Vasile mergea agale şi legănat pe marginea trotuarului, sughiţând întruna.
Era insuportabil de cald. Afară erau în jur de treizeci şi cinci de grade. Cum era şi normal, toată lumea era îmbrăcată sumar, dar pe el când îl vedeai, rămâneai involuntar cu ochii mari şi cu gura căscată de uimire. Îţi dădeai seama din primul moment că nu era zdravăn la minte.
Era îmbrăcat într-o uniformă militară kaki şi parcă n-ar fi fost de ajuns, avea şi-o manta groasă şi uzată cu ,,epoleţi” dintr-un material de pânză roşie, cârpiţi de el însuşi.
Dacă cineva intra în vorbă cu el, lua repede poziţia de drepţi şi ducând mâna dreaptă la chipiu, saluta: "Să trăiţi, eu sunt căpitan Vasile Marinescu, raportaţi!"
Era greu să nu râzi când îl vedeai şi îl auzeai, şi mai ales copiii râdeau de mama focului. Copiii strigau la el ,,Căpitaneee!" sau ,,Căpitan Vasile de la cavalerie".
Deşi nu era atât de bătrân, să fi avut în jur de şaizeci de ani, toţi îl considerau un bătrânel care îşi pierduse minţile de când murise Maria fata lui, într-un accident de maşină. Soţia lui Tanţa, după o vreme s-a aruncat în Dunăre. Nu mai suportase biata femeie, când a văzut că după moartea fetei, Vasile o luase razna. A preferat în sufletul său mai bine să moară, să fie lângă fata ei. Fata nu mai era cu ea şi pe deasupra, nici cu Vasile nu se mai înţelegea deloc.
Locuia într-o garsonieră la etajul doi într-un bloc de pe faleza din Orşova, în faţa magazinului Billa cu vederea spre Dunăre.
Garsoniera era sărăcăcioasă, cu geamul spart într-un colţ. În ea nu avea decât o masută rotundă, un scăunel de lemn cu spătar şi în loc de pat avea o saltea relaxa veche. Fiind vară şi cald, nu-i trebuia nici măcar o pătură, mai ales că nu prea dormea el acasă. Îşi petrecea nopţile prin parcul General Dragalina din faţa vechiului hotel Dierna sau pe insula parcului, în preajma restaurantului Pescăruş.
Era mai tot timpul pe străzi, umbla de colo - colo, se plimba tot timpul şi cine îi dădea mai multă atenţie, repede se prezenta cu obişnuitul său salut: "Să trăiţi, eu sunt căpitan Vasile Marinescu, raportaţi!", după care cerea o ţigară, ceva de băut - berea era preferata lui, dar nu refuza dacă era rost şi de ceva tărie - sau ceva de mâncare.
Domnişoarelor si doamnelor, după ce saluta în felul lui, li se adresa cu "Săru'mâna tanti!".
Avea în buzunarul drept de la manta vreo două - trei plase mototolite, pentru cazul când i se făcea cuiva milă de el să-i dea ceva de mâncare. Cerea şi bani, dar foarte rar, când îi venea lui goanga. Spunea că are o datorie şi că trebuie să o plătească urgent. Cine îl cunoştea râdea, dar dacă se nimerea cineva care să nu îl cunoască, atunci îi dădea din milă, chiar dacă îl credea sau nu. Spunea că îi trebuie un milion şi oamenii îi dădeau ceva mărunţiş. El mulţumea, spunând că vede el cum se descurcă să mai facă rost până la un milion.
Mergând el pe marginea trotuarului şi sughiţănd, deodată i se păru că o vede pe fata lui Maria, înaintând spre el. Era o fată înaltă, îmbrăcată într-o rochiţă albă cu bretele. Părul negru îl avea puţin mai lung peste umeri, prins într-o clamă şi-o gentuţă neagră cu bretea pe umărul drept. Se opri în loc ca o stană de piatră şi se luă repede de fata care se îndrepta spre el cu paşi grăbiţi:
- Marie, Marioara mea dragă, stai! Aşa de dor mi-a fost de tine. Doamneee! S-a-ndurat Şefu' din cer de mine şi mi te-a trimis înapoi, aici pe Pământ.
Dar fata înaltă şi brunetă, care lui i se păru că este Marioara lui dragă, ţipă la el:
- Căpitane Vasile, nu sunt Marioara ta, lasă-mă în pace! Dacă nu te dai din calea mea, să ştii c-am să chem poliţia, ai înţeles?
- Marioară, nu eşti tu? Îngână Vasile şi căzu în genunchi.
- Nu mă Căpitane, eu sunt Monica, vecina ta de bloc. Uită-te atent la mine, ce dracu mă? Că doar mă cunoşti.
Vasile îşi ridică ochii înlăcrimaţi spre ea şi-o privi atent, preţ de câteva clipe. Monica îl privi curioasă şi putu să-i vadă faţa mai bine ca niciodată. Din aproape, puteai să observi că are o fizionomie plăcută. Avea o faţă lungă cu frunte înaltă, iar de sub frunte se vedeau doi ochi mari şi cafenii, umbriţi de gene negre şi lungi. Deasupra ochilor trona o pereche de sprâncene stufoase şi arcuite. Nasul îl avea drept şi o gură cu două buze roşiatice şi frumoase. Obrajii bucălaţi şi-o bărbie cu gropiţă ce nu le observai prea bine de la distanţă, datorită mizeriei ce-o avea pe faţă şi părul grizonat, puţin cârlionţat împreună cu ochii, nasul şi gura, parcă ieşeau brusc de sub chipiul cu care era atât de mândru când saluta.
,,Dacă n-ar fi aşa nebun, dacă nu ar umbla îmbrăcat aşa şi s-ar spăla, n-ar fi un om urât Căpitanul. Doamne, ai milă de el”, gândi Monica.
- Ce mult semeni cu Marioara mea, fată dragă. Iartă-mă, n-am vrut să te sperii, fata mea.
Apoi îşi sterse faţa cu amândouă palmele şi sări repede în picioare. Îşi trecu mâinile peste ,,ţinută" şi luăndu-şi repede poziţia de drepţi, salută ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic:
- Să trăiţi, eu sunt căpitan Vasile Marinescu, raportaţi! Săru'mâna tanti!
- Căpitan Vasile, ai grijă să nu mai mergi pe marginea trotuarului, să cazi din neatenţie şi să ai grijă pe unde mergi, ai înţeles? Îi spuse Monica, râzând.
- Da să trăiţi, am înţeles! Dar se întoarse brusc spre ea şi-o întrebă: Tanti, ai o ţigară?
- Am Căpitane, stai să-ţi dau.
Scoase din gentuţa sa un pachet de Winston Lights şi îi dădu o ţigară, după care îşi luă la revedere de la el şi îşi văzu de drum. Vasile rămase puţin pe loc, uităndu-se după ea. După aceea îşi reluă drumul său agale şi clătinat, mergând pe mijlocul trotuarului de data asta.
Merse înainte fără niciun scop, până ajunse în faţa parcului. Doi copii care aveau în jur de cincisprezece ani şi veneau dinspre Billa, începură să strige la el în batjocură:
- Căpitane Vasile, ce ne mai raportezi?
- Mă nesimţâţilor ce sunteţi voi, aşa vorbiţi voi cu căpitanul vostru de la cavalerie? Pă' voi ştiţi cine-s io? Io îs mare căpitan de cavalerie, mă boaţe de oameni ce sunteţi voi. Paştele mami voastre de golani!
- Daaa, căpitane Vasile! Bine că ne-ai adus aminte, că noi uitasem cine eşti tu, răspunse unul dintre ei în zeflemea şi râzând, continuuă: Ia să te văd ce căpitan eşti tu.
Apoi îi trase una după cap, făcând să-i cadă chipiul pe astfalt.
Dar ca prin minune apăru un tânăr ce avea în jur de douăzeci de ani şi se luă de cei doi:
- Bă, vă ia mama dracu dacă vă mai luaţi de el. Ce dracu bă? Sunteţi mai nebuni ca el, dacă vă prindeţi mintea cu el.
- Păi ne-a înjurat şi ne-a făcut golani, răspunse băiatul care-i dăduse una după cap.
- Pă' şi ei s-au luat de mine, îşi bat ei joc de mine, io, care sunt căpitan Vasile Marinescu, un mare căpitan de cavalerie. Ce? Nu le este lor ruşânie, aşa puţân?
Marius, băiatul care apăruse si îi luase apărarea căpitanului, îi veni să râdă când îl auzi vorbind aşa, dar se abţinu şi îi luă la goană pe ce doi puşti. După aceea îi ridică de jos chipiul şi punându-l înapoi pe cap lui Vasile, îi spuse:
- Mă' Căpitane, lasă-i şi tu în pace că sunt nişte proşti. Nu-i mai băga în seamă.
Luând poziţia de drepţi, căpitanul îi răspunse:
- Da să trăiţi, eu sunt căpitan Vasile Marinescu, raportaţi!
Acum Marius zâmbi şi îi spuse:
- Ai grijă de tine, mă Căpitane, îi spuse Marius, zâmbind.
Şi fiindcă ştia că urma să-i ceară o ţigară, scoase o ţigară dintr-un pachet de Marlboro roşu şi i-o dădu. După aceea îşi luă şi el la revedere ca şi Monica şi îşi văzu de drumul său.
Vasile rămase din nou pe loc, uitându-se după Marius. Apoi ridică ochii spre cer, dar nu putu să-l privească din cauza soarelui fierbinte de vară şi uitându-se în jurul său, nu mai văzu pe nimeni. Intră pe una din aleile arcuite ale parcului şi o luă spre insulă, către restaurantul Pescăruş. Căută puţină umbră, dar era dificil de găsit aşa ceva pe la ora trei după-amiază. Avea veşnicul obicei să se ducă acolo, pentru că îi plăcea foarte mult lângă Dunăre. Stătea acolo pe-o bancă sau pe zid ore întregi şi privea Dunărea, iar alteori îşi aducea aminte de fata lui Marioara, de nevastă-sa Tanţa şi povestea plângând despre ele. Câteodată îl mai gonea vreun pescar şi pleca, dar nu pentru mult timp.
va urma
Mihaela Moşneanu
-->
Comentarii
Mulţumesc Patricia pentru lectură şi mai ales, pentru încurajare.
Mihaela la modul cel mai sincer, proza ta este minunată, fată dragă. Am citit-o pe nerăsuflate.Scrie proză puiule că o faci foarte bine.
Felicitări Mihaela!