când eram copil
adesea când eram copil visam că îngerii vin din cer
și zboară pe lângă ființa mea ciudată ocrotindu-mă
trăiam într-o irealitate de basm peste care zbura timpul
îmi plăcea singurătatea în pădure printre copaci
ei îmi vorbeau din alte lumi și din alte timpuri
și-mi mai plăcea noaptea când dormeam pe prispă
și vorbeam cu cosmosul, cu stelele, cu luceferii și luna
adesea visam că zbor planând peste mări și oceane
din mâinile mele crescuseră aripi mari dintr-o materie
vâscoasă care se întindea pe mari suprafețe plane
când îmi dispăreau cădeam în fântâni adânci
vedeam cum mă duc până la fund și dau de apa rece
a izvoarelor care circulă pe sub pământ
mă trezeam dintrodată și priveam în jur și-mi părea bine
că mai trăiesc și n-a fost decât o iluzie
pentru că de multe ori luam visele drept realitate și realitatea vis
trăiam o singurătate aparte în lumea mea
aveam o imaginație bogată care mă ducea peste mări și țări
și de aceea toți îmi spuneau că sunt absent la tot ce mi se întâmplă
satul era parcă o scenă cu sute de personaje
îmi plăceau oamenii care luau viața în derâdere
bătrânii hâtri care se țineau de șotii și-mi spuneau
că vine petrache de la maglavid să ne mântuie
sau bana care intra pe la noi și se-așeza pe scaunul meu la masă
du-te dumnezeului că ție nu ți-e foame
avea riduri adânci și era cocoșată și plină de bale
și eu îi puneam coarne pe la spate și o blestemam în gând
toți îi ziceau muma pădurii și eu credeam că chiar așa este
sau catrina lui zărzărică nebuna satului
care venea la noi copiii când ne jucam șotronul
și începea să sară în locul nostru ca o țoapă
odată m-am desmeticit și am pus ochii pe o fată
prima mea dragoste de la șase ani de atunci visam numai regine
nu mai dormeam nu mai mâncam parcă eram bolnav
când m-am întâlnit cu ea am crezut că a apărut
dumnezeu pe pământ eram numai eu cu ea și tăceam ca proștii
ne pierdusem unul în ochii altuia rătăciți
dragostea nu știe limbajul cuvintelor
și alfabetul dragostei n-are început și nici sfârșit
îmi rămăseseră în suflet acei ochi mari ai ei
care vorbeau în locul cuvintelor parcă cereau ceva
și eu naiv incurabil nu știam ce vor și pe ce limbă vorbesc
numai când am atins-o cu mâna pe obraz
i-am simțit căldura și focul arzând în privirile ei
cred că cu instinctul iubirii ne naștem
se roșise toată și ardea și se zăpăcise parcă o hipnotizasem
de atunci ne priveam pe sub ochi conspirativ
parcă rămăsesem datori unul altuia
și trebuia să ne plătim datoria.
duminică, 11 noiembrie 2012
-->
Comentarii