Călătorii geodezice, oiconime din județul Sibiu (VIII-11)
Oiconime din județul Sibiu, unde s-au stabilit cei mai mulți sași
Moto: „Istoria lumii este tribunalul lumii.” definiţie clasică de Schiller
Topârcea (în dialectul săsesc Tšapertš, în germană Tschapertsch, Topertsch, Schappisdorf, în maghiară Toporcsa) este un sat ce aparține orașului Ocna Sibiului din județul Sibiu. Prin Topârcea curge Râul Vișa (în germană Weißbach, „Pârâul alb"), care se varsă în Târnava Mare. Este menționat prima oară în 1309, cu numele Kapaka. Numele Toporcea în română, tradus în maghiară ca Toporcsa, după pronunție, este menționat pentru prima oară în sursele din 1508. Satul a fost înființat de sașii transilvăneni în 1309, preotul său Pál fiind prezent în procesul dintre sediul central din Alba Iulia (Gyulafehérvár) și preoții sași. Populația săsească a fost menționată pentru ultima dată aici în 1336, dispărând fără urmă. În 1478 se scria că e un sat al populației românești. În 1910 avea 1.567 locuitori, din care 1.566 erau români și unul de altă naționalitate. În 2002 avea 219 locuitori, toți români.
Turnu Roșu (în dialectul săsesc Ridenturm, în germană Rothenturm, în maghiară Vöröstorony, Verestorony, în limba latină Rubra Turris) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Sibiu. Turnu Roșu este, la origine, o construcție militară defensivă, ridicată de sași în 1360, lângă Boița. Turnul a fost terminat în 1370 sub regele Ludovic I al Ungariei, în scopul supravegherii defileului râului Olt, fiind situat în apropierea vechii frontiere cu Țara Românească. Prima atestare documentară apare in diploma latină a regelui maghiar Ladislau al V-lea din anul 1453, prin care comuna a fost incorporată la cele Sapte Scaune ale provinciei Cibiniensis și dată în administrarea celor Sapte Juzi. Legenda spune că Turnul Roșu își datorează culoarea sângelui vărsat fără succes de armatele turce, care nu au reușit niciodată să îl cucerească. Oiconimele succesive au fost: 1364 – Gyznoyow, 1366 - Diznoio, Dyznoio, 1369 – Diznoyo, 1370 – Dyznoyou, 1380 - Diznoyow, Dyznoyow, 1383 – Gyznoyo, 1385 – Dyznov, 1470 – Weresthoron, 1488 – Porckendorf, 1496 – Portschest, 1508 - Porkendorf / 1560 - Rubea Turris, 1606 - Verestoron / Verestorony, 1733 – Portsest, 1750 – Porcsesd, 1805 – Portsesd, 1808 – Porcsesd, 1839 - Portsesd, Portsesdinum, Portschescht, Portsesdu, 1861 - 1888 - Porcesd (Porkendorf, Porcesti) / Rothenthurm / Rotherthurm, 1873 – Porcsest, 1913 - Porcsesd / Rotenturm, 1920 – 1956 - Porcești, 1964 - Porcești, Turnu Rosu, 1966 - Turnu Roșu (traducerea lui Rotenturm). În DEX nu există!
Turnu Roșu cu Google Street View
Turnu Roșu pe imaginea satelitară
Țapu (în dialectul săsesc Apestref, Apesterf, în germană Abtsdorf bei Marktschelken, Appesdorf, Apesdorf, în maghiară Csicsóholdvilág) este un sat în comuna Micăsasa din județul Sibiu. În secolul al XIII-lea satul făcea parte din proprietățile abației Cârța de la Igriș, din care cauză i se spunea Villa Abbatis (Satul Abatelui). Dintr-un document din deceniul al șaptelea al secolului al XV-lea aflăm că acest sat forma, alături de alte trei așezări, o unitate bisericească al cărei decanat era la Cenade. Numele maghiar, conform lui Lajos Kiss, se referă la o parcelă de teren în formă de lună, scrisă inițial în 1309 (Hulduualach), iar prefixul său a fost înregistrat în 1808 (vezi numele lunei). Numele german („Satul Abatelui") se referă la posesia mănăstirii Eger (la începutul secolului al XIV-lea, într-o copie a lui Abbotis în anul 1402, un certificat eliberat între 1315 și 1335). De mai multe secole, numele paralel a fost folosit în limba maghiară (1417, Apathfalwa). Numele românesc este de la țap (1750, scris maghiarizat ca Czapu). Din 1792 a fost proprietatea familiei Teleki. Românii, împreună cu preotul lor, au fost convertiți în greco-catolici în 1824. În 1850, din 806 locuitori, 374 erau români, 302 germani, 111 țigani și 19 maghiari; 483 erau greco-catolici, 302 evanghelici și 17 reformați. În 2002, din 772 locuitori, 710 erau români, 38 maghiari și 21 germani; 675 erau ortodocși, 36 reformați, 24 evanghelici, 24 greco-catolici și 7 romano-catolici. În DEX nu este!
Țeline, mai demult Țelina, (în dialectul săsesc Wosslenk, în germană Wossling, în maghiară Pusztacelina) este un sat în comuna Brădeni din județul Sibiu. Ca sat saxon, numele a fost menționat pentru prima dată în 1239 ca „satul lui Popteluky”, schimbat în anii 1300 în Plaffental și apoi în Wuestung. În 1563 e schimbat în Wustung. Printr-un document emis în anul 1575 de principele Transilvaniei, Ștefan Báthory, acesta a donat pia intentioni inducti, pentru susținerea săracilor și leproșilor din spitalele Sfântul Spirit și Sfântul Antoniu, din Sighișoara, moșia Wossling (Țeline, jud Sibiu), cu toate veniturile sale. Terenul de 3.979 iugăre consta din pășuni și bălți. În 1614 apare Wossling, dar cu români. Variantele ulterioare ale numelor au fost: în 1808 Vaslek, în 1835 Czelina, în 1850 Puszta Czeline, Wossling, în 1861 Voszling, Praedium Czelina, în 1888 Puszta-Czelina (Wossling), în 1913 Pusztacelina. Un câmp liber, numit Wossling, de pe teritoriul scaunului Sighișoara a fost folosit în comun de locuitorii satelor Șaeș, Apold și Daia, alături de cei din Brădeni, Netuș și Noiștat. Este cuvânt românesc, transliterat de unguri așa cum se pronunță (celina, ei la țelină zicând zeller). În 1910, din 551 locuitori, 427 erau români și 107 maghiari. Din aceștia, 437 erau ortodocși, 77 reformați și 18 romano-catolici. Mergând la dicționare, aflăm o variantă: ȚÉLINĂ2, țelini, s. f. 1. Pământ care nu s-a lucrat niciodată sau care a fost lăsat mulți ani nelucrat; pârloagă. 2. Pășune, fâneață (naturală sau semănată). – Din bg., sb. Celina (pe care l-au împrumutat și maghiarii ca transliterare a pronunției) - sursa: DEX '09 (2009).
Țichindeal, mai demult Cichindeal (în dialectul săsesc Zakelnduel, Tsikkndâl, Tsakeln, în germană Zickenthal, Ziegenthal, în traducere „Valea Caprelor", în maghiară Cikendál) este un sat în comuna Nocrich din județul Sibiu. Transpunerea fonetică în limba română este făcută după germanul vechi „thal", care însemnă „vale", nu „deal". Același fenomen lingvistic s-a produs și în cazul numelui localității Merghindeal, care se află tot într-o vale. Documentele istorice din anul 1350 atestă pentru prima dată existența satului, sub denumirea de Ruffimontis. În 1402 e cunoscut ca Czekindal. Satul a fost distrus în 1460 și reconstruit de români. În 1448 se numea Ceccendal și avea 27 de familii. Acest toponim derivă din numele de „Lalle siculorum” adică „Valea secuilor”, - secui așezați aici ca păzitori de graniță (ulterior strămutați în actualele județe Covasna și Harghita - secuime; m-aș întreba aici câți români din Covasa și Harghita au fost „secuizați”, dacă îmi e permis termenul, eu cunoscând cazuri concrete pe care le voi nara în postările despre Ungaria). Numele ulterioare sunt în 1532 Czekendorf, în 1674 Czikindal, în 1750 Czikingye, în 1760-62 Czikendahl. În 1850 erau 613 locuitori, majoritatea români. În 1880, din cei 586 locuitori, numai români, 424 erau ortodocși și 159 greco-catolici. În 2002, erau doar 175 locuitori, din care 96 erau țigani și 79 români; 174 erau ortodocși. Dumnezeu fie cu ei!
Valchid, mai demult Văltit (în dialectul săsesc Waldhâdjn, Vâldhädjn, în germană Waldhütten – Colibele din Pădure, în maghiară Váldhíd) este un sat în comuna Hoghilag din județul Sibiu. Satul Valchid își datorează prima apariție documentară unui incident nu prea onorabil: în 1345, când țăranii din Valchid au fost interogați în procesul prădării greavilor sași din Curciu și din alte sate aparținând micilor comune învecinate, Roandola și Noul Săsesc. Și disputele au continuat peste două secole. Biserica evanghelică este construită în anul 1507 în stil gotic matur și nu are turn. Biserica evanghelică fortificată fusese construită în 1390 în stil gotic. În 1605, satul și biserica au fost distruse de trupele secuilor. În 1759 și din nou în 1764 au loc noi dispute asupra terenului. Valchid a pierdut, dar în 1776 guvernatorul decide în favoarea Valchidului. Un incendiu din 1794 distruge din nou satul. Denumirile în română și în maghiară derivă din denumirea săsească.
Valea Lungă (în 1926 Hususău, în germană Langenthal – valea Lungă, în dialectul săsesc Longenduel, în maghiară Hosszúaszó) este un sat în comuna Dârlos (în maghiară: Darlac, în germană: Durles) din județul Sibiu. Aici se află o biserică ortodoxă din lemn, chiar la marginea pădurii. În documentele din 1309 se numea Longavalle, în 1322 Huzyuazou. În 1322, Carol Robert (Róbert Károly) a donat satul contelui Nicolaus din Sala Mare. În secolul al XVIII-lea era un sat de români și maghiari. În 1720 erau 72 de familii săsești luterane, în 1722 106 maghiari reformați, iar în 1733 trăiau aici 130 români. Românii au devenit greco-catolici. Biserica romano-catolică a fost reconstruită în 1769. În 1853 a fost înființată o comunitate evreiască. Evreii și-au construit o sinagogă, dar care s-a degradat în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Din 1888 a devenit organizator de târguri săptămânale. În 1850, din 1.601 locuitori, 691 erau germani, 304 români, 240 evrei, 183 țigani și 182 maghiari; 751 erau evanghelici, 473 greco-catolici, 240 evrei și 137 romano-catolici. În 1900, din 1.421 locuitori, 579 erau germani, 462 români și 374 maghiari; 580 erau evanghelici, 462 greco-catolici, 122 reformați, 117 romano-catolici, 112 mozaici (evrei), 19 unitarieni și 9 ortodocși.
În 2002, din 1.901 locuitori. 1.661 erau români, 105 țigani, 99 maghiari și 36 germani; 1.518 erau ortodocși, 176 greco-catolici, 69 penticostali, 52 reformați, 36 evanghelici și 34 romano-catolici. În 2002, în întreaga comună existau 3.262 locuitori. În 2011, comuna Dârlos avea 2.820 locuitori, români (73,05%), romi (21,1%), maghiari (1,95%), germani (1,06%) și cu apartenența etnică necunoscută (2,73%). Confesional, erau ortodocși (66,81%), greco-catolici (16,35%), penticostali (11,56%) și cu apartenența confesională necunoscută (2,73%). Denumirea în română este traducerea denumirii inițiale Longavalle, din care s-au inspirat și germanii și ungurii.
Valea Viilor (denumită colocvial Vorumloc sau Vorumbloc, iar în maghiară Nagybaromlak, colocvial Baromlaka, în traducere „Târgul Vitelor”, în dialectul săsesc Wormloch, Vurmliχ, în germană Wurmloch – Gaura viermelui), așezată într-o cunoscută zonă viticolă, este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Sibiu. Satul e menționat pentru prima dată în 1263, ca posessio Barwmlak (Casa Barwm). În 1305, după moartea comitelui Apafi, proprietarul comunei, fiii săi Gregor și Iacob și-au împărțit mai multe posesiuni, între care și terra Baromlak. În 1357, Gebhard din Vorumloc a fost conducătorul preoților reclamanți din decanatul Șeica împotriva episcopului de Alba Iulia, în chesiunea zeciuielii. În 1411, abatele de la Cluj-Mănăștur a reclamat localitatea Vorumloc, pe care o considera posesiune a sa. Un incendiu a distrus o parte din localitate și din terenuri în 1511 și ca urmare s-au redus taxele pentru trei ani. Din 1516 a devenit sat săsesc liber, cu 95 de țărani, 10 construcții, 11 „ferestre”, un oier, doi morari și un învățător. Populația a crescut, în 1532 la 122 țărani. În 1602 și în 1604 aici staționează trupele generalului imperial Basta. Satul săsesc are o biserică gotică evanghelică fortificată, datând din secolul al XV-lea. Zidul său de protecție este întărit în secolul al XVI-la cu trei turnuri. În 1910 existau 1.419 locuitori, în majoritate germani, cu o minoritate semnificativă de români. În 2002 existau 2.008 locuitori. În 2011, cei 1.873 locuitori, erau români (84,3%), țigani (9,29%), maghiari (2,19%) și cu apartenența etnică necunoscută (3,58%). Confesional, erau ortodocși (88,47%), evanghelici (2,35%), penticostali (1,76%) și cu apartenența confesională necunoscută (3,68%).
Valea Viilor cu Google Street View
Văleni este un sat în comuna Micăsasa din județul Sibiu. Nu am date deosebite.
Vărd, mai demult Vordu (în dialectul săsesc Wierd, Viert, în germană Werd, Werdt, în maghiară Vérd) este un sat în comuna Chirpăr din județul Sibiu. Numele Vérd, Vérd Sink au fost menționate între 1317 și 1320 sub denumirea ecclesia de Wert, care aparținea diocezei de Sibiu. Numele ulterioare au fost Werdt în 1488, Werd în 1494, Vert în 1532, Verd în 1601, Werd în 1733, Vérd în 1760-1762, Vérd, Werd ~ Wierd în 1808, Verd, Werd Sink, Vérd (Werdt, Verdu) în 1888, Vérd în 1913. În 1443 a avut loc o adunare care a decis ca judecățile să se facă la Brașov. În 1488 erau aici 16 țărani, 4 ciobani și două case erau abandonate. În 1532 erau 27 țărani. Pe timpul războiului civil din 1608, satul a fost depopulat. În 1660 complexul fortificat a fost luat de prințul Rakoczy, iar în 1707 trupele imperiale au ocupat orașul. Românii din satele apropiate au venit aici în 1786, unde li s-a repartizat pământ la schimb. Cancelarul sașilor și apoi împăratul Iosif al II-lea au decis realocarea pământului în mod egal între sași și români. Printr-un edict al reformei liberale a împăratului, „între sași și valahi nu trebuie să existe diferențe în ceea ce privește alocarea terenului”. În 1910, din cei 646 de locuitori, 445 erau români, 188 germani și 4 maghiari. Din aceștia, 451 erau ortodocși și 187 erau evanghelici.
Vecerd (în germană Busshardt, în maghiară Vecsérd), este un sat în comuna Bârghiș din județul Sibiu. Numele a fost menționat pentru prima dată în 1337 ca Wecheerd, pe o diplomă prin care regele scutea de plată așezarea, apoi în 1347 tot ca Wecheerd. Alte variante ale numelui sunt: Vecherd, Wecherd în 1428, Vecdierd în 1586, Vecser în 1733, Vecserd în 1750, Vetserd în 1760-1762, Vetsérd în 1805, Vecsérd în 1808, Vecsérd (Vecerdu) în 1888, Vecsérd în 1913. În 1400 Vecerd era listat ca sat al sașilor. După moartea vechiului proprietar, satul a fost vândut în 1406 contelui Hedrich. În 1428 fiicelor vechiului proprietar li s-au vândut părți din teren. Dar sașii au dispărut din sat. În 1536, conform unei diplome, preotul paroh Ferenc de la Motiș (Mártonelke) a cumpărat Weecheerd și Bürkös (din forma cuvântului burghez; în 1357 Byrges, Byrgyes în 1403, Birkös în 1582, Bwrkeos în 1586, Bergis în 1750, Bürgös în 1805, Birgyis în 1850, Bürgesch, 1854) de la Miklós Tomori cu 600 de forinți pentru Katalin, soția lui László Kozárvári. În 1910, din cei 653 locuitori, 643 erau români. Din aceștia 471 erau ortodocși și 178 greco-catolici. În 2011 avea 130 locuitori, toți români. Numele românesc și cel unguresc provin de la primele nume Wecheerd și Vecherd.
Velț (în dialectul săsesc Welz, Valts, în germană Wölz, Wälzen, Thalheim, în maghiară Velc, Völc) este un sat în comuna Bazna din județul Sibiu. Numele săsesc al localității, Wölz, susține un coleg militar ungur, ar fi derivat din cuvântul maghiar völgy, care înseamnă „vale", dar i-am spus că trage spuza pe turta magiară. Numele Wölz era un nume obișnuit în lumea germană din acele vremuri (1300-1400), existând chiar și un notar la Roma cu acest nume. În documente din 1359, au apărut numele Velz sau Velcz și Veolcz (~ Völc). În 1372 a fost menționat ca Weulcz, în 1861 cu numele german Wolzen. Era un sat mic de sași. În 1850 a reușit să rezolve disputa de frontieră existentă de secole cu cei din Bazna. Biserica în stil gotic târziu, acum pe jumătate prăbușită, este construită în secolul al XV-lea. În sat nu mai trăiește nici un sas. În 1930, din cei 1.255 locuitori înregistrați, 554 erau români, 475 germani, 203 țigani, 13 maghiari și 10 evrei. Confesional, 590 erau greco-catolici, 475 evanghelici (luterani), 167 ortodocși, 11 reformați (calvini) 10 mozaici (evrei) și 2 romano-catolici. În 1850, din 992 locuitori, 568 erau români, 368 germani și 54 țigani; 396 erau greco-catolici, 368 luterani și 226 ortodocși. În 1900, din 1.112 locuitori, 651 erau români, 421 germani și 40 maghiari; 500 erau greco-catolici, 423 evanghelici și 156 ortodocși. În 2002, din 627 locuitori, 344 erau români, 269 romi și 14 maghiari; 470 erau ortodocși, 102 greco-catolici și 47 penticostali.
Veseud, mai demult Vesăud, Veseud-Șeica (în germană Wassid, Wasseid, în maghiară Szászvessződ, Vessződ) este un sat în comuna Slimnic din județul Sibiu. Numele săsesc e menționat prima dată în 1332-1335 pe o diplomă, ca Wozodya. Variantele ulterioare de nume au fost: în 1373 Wessodia, Vessodia, în 1488 Weszod, în 1733 Vesződ, în 1806 Szász-Veszöd, în 1808 Veszöd (Szász), Zid ~ Ziedt ~ Zindt, Veszent, în 1861 Veszsződ, Zied Sink, în 1888 Szász-Vessződ (Wasied, Veseud) și în 1913 Szászvessződ. Numele localității vine de la denumirea săsească. În 1379, un nobil numit Ladislaus arendează satul Veseud pentru o rentă. În 1394 satul e împărțit între mai mulți nobili. În 1447 Johannes Hunyad își asumă jurisdicția asupra satului. Regele Matei Corvinul vinde satul în 1467 unui Nicholas din Ocna Sibiului. Satul a fost incendiat în 1529 și complexul fortificat a suferit distrugeri în timpul războiului civil. Curtea maghiară a condamnat la moarte cinci români și doi sași pentru atentat împotriva proprietății în 1849. Între 1879 și 1880 o epidemie de difterie a dus la moartea a 70 de copii. De biserică se citește că a fost demolată în 1863. Noua biserică mai mică a fost construită între 1863 și 1877 și a fost renovată în 1956.
Veseud, mai demult Vesăud, Veseud-Agnita (în dialectul săsesc Tsît, în germană Zied, Ziedt, în maghiară Szászvessződ, Vessződ), este un sat în comuna Chirpăr din județul Sibiu. Lăcașul de cult din Veseud era o bazilică romanică ridicată în secolul al XIII-lea. Ea avea probabil tipica absidă semicirculară, care a fost demolată la fortificarea de la sfârșitul secolului al XV-lea, pentru a se clădi deasupra locului corului un turn de apărare cu cinci niveluri. Din bazilica romanică s-a păstrat doar arcul triumfal semicircular. Satul e menționat prima dată în 1337 în registrele de plată a taxelor papale. În 1373, papa Grigore al II-lea l-a numit reprezentant aici pe un anume Johann. În 1500 era listat ca fiind sat săsesc și avea 17 țărani și 6 ciobani. Veseud a primit bani în 1506 pentru fortificarea bisericii. În 1707 aici au staționat trupele imperiale, iar în 1773 împăratul Iosif al II-lea a stat aici mai mult timp. În 1783 trăiau aici 301 sași și 113 români. Între 1897 și 1898 în complexul bisericii a fost construită o casă parohială. În 1783, au fost înregistrați 301 germani și 113 români. În 1785, când s-a înregistrat doar populația ortodoxă, erau 130 români și 56 țigani. În 1910, din 578 locuitori, 348 erau germani și 233 români; 343 erau evanghelici și 231 ortodocși. În 2002, di 161 locuitori, 97 erau români, 57 țigani, patru germani și trei maghiari; 155 erau ortodocși, 4 romano-catolici și 2 de alte două religii.
Veștem (în dialectul săsesc Vestn, în germană Westen, alternativ Westendorf, în traducere „Satul de la Vest", în maghiară Vesztény, Vejtény), este un sat în comuna Șelimbăr din județul Sibiu. A fost atestat în anul 1469, ca Westen, (Westhen, Wezthen, Vesten), în „Socotelile Sibiului”, aparținând apoi Scaunului Sibiu. Variantele ulterioare de nume au fost: Westa în 1539, Vestem în 1733, Vestyen în 1750, Vesten, Westendorf în 1881, Vesten în 1861, Veszprém (Westen, Vestem) în 1888, Vestény în 1913. În 1466 trăiau aici și 22 români. Numărul de familii a crescut la 68 în 1572 și la 156 în 1720. Listele de dări arată că aparținea de Sibiu în 1494 și că în 1541 plătea dările cu porci și oi, inclusiv pentru spitalul din Sibiu. În 26 octombrie 1599, Mihai Viteazu și-a stabilit tabăra la Veștem, în locul numit și azi ,,Lacul Taberii". Tot acolo l-a primit, în 27 octombrie, pe Malaspina, trimisul lui Andrei Bathory, pentru a duce tratative de amânare a bătăliei - câteva zile - până la sosirea trupelor. Mihai acceptă amânarea bătăliei cu 24 de ore, așteptând și el o parte din tunuri și bagaje rămase în urmă la o zi de marș. Ce onoare era atunci.... Tot în tabăra de la Veștem Mihai primește și solia conducătorilor cetății Sibiului, de la care constată impasul în care se aflau sibienii, care se temeau atât de Mihai cât și de propriul principe. În 1766 satul a fost militarizat în întregime și a făcut parte din Compania a VI-a de graniță a Regimentului 1 Grăniceresc Român alături de localitatea Orlat, până la 1 aprilie 1851. Până în anul 1948 a fost, alături de Bradu, Cașolț și Racovița, unul din puținele sate din plasa Sibiu cu majoritate greco-catolică. În 1930, din cei 1.408 locuitori, 1.322 erau români, 64 țigani, 11 maghiari ș.a. Confesional, 1.348 erau greco-catolici, 40 ortodocși, 11 romano-catolici ș.a. În 1910, din 1.833 locuitori, 1.561 erau români, 53 maghiari și 107 ruteni. Din aceștia, 1.517 erau greco-catolici, 157 ortodocși 104 romano-catolici.
Vurpăr (în dialectul săsesc Burprich, Burpriχ, în germană Burgberg, în traducere „Dealul Cetății", în maghiară Vurpód, Hühalom) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Sibiu. Aici s-au așezat primii sași din zona Sibiului. Prima mențiune despre sat a fost din 1296 ca Villa Heoholm, deținut de contele Andreas. Alte variante ale numelui au fost: Borcperg (1333), Burperg (1357), Burchperg (1425). Biserica romană a fost construită în 1230. În secolul al XVI-lea a fost întărită și reconstruită. În 1308 satul era menționat ca fiind casa unui judecător regal din Sibiu. Satul e din nou înregistrat în 1317, confirmând pe protestantul Andreanum ca aparținând nației sașilor. A fost o dispută cu satele vecine în 1335 și în 1937 cu satul Roșia pentru o mică pădure. În 1707 trupele imperiale rechiziționează toate rezervele din sat (dacă ar fi fost Dragnea și Olguța cu impozitul pe gospodării îi lua naiba...). În 1879 un incendiu violent distruge 11 case și 58 de construcții anexe. În 1850, din 1.717 locuitori, 513 erau români, 857 germani și 347 țigani. În 1930, din cei 2.399 locuitori, 1.204 erau români, 961 germani, 218 țigani, 9 evrei, 6 maghiari ș.a. Confesional, 950 erau lutherani, 779 ortodocși, 646 greco-catolici, 9 mozaici, 8 baptiști, 4 romano-catolici și 3 reformați. În 1930, din cei 2.399 locuitori, 1.204 erau români, 961 germani, 218 maghiari, 9 evrei și 6 maghiari. Până în 1992, dn cei 2.145 locuitori, 895 erau români, 189 germani și 1061 țigani. În 2002, din 2.359 locuitori, 1.298 erau români, 50 germani și 1.010 țigani. În 2011, din 2.557 locuitori, 2.415 erau români, 38 germani și 15 țigani.
Vurpăr pe imaginea satelitară
Zlagna, mai demult Zlacna, Zalacna, (în dialectul săsesc Schlatt, în germană Schlatt, Klein-Schlatten, Schlattendorf, Goldmarkt - Piața Aurului, Scharken, în maghiară Szászzalatna), este un sat în comuna Bârghiș din județul Sibiu. În evul mediu a fost posesiune a Episcopiei Catolice de Alba Iulia. Prima mențiune este din 1290, ca Syalakna. Un document din anul 1318 menționează localitatea ca aparținătoare de Episcopia Sfântului Mihail din vremuri străvechi: eam iuri ecclesiae beati Michaelis archangeli Transsilvanae pertinuisse ab antiquo. Prima sa mențiune este din 1318 ca Posessio Zalathna, a regelui Carol Robert, ca intrând în domeniul regal. Era inițial un sat săsesc. Fiind domeniu regal, locuitorii erau iobagi. În 1400 numele s-a schimbat în Schlatt. În 1500 aparținea sașilor din Alba iulia. În 1556 este vândut unui oarecare Meichior Balassa. Vândut din nou, e în proprietatea lui familiei Bethlen până în 1848. Revoluția din 1848 a reînviat ierarhia. Biserica gotică mică a fost construită în secolul al XV-lea și clopotnița între anii 1828-1830. Numele are origini slavone (aur - złoto în poloneză, zlato în croată și în cehă, злато - zlato în sârbă etc.).
Concluziile le trageți singuri. Fiecare poate proceda ca mai sus, măcar pentru comuna sa sau pentru județul său. Veți descoperi multe, nu numai în biblioteci clasice, ci și în biblioteci electronice (virtuale) ale multor universități din lume. Vă dorim o documentare prolifică. Din enorma bibliografie folosită, aveți câteva titluri mai jos. Legătura între geodezie, cartografie și toponimie o intuiți ușor, la fel și între cartografie și lingvistică. Unele hărți sunt chiar documente care atestă situația unor zone terestre la un anumit moment. Și mai gândiți-vă la ceva. Dintre membrii diferitelor etnii, câte căsătorii mixte or fi fost? Statisticile nu ne spun. Doar sașii erau în cătune „închise” și nu acceptau deprecierea etniei, rezulată și așa din mulți inși ai altor ertnii, așa cum am arătat în altă postare....
Bibliografie:
Árpád Varga, 2001: Statistici etnografice și denominaționale ale Transilvaniei, date recensământ între 1850-2002
G.I. Lahovari ș.a., 1902: Marele dicționar al României, V, Buc. 1902
- Iordan, 1974: Indicatorul localităților din România, Buc.
Morgan, David, 2008: Examining Transylvanian saxon Fortified Churches from the 13th to the 16th Centuries. Volume II: Gazeteer of Saxon Fortified Churches. University of Leicester
Recensământul Populației și al Locuințelor 2002 - populația unităților administrative pe etnii”
Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: „Tab8. Populația stabilă după etnie – județe, municipii, orașe, comune”. Institutul Național de Statistică din România. iulie 2013.
Fundația Jakabffy Elemér, Asociația Media Index 1999-2006, "Recensământul 2002", URL http://recensamant.referinte.transindex.ro/?pg=3&id=2280
Să fiți prea iubiți!
După a noastră cutumă
Nicio zi nu-i fără glumă!
Constantin NIŢU
http://webdidacticanova.blogspot.ro/
http://geo.unibuc.ro/cv_nitu_c.html
-->
Comentarii
Că doar nu suntem singuri pe pământ! Călinescu: „Fiecare are nevoie de sufletul celorlalți și toți trăim în lume!” Ca să vedeți cu ce trudă s-a ajuns la denumirile actuale. Respect!
Onorat! Măcar fiecare să facă pentru localitatea de naștere și cea de domiciliu. Demonstrăm că toți, indiferent de etnie, suntem într-un punct din univers. Și nu pentru mult timp!
Impresionantă lucrare. Merită popasul, fie el succint, măcar pentru acapararea unei fragile culturi generale. Am citit despre primele trei localități, atât mi-a permis timpul. Prin Țapu am trevut de mai multe ori. Suntem înconjurați de istorie... și de salutarele influențe!