Călătorii geodezice, Ungaria – Macrotoponimie - Ungaria (03)
Macrotoponimie – Ungaria
Moto: „Nu trebuie să uităm că în istorie au existat mereu tirani și ucigași care păreau invincibili pentru o vreme, dar în cele din urmă au eșuat întotdeauna." Mahatma Ghandi („Nem szabad elfelejtenünk, hogy a történelem során mindig is voltak olyan zsarnokok és gyilkosok, akik egy ideig legyőzhetetlennek tűntek, de végül mindig elbuktak. Mindig.”)
Limba maghiară
Și cred că nu poți analiza cu atenție termenii de „etnic ungur” și „macrotoponimul Ungaria”, cum am început în articolul precedent, fără a defini limba megieșilor de la vest, dar numai după dicționar: MAGHIÁRĂ s. f. (< magh. magyar): limbă din familia ugro-finică (împreună cu estona, finlandeza, karela, lapona etc.), ramura uraliană, subgrupul ugric, vorbită de unguri. Este caracterizată din punct de vedere fonetic printr-un număr relativ mic de sunete și prin fenomenul armoniei vocalice (v.), printr-un accent care cade pe prima silabă, printr-un sistem morfologic, bazat pe aglutinare (pentru evidențierea valorilor gramaticale), rădăcina se combină cu diferite afixe: ház „casă” – házban „în casă”, házak „case” házakban „în case”, házam „casa mea”, házad „casa ta”; kérem „eu cer”, kéred „tu ceri” etc.) și prin ordinea relativ liberă a cuvintelor. În istoria limbii maghiare există trei perioade: a) perioada veche, între secolele al VIII-lea și al XIV-lea, perioadă în care maghiara a împrumutat un mare număr de cuvinte din limba turcilor bulgari (între secolele al VIII-lea și al X-lea, când erau stabiliți în regiunea Caucazului și a Donului) și din limba slavă (între secolele al X-lea și al XII-lea, după stabilirea lor în Panonia, chiar și acest toponim fiind împrumutat). Tot din perioada aceasta, există primele atestări de limbă maghiară (cuvinte izolate, păstrate în documente latine din jurul anului 1000, data trecerii la creștinism a ungurilor). Primul text de limbă maghiară datează din secolul al XIII-lea (e vorba de un discurs funebru de vreo 300 de cuvinte); b) perioada medie, între secolele al XV-lea și al XVI-lea, în care se duce lupta de emancipare a limbii maghiare de sub influența latinei, care era folosită ca limbă oficială, luptă ușurată de reformă, de introducerea tiparului și de traducerea Bibliei; c) perioada nouă, care începe în secolul al XVII-lea, prin dezvoltarea limbii literare maghiare. În secolul al XVIII-lea, maghiara împrumută multe cuvinte din germană și din franceză; ca o reacție, începe lupta pentru „reînnoirea limbii” prin crearea unui mare număr de cuvinte, prin elaborarea de gramatici și de dicționare și prin introducerea în limba literară, în locul cuvintelor străine, a unui număr însemnat de termeni dialectali și arhaici. În secolul al XIX-lea s-a dezvoltat limba poeziei și a prozei, răspândirea limbii literare maghiare fiind legată acum în primul rând de creația marelui poet Petöfi Sándor (fost Petrovics, cel cu tată sârb și mamă slovacă!). Existența unor elemente lexicale maghiare în limba română și a unor elemente lexicale române în limba maghiară – pe baza vecinătății statale și a conviețuirii istorice dintre cele două popoare – i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență maghiară asupra limbii române și, invers, despre o influență română asupra limbii maghiare (v. influénță). Sursa: DTL (1998).
Limbi uralice pe Terra
Cine nu s-a lămurit mai „sapă”, conform zicalei „Sapă, fântânare, sapă, tot vei da cândva de apă!” Așadar, primele amintiri ale limbii (în mare parte nume de persoane și de locuri, adică toponime) provin din secolul al X-lea. Potrivit lui Gábor Vékony, noțiunea de scriere, pe care se presupune că o susține etimologia scrisului, și scrisul runic în maghiară, erau deja cunoscute. În Regatul Ungariei, în anul 1000, obiceiurile medievale au jucat un rol semnificativ în limba latină; și latina a avut o influență asupra limbii maghiare, în special în ceea ce privește vocabularul creștinismului și al educației. Cel mai vechi exemplu de poezie maghiară este din 1700, de Ómagyar Mária – „Rândul la moarte” . Lucrările majore ale literaturii maghiare au supraviețuit din secolul al XIV-lea și din vremurile următoare, inclusiv prima traducere în limba maghiară a Bibliei husite din anul 1430.
Umanismul și reforma prin acceptarea limbii materne au contribuit foarte mult la unificarea limbii maghiare. În timpul ocupației turcești, au venit aici mulți vizitatori, cu sarcini statale sau militare, de comerț sau „turistice”. Iar imprimarea cărților și formarea sistemelor școlare au contribuit la dezvoltarea limbii. Prima carte complet în limba maghiară a fost publicată în 1533 în Cracovia de Benedict Komjáti, intitulată „Zenth Paal nyeluen”. Maghiara din secolul al XVII-lea este asemănătoare formei de astăzi, dar nu exista încă un limbaj literar, astfel încât fiecare scriitor și-a folosit propriul dialect în lucrările sale.
Din 1836, limba maghiară a fost limba oficială a Ungariei, limba latină a fost înlocuită treptat în documentele statale. Din 1844, este obligatorie folosirea exclusivă a limbii maghiare, doar în cazuri speciale fiind permise și limbile naționalităților. Comparați cu ce vor unii pe la noi în secolul XXI!
Și sunt sigur că pe unii îi interesează alfabetul complet extins, maghiar, nu doar ca divertisment, dând noi doar literele minuscule: a, á, b, c, cs, d, dz, dzs, e, é, f, g, gy, h, i, í, j, k, l, ly, m, n, ny, o, ó, ö, ő, p, q, r, s, sz, t, ty, u, ú, ü, ű, v, w, x, y, z, zs; literele q, w, x si y sunt folosite doar în cuvintele străine (exemplu: BMW, taxi, hobby).
Prima ediție a ortografiei maghiare apare în 1832. Ortografia limbii maghiare este consecventă (similar limbii române, dar spre deosebire de limbile engleză sau franceză), în sensul că redă aproape exact pronunţarea, sunetele fiind transcrise prin aceeaşi literă sau grup de litere în orice context (cu puţine excepţii). Dar noi nu ne pronunțăm asupra ei.
Și, ca orice limbă, există și dialecte, pe zone, diferențele dialectale maghiare apărând în principal în voce, într-o mai mică măsură în vocabular și chiar mai puțin în gramatică. Zic ei că ar exista un dialect occidental (Győr-Moson-Sopron, Vas, Zala, parțial pe teritoriul județului Veszprém, un dialect transdanubian, un dialect sudic (din regiunea transdanubiană Marcali – Kaposvár), un dialect al Tisei ( între Dunăre și Tisa, pe Crișuri), un dialect de nord-vest sau paloc, un dialect mongol vorbit de maghiarii transilvăneni (cu excepția secuilor - Székelys) și un dialect al secuilor!
Lingviștii maghiari cred că vocabularul limbii maghiare este de doar circa 21% de origine finno-ugrică, ceea ce contrazice părerea unora că de origine finno-ugrică ar mai fi doar 400 - 450 de cuvinte.
Numele Ungariei
Yugra sau Iuhra, la est de râul Obi, locul de origine al maghiarilor (indegargar origo) pe harta lui Sigismund von Herberstein din 1549 de la Moscova
Yugra sau Iuhra cu Google Earth
Hongrie, numele în limba franceză, Hungary, în engleză, Ungaria în română pentru țara vecină, este un exonim derivat din latina medievală, Hungaria. Numele latin în sine derivă din etnonimele (H)ungarī, Ungrī și Ugrī pentru oamenii de stepă de dincolo de Urali care au cucerit țara cunoscută astăzi ca Ungaria în secolele al IX-lea și al Xl-lea. Autorii medievali numeau țara ca Ungaria, dar maghiarii își numesc țara Magyarország.
Să analizăm puțin endonimul grupului etnic al maghiarilor și al țării, Ungaria (endonim - s. n., lingv. 1. numele care este folosit de un grup etnic pentru identificarea sa; 2. numele care este folosit de un grup etnic pentru a denumi o entitate geografică locuită de acel grup etnic – Cf. engl. endonym, din gr. ἔνδον înăuntru+ ὄνομα nume; sursa: dexonline ; etnonim s. n. < fr. ethnonyme: nume de etnie sau de popor, ca german, francez, român, austriac etc.; sursa: DTL 1998). Sursele primare folosesc câteva nume pentru unguri/maghiari. Endonimul/ etnonimul lor istoric original - numele pe care îl folosesc pentru a se referi la ei în evul mediu timpuriu - este incert. În surse scrise în arabă, maghiarii sunt numiți Madjfarīya sau Madjgharīyah (de exemplu de Ahmad ibn Rustah; Badjghird sau Bazkirda, de al-Mas'udi), Unkalī (de al-Tartushi), și Turk (de ibn Hayyan).
Endonimul „magyar” este de origine maghiară, derivat din vechiul cuvânt maghiar Mogyër. Numele este derivat din numele Magyeri în secolul al Xl-lea sau al XlI-lea (contemporan cu Mëgyër), numele unuia dintre cele 7 mari triburi maghiare semi-nomade, cel din care s-au ridicat Árpád și cei din dinastia sa ulterioară (celelalte triburi fiind Tarján, Jenő, Kér, Keszi, Kürt- Gyarmat și Nyék).
Cei „șapte capitani” ai maghiarilor reprezenttați în cronica pictată de la Viena
Denumirea tribului Megyer a devenit, așadar, cea a întregului popor maghiar. Primul element Magy este probabil derivat din proto-ugricul * mäńć- („om”, „persoană”), care se găsește și în numele Mansi (mänćī, mańśi și måńś). Cel de-al doilea element eri („om”, „bărbat” și „ramură”) „supraviețuiește” azi în cuvântul maghiar férj („soț”, „bărbat”), înrudit și cu cuvântul arhaic finlandez yrkä. O etimologie populară susține că maghiar ar deriva din numele prințului Muageris.
Prima pagină a manuscrisului unic Gesta Hungarorum, cea mai veche cronică maghiară existentă
Dar să vedem și exonimele pentru unguri și Ungaria (exoním exoníme, s. n. numele sub care este cunoscut un grup etnic sau o entitate geografică locuită de un grup etnic de către cei din afara acelui grup etnic – Cf. engl. exonym, din gr. ἔξω afară + ὄνομα nume; sursa: dexonline). În sursele bizantine, maghiarii sunt numiți: Οὔγγροι - Ungroi; turci - Turkoi (de exemplu de către împăratul Leo al VI-lea „înțeleptul"); Σαβάρτες ασφαλόγ - Savartoi asfaloi (de către împăratul Constantin al VII-lea Porphyrogennetos – „cel născut în violet”).
Unele surse scrise dinainte de stabilirea Ungariei în Bazinul Carpatic în anii 895-896, când încă trăiau pe dincolo de Urali, îi numesc: Ungri (Georgius Monachus în 837 sau în Annales Bertiniani sau Analele Sf. Bertin din 862); Ungari (în Annales iuvavenses din 881); varianta latină Ungarii (folosită de către Widukind de Corvey în Faptele sașilor din secolul al X-lea). Cei din Peninsula viitoarei Italii îi numeau pe maghiari Ungherese. În referirile la maghiari, cele mai vechi surse latine medievale folosesc de obicei Ungri, Ungari, iar sursele medievalte târzii au început să folosească prefixul „H” înaintea etnonimului, respectiv Hungri, Hungari. Prefixul „H" înaintea etnonimului și a denumirii țării a apărut în limba oficială latină în documentele maghiare, pe sigiliile regale și pe monede pe timpul regelui Béla III-lea (1172-1196). Adăugarea prefixului „H-” în acea epocă se datorează cel mai probabil asocierilor istorice timpurii false ale maghiarilor cu hunii care au stabilit aici imperiul hunic înainte de avari, așa cum am arătat în articolul precedent. Un exemplu este folosirea de către istoriograful bizantin din prima parte a secolului al VII-lea Theophylactus Simocatta, considerat de către unii cercetători ca fiind ultimul istoric al antichității, a expresiei „Hunnougour, descendenți ai hunilor”.
Etnonimul Ungri este forma latinizată a cuvântului grecesc medieval Οὔγγροι (Oungroi). Potrivit unei explicații, numele grecesc ar fi fost împrumutat de la Ǫgŭri (Ѫgєri), care, la rândul său, a fost împrumutat de la cuvântul turcesc Oghur sau On-Ogur (adică „zece triburi ale Oguri-lor"), numele colectiv al triburilor care mai târziu s-a alăturat confederației triburilor bulgare care au condus părțile estice ale Ungariei după avari. Ungurii au aparținut, probabil, alianței tribale Onogur și este foarte posibil să devină majoritatea lor etnică.
O altă explicație provine din Yugra (Югра), din estul Uralilor, din Ǫgŭra proto-slavă (Ѫгъра). În izvoarele medievale timpurii, pe lângă maghiari, exonimul Ungri sau Ugri se referea și la Mansi și Khantys. Se poate referi la maghiari într-o perioadă în care locuiau la est de Munții Urali de-a lungul granițelor naturale ale Europei și Asiei, înainte de cucerirea de către triburile maghiare a bazinului carpatic în anii 895-896. Toponimul Yugra sau Iuhra se referea cam prin secolul al XII-lea la acest teritoriu. Herodot, în secolul al V-lea î.Hr., se referă, probabil, la strămoșii ungurilor atunci când scria despre locuitorii din Yugra (acum Regiunea Autonomă Khanty–Mansi, căreia i se spune și Yugra) care locuiau la est de Munții Urali.
În limba franceză s-a folosit inițial Ongrie pentru Ungaria, ia mai târziu, cu prefixul „H" s-a format Hongrie. Cuvântul englez „Hungary”, ca să moară britanicii de necaz, a fost derivat din cuvântul francez Hongrie.
Potrivit unor surse maghiare, după descrierea lui Anonymus, cel care a fost fair-play și cu noi, românii, federația triburilor maghiare „excursioniste” din secolul al IX-lea se numea Hetumoger („Șapte maghiari”): VII principales persone qui Hetumoger dicuntur („șapte persoane domnești numite șapte maghiari”. În sursele bizantine în limba greacă medievală, națiunea era denumită „Turcia occidentală". Hasdai ibn Shaprut, istoric evreu cu nume arab, scria într-o scrisoare către Iosif al Khazarilor din 960 d.Hr. de „țara Hungrin” („țara maghiarilor”).
Și acum să vedeți drăcie, trecerea de la nobilime la etnicitate! Expresia latină Natio Hungarica („Națiunea maghiară”) era o categorie geografică, instituțională și juridico-politică medievală și timpurie modernă în Regatul Ungariei, fără nici o conotație etnică. „Natio Hungarica” medievală era formată doar din membrii parlamentului maghiar, nobilime, clerul romano-catolic și un număr strict limitat de „burghezi” (indiferent de etnia lor reală și limba maternă). Același termen a fost extins mai târziu pentru a denumi întreaga elită cu drepturi politice corporatiste ale reprezentării parlamentare în perioada timpurie modernă - prelații, magnații și nobilii romano-catolici. Această convenție medievală a fost adoptată oficial și în Tratatul de la Satu Mare (Szatmár) din 1711 și a „ținut” până în 1848, când nobilimea maghiară a fost desființată și când Kossuth, „ungurul” cu tată slovac și mamă de etnie germană și confesiune evanghelică-luterană, dorea alipirea Transilvaniei la Ungaria. Abia apoi „Natio Hungarica”a dobândit un sentiment de „naționalism etnic”.
Și pe aici ne întâlnim și cu toponimul Pannonia (Panonia, teritoriul Ungariei situat la vest de Dunăre), derivat din numele Pannonii, un grup de triburi care au locuit în bazinul râului Drava în secolul al II-lea î.Hr. Acestea erau probabil triburile ilirice care fuseseră celtice în secolul al III-lea î.Hr. Julius Pokorny, lingvist austriaco-ceh al secolului XX, a sugerat o etimologie iliră pentru acest nume, derivată dintr-o rădăcină PIE („mlaștină"). Teritoriul Pannonilor din bazinul râului Drava a format ulterior centrul geografic al provinciei „Pannonia" din vechiul Imperiu Roman.
Pannonia în Imperiul Roman
Ulterior, teritoriul regatului medieval al Ungariei a inclus teritoriul fostei Pannonia, iar din latina medievală s-a transferat denumirea Pannonia pe teritoriul Regatului Ungariei. În plus, regele Ungariei a primit titlul de Rex Pannoniae (Regele Pannoniei) și Rex Pannonicorum („Regele Panonilor”).
În era modernă a apărut formele de denumire: Regnum Hungariae (Regatul Ungariei); Regnum Marianum („Regatul Sf. Maria”); Ungaria, denumiri folosite în documentele oficiale în limba latină de la începutul Regatului Ungariei până în anul 1840. Documentele oficiale în limba maghiară folosesc Magyarország, care a avut, de asemenea, o utilizare preponderentă în corespondența și în documentele oficiale ale prinților protestanți transilvăneni în timpul în care au controlat nu numai părțile Ungariei, ci Ungaria Superioară și uneori chiar și Pressburg (Pozsony, acum Bratislava). Prinții germani foloseau în secolul al XIV-lea Königreich Ungarn sau simplu Ungarn, inclusiv pe diplome în germană sau în germană și latină pentru rezidenții germani stabiliți din diferite localități, inclusiv sași, șvabi sau de altă etnie germanică (țipțeri - Zipsers, Hiänzs etc.). Expresia Königreich Ungarn a fost folosită și din 1849, după înfrângerea revoluției maghiare, până în 1860. Expresia maghiară Magyar Királyság a fost folosită în anii 1840-1850 și din nou în anii 1860-1918.
Numele regatului în alte limbi ale locuitorilor săi de alte etnii au fost: în poloneză - Królestwo Węgier; în română - Regatul Ungariei; în sârbo-croată - Kraljevina Ugarska sau Krájevina Ugarska; în slovenă - Kraljevina Ogrska; în cehă - Uherské království; în slovacă - Uhorské kráľovstvo.
În timpul Imperiului Austro-Ungar (1867-1918, „închisoarea popoarelor”, dar care a mai temperat uneori naționalismul excesiv maghiar), se folosea neoficial numele Transleitania pentru regiunile de pe teritoriul Regatului Ungariei, dar oficial teritoriul maghiar al Austro-Ungariei avea denumirea „Teritoriul Coroanei Sfântului Ștefan" sau Teritoriul Coroanei Ungariei (Szent Korona Országai). Pentru teritoriul ungar ca parte a Austro-Ungariei s-a mai folosit și neologismul latin Archiregnum Hungaricum („Arhanghelul Ungariei"), conform terminologiei latine medievale. Regnum Marianum („Regatul Mariei") este un toponim tradițional romano-catolic al Ungariei care „onorează binecuvântarea Fecioarei Maria ca suveran simbolic”. Numele provine din tradiția că primul rege maghiar, Ștefan I, a oferit Sfânta Coroană Ungariei și națiunii ei, pe când murea, pentru că nu avea copii care să o moștenească. O altă legendă tradițională poate explica, de asemenea, titlul onorific: Sf. Împărat Ștefan I a ridicat Coroana Sfântă în timpul încoronării sale în 1000/1001 pentru a o oferi Nagyboldogasszonyi, Fecioarei Maria, pentru a încheia un „contract” între ea și Sfânta Coroană. După aceasta, Nagyboldogasszony a fost descrisă nu numai ca Patrona (Sfântul patroană) a Regatului, ci și ca Regina („Regina"). Acest contract dorește „să ofere Sfintei Coroane puterea divină” pentru a ajuta regii maghiari să conducă. Titlul este, de asemenea, parte a Motto-ului național al Ungariei: Regnum Mariae Patrona Hungariae („Regatul Mariei, Patroana Ungariei").
Regnum Marianum a fost adesea folosit pentru a sublinia credința predominantă romano-catolică a Ungariei. Unele comunități religioase maghiare poartă și numele pentru a-și exprima intenția de a onora și imita viața Sfintei Maria, inclusiv comunitatea Regnum Marianum, a cărei fundație în 1902 evidențiază folosirea expresiei de a denumi Ungaria cel puțin din acea dată. Iar ca o concluzie la ceea ce afirmam în primul articol, că hunii nu sunt tot una cu ungurii, din cele de mai sus, cu apariția prefixului „H-”, când Ungaria a devenit Hungaria, cred că v-ați lămurit! Un coleg, provenit dintr-o căsătoeie mixtă, cu tată român și mamă unguroaică s-a mirat când am afirmat, în urmă cu câțiva ani, acest lucru.
Să fiți iubiți!
Constantin NIŢU
http://webdidacticanova.blogspot.ro/
http://geo.unibuc.ro/cv_nitu_c.html
-->
Comentarii