Călătorii geodezice, oiconime din județul Sibiu (VIII-9)
Oiconime din județul Sibiu, unde s-au stabilit cei mai mulți sași
Moto: „Prima lege a istoriei - Istoria nu se repetă. Istoricii pur şi simplu se repetă unii pe alţii.” murphologie
Săcădate (în dialectul săsesc Zakedot, în germană Sakadat, Sakadaten, Sekedaten, în maghiară Oltszakadát - Sacadat de pe Olt, colocvial Szakadát) este un sat ce aparține orașului Avrig din județul Sibiu. Prima atestare documentară a localității Săcădate apare într-un document din anul 1380 când satul este reprezentat de către doi sași localnici în Scaunul Sibiului („villicus et populi de Zakadath”; villicus – administrator financiar). G.Müller susține că toate coloniile din sudul Ardealului au fost săsești și că maghiarii și secuii au fost colonizați aici după invazia tătară și turcească din secolul al XVI-lea. De români nu zice nimic (normal, că ei erau deja aici). Primele documente care fac referire la populația maghiară din Săcădate sunt datate în perioada 1494-1497. Și îi lăsăm pe nemți și pe maghiari să se bată pe denumiri! În decursul timpului localitatea a purtat o mulțime de nume derivate, zic ungurii, din „Szakadát” care semnifică în limba maghiară „alunecare de pământ”. Astfel în secolul al XIV-lea și al XV-lea este denumită: Zeckat, Zectat, Czektat, Czekit, Cheket, Chekethe, Czektet, Czeckat și în 1494 apare sub forma de Zakadath. Și zic vecinii că deabia în 1790 se menționează și o formă latină a numelui, „Sacadatinum”, precum și numele românesc de Săcădate, or documentele regale maghiare scriu denumirea latină de prin secolul al XIII-lea. În germană numele satului a fost Sakadat, Szakadat și Szakadath. În jurul anului 1900 denumirea s-a schimbat în „Oltszakadát”, pentru a-l diferenția de alte localități cu același nume. Accesul la arhivele maghiare ar facilita studiul. Că doar n-o să ne ducă gândul la DEX-ul nostru, de unde aflăm: * sacadát, -ă adj. (fr. saccadé). Brusc, întrerupt: mișcărĭ sacadate. Fig. Stil sacadat, vorbă sacadată, cu fraze scurte și oprirĭ prea dese. – Curat rom. zmuncit. V. staccato; sursa: Scriban (1939).
Sădinca, în trecut Sedinca, este un sat în comuna Loamneș din județul Sibiu. Aici se află Schitul Sădinca, construcție din anul 2008, cu 8 călugări, la intrarea în schit fiind inscripționată pe un perete poezia „Un lung tren ne pare viața” a poetului român Traian Dorz. Szedinkatanya - Mama „ședință”! Alte nume au fost: în 1770 Szedinka, Caliben; în 1913 Szedinkatanya (Mama Sittin cu Sorostély); în 1956 Sedinca; în 1960 Sădinca. După 1913 s-a unit cu Soroștin (în maghiară Sorostély, în germană Schorsten, în dialect săsesc Šorstn). În 1910, din 185 locuitori, 135 erau români și 50 maghiari; 115 erau greco-catolici, 44 reformați și 20 ortodocși. În DEX nu există. Dar dăm versurile poeziei (autor Traian Dorz), foarte instructive! Și puteți și asculta melodia cu un click pe titlu....
Un lung tren ne pare viața, ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama unde ne-am suit și când.
Fericirile sunt halte, unde stăm câte-un minut;
Până când să ne dăm seama, sună, pleacă, a trecut....
Iar durerile sunt stații lungi, de nu se mai sfârșesc,
și în ciuda noastră parcă tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerăbdare înainte tot privim,
să ajungem mai degrabă la vreo țintă ce-o dorim.
Ne trec zilele și anii, clipe scumpe și dureri,
noi trăim hrăniți de visuri și-nsetați după plăceri.
Mulți copii voioși se urcă, câți în drum n-am întâlnit!...
Iar câte-un bătrân coboară trist, și frânt, și istovit.
Vine-odată însă vremea să ne coborâm și noi;
ce n-am da, atunci, o clipă să ne-ntoarcem înapoi?
Dar, pe când, privind în urmă, plângem timpul ce-a trecut,
sună-n Gara Veșniciei; am trăit și n-am știut!...
(Reveniți-vă, că mai avem treabă!)
Săliște, în limba latină Magna Villa Valachicalis (marele sat al românilor), (în dialectul săsesc Selischte, în germană Großdorf – Satul Mare, Grossdorf, Langendorf, Langesdorf – satul Lung, în maghiară Szelistye) este un oraș în județul Sibiu, declarat oraș în 2003, cu satele componente Aciliu, Amnaș, Crinț, Fântânele, Galeș, Mag, Săcel, Săliște (reședința), Sibiel și Vale. Primele sale nume scrise sunt Magnam Villam Walachicalem (1383) și Nogfalu (1354). Din 1496, numele său era pentru prima dată Salistia. Numele vine de la cuvântul românesc „siliște” (în Evul Mediu, în Țările Române, locul pe care fusese sau pe care era așezat un sat; vatra satului; sursa: DEX '09 - 2009; din sl. selište). Școala din Săliște este atestată documentar din anul 1616, dar există certitudini că a existat înainte de această dată. A funcționat, ca toate școlile de bucoavnă, pe lângă biserică. În 1850, din 5.335 locuitori, 5.199 erau români, 91 țigani și 35 maghiari; 5.259 erau ortodocși, 32 greco-catolici și 31 protestanți. În 1900, erau 3.240 români, 125 maghiari, 110 germani, 62 țigani și italieni; 3.247 erau ortodocși, 143 romano-catolici, 66 evanghelici, 57 reformați și 52 greco-catolici. În 2002, erau 5.795 locuitori. În 2011, erau 5.421 locuitori, respectiv români (88,29%), țigani (3,04%) și cu apartenența etnică necunoscută (7,84%). Confesional, existau ortodocși (89,28%) și cu apartenența confesională necunoscută (7,91%). Și mai aflăm din dicționare: SILÍȘTE, siliști, s. f. (Învechit) Loc pe care este sau a fost așezat un sat; vatra satului. În a treia și ultimă parte vor fi descrise... și unele vechi siliști sau așezăminte de sate și tîrguri părăsite. ODOBESCU, S. II 165. ♦ Loc necultivat (sau plantat cu pomi). Eram singur și urcam în pasul calului printre siliști și printre brădet tînăr, sădit anume ca să arate drumul și hotarele vecinătăților. GALACTION, O. I 333. Și ei îmi călcară, Prin văi și vîlcele... Porumbiști, miriști Și prin vechi siliști. PĂSCULESCU, L. P. 11. 7 pogoane loc siliște mai mult îmbrăcat cu pomi roditori. I. IONESCU, P. 503. – Accentuat și: síliște. - Variante: sălíște (TEODORESCU, P. P. 281), selíște s. f. sursa: DLRLC (1955-1957).
Săliște pe imaginea satelitară
Sărata (în maghiară Szarata, Szeréte, în germană Salzdorf – Satul Sării) este un sat în comuna Porumbacu de Jos din județul Sibiu. Numele succesive au fost: în 1466 Zaratha; în 1473 Zorata, Zaratha; în 1582 Zaratha; în 1584 Serata; în 1590 Zarata; în 1632 poss. Szarata; în 1637 poss. Zarata, Szaratha; în 1680 Szarataj Halas To (SZT II. 41); în 1689 Zorata (Veress, Doc. VII. 26); în 1733 Szarata; în 1760-1762 Szerata; în 1800 Szeráta; în 1808 pag. Szerata, Szarata; în 1817 Szerrata; în 1827 Száráta; în 1839 Száráta, Szeráta (Lenk IV. 115); în 1850 Szarata, Szerata, Salzdorf; în 1857 Szeráta, Sărata (Bielz 412); în 1873 Szerata; în 1877 Szerata, Szaráta; în 1882 Szeráta, Serata, Sarata, Szerata, Szarata; în 1893 Szarata, Szeráta; în 1909 Sărata, Szarata (Dicţionar 1909; Harta 1909); în 1913 Szarata; în 1921 Sărata, Szarata (Dicţionar 1921); în 1925, 1932, 1956 Sărata (Leg. 95/1925). În DEX nu e!
Săsăuș (în dialectul săsesc Sessenheousen, Zessnhauzn, în germană Sachsenhausen – Case săsești, în maghiară Szászház – Casa sașilor,) este un sat în comuna Chirpăr din județul Sibiu. Originea numelui este germană Sachsenhausen („case saxone”), atât în limba română, cât și în cea maghiară. În 1448 se numea Sagezenhwsen, în 1508 Sagczennhawzen, în 1532 Sossenhüssen, în 1574 Sassahuss, în 1695 Szaszahus, în 1766 (cu ortografie modernă românească) Săsăuși. Pe sigiliul său oficial din 1907, era obligatoriu numele maghiar ca Saszahuz. Numele maghiar, scris înainte de primul război mondial, era pur și simplu traducerea denumirii germane. În 1850, din 1.104 locuitori, 1.093 erau români și 11 țigani; 1.049 erau ortodocși și 55 greco-catolici. În 2002, din cei 158 locuitori, 155 erau românii, doi țigani și un maghiar; toți fiind ortodocși. În DEX nu există!
Sângătin (în dialectul săsesc Klinonyeten, Engeten, în germană Klein-Enyed, Kleinegidsdorf, în maghiară Kisenyed, Szászenyed) este un sat în comuna Apoldu de Jos din județul Sibiu. A avut diferite nume, unele arătându-le aici: Kisenyed, Szászenyed; Klein-Enyed, Kleinegidsdorf în 1270-1272; Enyed în 1292; Enyed, Enig, Enyed în 1299; Egnudino în 1320; .... ; Enyed în 1330; Enyedino în 1332-1336; Kysenged în 1395; Enydino minori, poss. Kisenged ân 1397; .... ; Kis Enyed în 1817; Kis-Enyed, Klein-Enyed, Szingetyin în 1827; Kis Enyed în 1850; Kis Enyed, Klein Enyed, Sîngătin în 1854; Sângetinu în 1857; Sângătin în 1909; Kisenyed în 1913; Sângătin, Kisenyed în 1921; Sângătin (Leg. 95/1925) în 1925; Sîngătin în 1956. În DEX nu există.
Scoreiu (în maghiară Skorei) este un sat în comuna Porumbacu de Jos din județul Sibiu. În anul 1391, voievodul muntean Mircea cel Bătrân dăruiește egumenului Stanci și fratelui său Călin, ocina Scoreiu, pe care o scutește de orice fel de dări. Pe actul de donație, în calitate de martori, semnează Vlad vornicul, Dragan ban, Jupân Algia, Groza Moldovan, Jupân Aga, logofătul Holdovics. Este de remarcat faptul că toponimele amintite în hrisovul de donație la care ne referim, Tolfa, Scoreiul cel Bătrân (pârâu), Unghiul cu Frasin, Piatra oarbă, Tunsul, Pârâul Sașilor, se păstrează și astăzi. În 1391, Mircea cel Bătrân, voievod al Țării Românești, întemeiază aici o mânăstire ortodoxă. Numele a fost menționat pentru prima dată în 1392 ca Skorore. Numele istorice succesive au fost: în 1486 Scorei, Skorey; în 1520 Zkorei; în 1632 Schore; în 1750 Szkorej; în 1808 Skorje, Szkorej; în 1861 Szkó; în 1888 Skorei (Szkore); în 1913 Skorei. În 1637 a fost deținut de Rákóczi György I sub numele de Schora. Din registrul conscripțiunii realizate în anul 1733, la cererea episcopului greco-catolic Inocențiu Micu-Klein, aflăm că la Scoreiu au fost recenzate 90 de familii, adică vreo 450 de persoane. Din registrul aceleiași conscripțiuni mai aflăm și numele celor 4 preoți din localitate: Sandru, Halmagy, Illyie și Iuon (uniti omnes). În Scoreiul anului 1733 era o biserică. Și ungurii justifică faptul că denumirea satului: Szkorej, precum și numele preoților erau scrise cu ortografie maghiară, întrucât rezultatele conscripțiunii erau destinate unei comisii formate din neromâni, în majoritate unguri („sanchi”!, n.n.). În 1766, satul a fost militarizat parțial și a făcut parte din Compania a VII-a de graniță a Regimentului I de Graniță de la Orlat până în 1851, când a fost desființat. În 1910, din 1.228 locuitori, 1.182 erau români, 33 maghiari și 12 germani. În DEX nu există!
Sebeșu de Jos (în dialectul săsesc Schäis, în germană Unter-Schewesch, Unter-Schewisch, în maghiară Oltalsósebes, Alsósebes) este un sat în comuna Turnu Roșu din județul Sibiu. E cunoscut ca Sebeșu de Jos, Oltalsósebes, Alsósebes; Unter-Schewesch, Unter-Schewisch; Schäis (s). Alte nume sunt: utraque Sebes în 1453; Sebes pertinentiae Tholmach în 1507; Sebes în 1590); Alsó-Sebes în 1733; Al Sebes în 1760-1762; Also-Sebes, Schewisch, Sebissa în 1800; Sebes (Alsó-), Alsósebes, Unter-Schewisch, Sebesul de zsosz (Lipszky) în 1808; Alsó Sebes, Schewisch, Sebifsa în 1817; Alsó Sebes, Schebentisch, Sebissa în 1827; Alsó-Sebes, Sebessinum, Unter-Schewesch, Nieder-Schewesch, Sebisu-gyin-zsosz în 1839; Unter-Sebesch, Sebesu din zsosz, Alsó Sebes în 1850; Sebes (Alsó-), Unter-Sebes, Sebes din zsosz în 1877; ... ; Sebişul-de-jos, Oltalsósebes, Unterschebesch în 1909; Oltalsósebes în 1913; Şebişul de jos, Oltalsósebes în 1921; Sebeşul-de-Jos (Leg. 95/1925) în 1925, 1932, 1941; 1950; Sebeşul de Jos (Leg. 5/1950); Sebeşu de Jos în 1972 (Judeţe). În DEX nu există.
Sebeșu de Sus (în dialectul săsesc Schäis, în germană Ober-Schewesch, Ober-Schewisch, în maghiară Oltfelsősebes – Sebeșul de Sus de pe Olt, Felsősebes – Sebeșu de Sus) este un sat în comuna Racovița din județul Sibiu. În anul 1838, la poalele unui deal situat mai jos de sat, au fost descoperite 469 drahme de Dyrrachium, dintre care 58 de bucăți au intrat în cabinetul numismatic al Muzeului De Istorie Națională din Viena (MINV) iar celelalte au fost împărțite liceelor săsești! Oare unde sunt acum? În 1910, din 1.002 locuitori, 995 erau români, 6 maghiari și 1 german. În În 2002 avea 742 de locuitori, toți români.
Sibiu (în germană Hermannstadt, în maghiară Nagyszeben, în latină Cibinium) este municipiul de reședință al județului cu același nume, format din localitățile componente Păltiniș și Sibiu (reședința). Sibiul este un important centru cultural și economic din sudul Transilvaniei, cu o populație de 147.245 locuitori. În anul 2007 a fost Capitala Europeană a Culturii. Primele așezări în zona Sibiului ar fi fost castrul roman din zona Gusterita și o așezare de origine slavă. Orașul a fost înființat după mijlocul secolului al XII-lea de coloniști sași veniți din teritoriul Rin-Mosela. Prima mențiune a cetății a fost făcută în data de 20 decembrie 1191 sub numele Cibinium într-un document ecleziastic emis de papa Celestin al III-lea, care a recunoscut, la rugămintea regelui Béla al III-lea, existența Prepoziturii Sibiului (praepositura Cibiniensis), scoasă de sub jurisdicția Episcopiei Transilvaniei.
Sibiu cu Google Street View
Sibiu cu Google Earth Pro
Municipiul Sibiu, județul Sibiu și împrejurimile pe imaginea satelitară
Prima atestare documentară în forma Hermannstadt datează din anul 1366, dar există și o mențiune mai veche a numelui Villa Hermanni (1223). În anul 1241 a fost atacat, cucerit și parțial distrus în marea invazie mongolă. În secolul al XIV-lea Sibiul a devenit un mare centru de comerț și timp de secole a fost cea mai importantă cetate germană din Transilvania. Meșteșugarii din oraș erau organizați în bresle, în 1376 fiind cunoscute 19 bresle. În anul 1366 Sibiul a fost declarat oraș.
Sibiul în 1380 ca oraș fortificat
În 1570, după invazia otomană, Principatul Transilvania a devenit dependent de Imperiul Otoman. În 1863, se formează Dieta de la Sibiu, alcătuită din 58 deputați români, 56 deputați maghiari și secui și 44 deputați sași. Deputații români și sași au votat legea egalei îndreptățiri a națiunii române și a confesiunilor sale, precum și legea pentru folosirea limbii române în administrație și justiție, pe principiul egalității cu limbile maghiară și germană. Legea a fost promulgată la 6 ianuarie 1865. În tabelul de mai jos este dată populația Sibiului pe câțiva ani.
Sibiul între anii 1300 și 1500
Tabelul 2. Populația Sibiului pe ani și etnii
Ca limbă maternă, în Sibiu domina până în anii '30 limba germană, declarată drept limbă maternă de 16.832 de persoane în 1910, reprezentând cam 50% din locuitori. Era urmată de limbile română (8.824) și maghiară (7.252) vorbite de aproximativ 30%, respectiv 20% din locuitori. Restul limbilor erau vorbite fiecare de mai puțin de 1% din populația urbană. Limba idiș era vorbită de minoritatea evreiască prezentă în Sibiu la acea dată. La recensământul din 2011 au fost înregistrați 147.245 locuitori. Dintre aceștia 25% aveau peste 50 de ani (inclusiv colegii mei, coloneii Diaconu Ovidiu și Toderaș Teodor), iar 18% absolviseră o instituție de învățământ superior. Din punct de vedere etnic a fost înregistrată următoarea structură a populației: 88,96% români, 1,47%: maghiari, 1,06%: germani (sași), 0,39%: țigani. Sub aspect confesional populația Sibiului este alcătuită din: ortodocși (91,0%), romano-catolici (2%), luterani (1%), reformați (1%), greco-catolici (1,5%), unitarieni (0,5%), mozaici (0,1%). Și atunci pentru ce este afișată pe indicatoarele rutiere denumirea în limba germană Hermanstadt?
Slimnic (în maghiară Szelindek, în germană Stolczenburg) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Sibiu. Pe Harta Iozefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 204) apare sub numele de Stolczenburg (Castelul Stolczen). Au fost găsite urme de așezări (la Cetatea Veche, la Schelzental - Valea Schelzen; și ca să divagăm, toponimic, originea lui Schelzen e germanică; echivalentul lui Smelzan, vârf înalt de munte din Germania, care poate însemna dezghețat, slab, estompat) fiind datate în epoca fierului (cultura geto-dacică respectiv cultura dacică). Așezarea romană, de localnici mumită Șarba-Stempen, este datată la secolul I î.e.n.; Șarba - La Saivane fiind datată la sfîrșitul secolului al II-lea. Stabilirea coloniștilor sași pe teritoriul Slimnicului a avut loc în a doua jumătate a secolului al XII-lea, atestată pentru prima dată în anul 1282. Numele satului este de origine slavă. Numele istorice sunt Stolchumbercht (1282), Stolczenberg (1302), Zelenduk (1341), Stolcumberg (1342), Stolzenburg (1409), Nagyzelyndek – Umbre mari (1500), Zelendek și Stoltzvár (1514). Numele german este „castel mândru". Numele român mândru se folosea deja ca nume al locului (1909), dar ministerul de interne al imperiului austro-ungar a respins decizia de a utiliza acest nume! Evoluția populației este dată în tabelul 3.
Slimnic pe imaginea satelitară
Tabelul 3. Evoluția populației localității Slimnic
Slimnic pe harta jozefină (Sectio 204) cu numele Stolczenburg
Și fiindcă am vorbit de harta josefină (iozefină), aflăm că ridicarea topografică iozefină (în germană Josephinische Landesaufnahme), denumită și „Prima ridicare topografică”, este primul proiect unitar de ridicare topografică a Imperiului Habsburgic. Cele 3589 planșe inițiale, desenate și colorate de mână, au fost apoi completate până la 4096 de secțiuni. Au fost denumite după Iosif al II-lea, împărat romano-german. În prezent sunt păstrate în Arhiva de război (Kriegsarchiv) a Arhivelor de stat ale Austriei. În Slimnic se află cetatea Stolzemburg (sec. XIV-XVII, refăcută în sec. XVIII), cu biserică de incintă (sec. XIV-XV, cu unele transformări din 1792) și o biserică ortodoxă de la sfârșitul sec. XVIII (renovată în 1912) - sursa: DE (1993-2009).
Soroștin, mai demult Șoroștin, Șoroștiu, (în dialectul săsesc Schorstn, Schoresten, în germană Schorsten, Schoresten, Schorosten, Schorstein, în maghiară Sorostély) este un sat din comuna Șeica Mică din județul Sibiu. Numele provine din cuvântul german Schor(n)stein („horn"). A fost stabilit într-o zonă mlăștinoasă. A fost menționat prima dată în 1315, ca Sorensten, localitate a sașilor, apoi cu alte nume succesive, în 1332-1333 ca Berunsten, în 1417 ca Soros, Camino, în 1468 ca Sorosther, în 1587 ca Sorozhen, în 1647 ca Sorrow, Sorcerer, în 1733 ca Sorosty, în 1750 ca Serestély. În secolul al XIII-lea era proprietatea mănăstirii Egres. în 1417 Sigismund de Luxemburg o plasează sub protecția Universității Saxone (Universitas Saxonia). În anul 1663 l-au distrus tătarii, în 1705 a fost incendiat de curuți. După 1945 s-a unit cu Sădinca (în germană Szedinka, în maghiară Szedinkatanya). În 1880, din 1.087 locuitori, 704 erau români, 251 germani, 68 maghiari și 64 țigani; 636 erau greco-catolici, 244 luterani, 115 ortodocși, 54 reformați și 22 de mozaici (evrei). În 2002, din 579 locuitori, 507 erau români, 59 țigani, 8 germani și 5 maghiari; 565 erau ortodocși și 12 evanghelici. În DEX nu există!
Șalcău, mai demult Șălcău, Șelcău, Șeica (în germană Schalko, Schalkenberg – muntele Schalken, în maghiară Salkó, Salykó) este un sat în comuna Mihăileni din județul Sibiu. Datează din 1394, menționat în posesia familiei Bolya. Numele apare pentru prima dată în 1394, ca Salka, Salko, menționat pe o diplomă (Ub III 103). Între 1339 și 1876, Salkó aparținea de Sibelius (Scaunul Hermannstadt). Alte variante succesive ale numelui sunt: Sökó în 1733, Selkeu în 1750, Falko [Salko] în 1760-1762, Salyko ~ Sajko, Schalkenberg, Sejká în 1808, Sajkó în 1861, Salkó, Salk în 1888. A fost populat de români după ce sașii s-au stins de o molimă. În 1721 trăiau aici 44 de familii. În 1910, din 416 locuitori, 381 erau români, 32 maghiari și 3 germani. Din aceștia, 379 erau greco-catolici, 22 romano-catolici, 9 calvinisti și 6 fără religie precizată. În DEX nu există (deoarece lingviștii de azi lucrează doar pe bani sau #rezistă!)
Să fiți iubiți!
Constantin NIŢU
http://webdidacticanova.blogspot.ro/
http://geo.unibuc.ro/cv_nitu_c.html
nitu.constantin@yahoo.com
-->
Comentarii