterea Arbitrajului de la Viena şi făcea aluzie la faptul că URSS este pregătită să aibă o atitudine binevoitoare faţă de viitoarele pretenţii teritoriale ale Ungariei.
Şi chiar după ce Ungaria a ieşit din graţiile sovietice şi România avea atuul părăsirii Axei, URSS a păstrat Transilvania de Nord ca pe o posibilă recompensă dată celui care va colabora mai mult. Ca atare, pe 11 octombrie 1944, administraţia română din Transilvania de Nord este expulzată de sovietici care introduc propria administraţie militară. După instalarea guvernului Groza, pe 6 martie 1945, sub ameninţarea guvernului-fantomă al Transilvaniei de Nord de la Cluj din februarie 1945, sovieticii încep să încline balanţa în favoarea României prin acordarea permisiunii de revenire a administraţiei române în Ardeal, pe 9 martie 1945. Într-o telegramă către guvernul Groza, Stalin felicita Bucureştiul pentru succesul obţinut.
România şi Ungaria s-au prezentat la tratatul de pace de la Paris din februarie 1947 având fiecare atuuri şi puncte slabe. Atuurile Ungariei erau mai multe numeric, dar mai neconvingătoare: prietenia cu URSS din timpul revoluţiei lui Bela Kun din 1919; oferirea unei colaborări totale cu autorităţile sovietice prin intrarea masivă în rândurile PCR a populaţiei maghiare din Ardeal; guvernul de la Budapesta spunea că România a deservit Germania în totalitate şi nu a schiţat nicio împotrivire la planurile germane, spre deosebire de Ungaria; generalul ungur Vertem făcuse presiuni pe lângă guvern ca Ungaria să intre în luptă alături de URSS încă din mai-iunie 1944 pentru păstrarea teritoriilor obţinute după arbitrajul de la Viena. Punctele slabe ale Ungariei erau: aderarea ei ca primă ţară la Pactul Anticomintern din 1936; intrarea în război împotriva URSS fără niciun motiv, spre deosebire de România şi Finlanda, cărora sovieticii le recunoscuseră ca raţiune de participare la război alături de Germania pierderile teritoriale pe care le suferiseră din partea lor în 1940; participarea la toate iniţiativele antisovietice ale Poloniei de dinainte de 1939; participarea pe frontul antisovietic cu efective mai mari decât cele italiene; declararea războiului împotriva URSS cu două zile înaintea României; mizarea pe influenţa americană care ar fi trebuit să le susţină interesele la tratatul de pace.
Atuurile României constau în: ieşirea din război şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei şi deschiderea drumului Armatei Roşii către Balcani; instalarea guvernului Groza; configuraţia etnică a Transilvaniei de Nord, majoritar românească. Pentru acest din urmă argument pleda I. Z. Suriţ, fost ambasador al URSS în Franţa. El credea că dacă Transilvania va fi redată României, atunci se va înlătura disputa României cu URSS privind Basarabia şi atunci România va fi legată de politica URSS în viitor.
Tratatul de la Paris din 1947, prin care România a fost spoliată, a reconfirmat granițele dintre România și Ungaria, așa cum au fost definite inițial prin Tratatul de la Trianon, cu 27 de ani mai înainte, confirmând astfel întoarcerea Transilvaniei de Nord la România. Că și Orban le-a recunoscut în 1997 prin intenția „montării” gardului de sârmă ghimpată, asta e o altă problemă...
Să fiți iubiți!
Constantin NIŢU
http://webdidacticanova.blogspot.ro/
http://geo.unibuc.ro/cv_nitu_c.html
-->
Comentarii
Mulțumesc!
