Când Dumnezeu a împărţit harul literar
Când Dumnezeu a împărţit harul scriitoricesc, eu am fost prima la Porţile Cereşti. M-am agăţat cu îndârjire de ele, hotărâtă a nu lăsa nicio muscă înaintea mea. Mulţi voiau să-mi ia locul! Talazuri de oameni mi-au bătătorit spatele, dar m-am luptat ca o leoaică flămândă pentru ceea ce mi se cuvenea.
Se făcuse o coadă de nu-i mai vedeai capătul. Era ca o brâiaţă pestriţă legată de Porţi, brâiaţă ce ici tivea poalele munţilor, colo ocolea întinderea oceanelor, urca şi cobora dealurile dulci, se făcea pierdută prin păduri şi iar se iţea te miri unde prin toate cele patru zări.
Mă uitam cu milă la cei dinapoia mea. ,,Săracii! Stau degeaba! Darul lui Dumnezeu e mare, ştiut este cât e de generos, da şi ei prea mulţi!,,
Au venit aşa cu hoardele, şi mici şi mari, albi, negri, mai bătrâni, mai în spuma tinereţii sau chiar cu caşul la gură, unii învăţaţi în şcoli înalte, alţii dimpotrivă abia ştiind a se iscăli, unii plesnind de sănătate, alţii gemând de dureri, mulţi cu pungile pline cu galbeni, şi mai mulţi cu ele goale, dar toţi cu aceeaşi simţire: să primească măcar o fărâmă de talent literar. Bine că eram prima!
Şi s-au deschis Porţile.
Dumnezeu m-a privit cu bunătate, zâmbind de încleştarea cu care mă buricam în ochii lui:,,Îs prima, Doamne! Eu- îs- pri-ma!,,
Cu câtă poftă aşteptam să mă miruiască, să-mi dea din licoarea aceea sfântă care face gândurile să se însaile singure singurele în poveşti. Şi ce poveşti! Nestemate pe care timpul le înnobilează şi mai mult în loc să le urâţească. Sau în poeme! Versurile-mi, ca aurul topit să curgă, să frângă inimi, s-aline doruri, să stârnească minţi, să lumineze bezne, să destrame neguri, să mute munţi, să rupă zăgazuri…
Cel de Sus, punându-şi mâna streaşină la ochi, l-a întrebat pe Sfântul Petru , care îl însoţea:
-Petre, până unde-i coada asta?
-Nu ştiu, Doamne, a răspuns Sfântul Petru, că nu i se vede urma.
-Apoi hai, şi-om începe miruirea de-acolo! Suflete îs şi cei de pe urmă, nu doar primii, cei din faţă. Unii au prins de veste mai devreme, alţii mai târziu, unii au venit cu uşurime, alţii dimpotrivă, cu poveri sufleteşti sau trupeşti. Ş-apoi aşa i-om vedea şi noi capătul.
De-atunci aştept. Nu se ştie unde a ajuns Domnul cu împărţeala, în care colţ de lume este.
În răstimpul acesta, până mi-o veni rândul, aştern lălâu şi deslânat pe caldarâm gândurile ce-mi ţin de urât. Vine Vântul sau Ploaia, se uită la ceea ce zic eu că se cheamă poveste sau poem, mă priveşte când unul când altul cu nemărginită bunăvoinţă şi amândoi îmi spun acelaşi lucru: ,, Mai aşteaptă, fătucă! Mai aşteaptă!,,
-->
Comentarii
Domnul şi Sfântul Petru se bucură de călătorie, eu mă bucur de aşteptare!
-mulţumesc de popas şi vorbele frumoase!
-o săptămână cu bucurie în suflete!
Importantă este hotărârea de a-l descoperi pe Domnul prin scris! Oricine a început să scrie a făcut deja acest pas!
În rest se zice "Tu crează că Dumnezeu veghează!"