24. (poveşti, proză scurtă)
~ ciclul Când florile au învățat să vorbească ~
subciclul Povestea unui grădinar ce scria cu lumină
Visul împietrit – povestea magnoliei (2)
A fost odată ca niciodată, de când făcea nucul lalele și mărul zambile, iar pădurea întreagă mirosea a primăvară nouă și proaspătă, de parcă însuși Dumnezeu trecuse cu cădelnița prin ramuri...
Într-un oraș vechi, unde străzile pavate șerpuiau printre case cu ferestre înalte și obloane albastre, exista o curte pe care puțini oameni o observau. Curtea era ascunsă între două clădiri vechi și avea un singur copac. Un arbore-magnolie.
Primăvara, când orașul încă dormea în frigul ultimelor dimineți de martie, acel copac înflorea brusc, ca un nor alb coborât pe pământ. Oamenii spuneau că arborele-magnolie este foarte bătrân. Unii credeau că fusese plantat acum două sute de ani. Alții spuneau că este și mai vechi.
Dar adevărul îl știa doar copacul. Pentru că el fusese martorul unei povești pe care nimeni nu o mai ținea minte.
Demult, în aceeași curte trăia o tânără pe nume „Elena”.
Elena avea ochii liniștiți și un obicei: în fiecare dimineață venea în grădină și vorbea cu arborele-magnolie.
– Tu nu pleci niciodată, spunea ea.
Copacul își legăna ramurile ușor. În acele vremuri, în oraș venise un tânăr pictor, Adrian Velar. El picta biserici, ferestre, străzi vechi și oameni pe care îi vedea trecând.
Într-o zi, când căuta o lumină bună pentru un tablou, a intrat din întâmplare în curtea arborelui-magnolie. Acolo a văzut-o pe Elena. Petalele albe cădeau încet în jurul ei. Adrian a rămas nemișcat.
– Pot să… pictez asta? întrebă el.
Elena a râs.
– Dacă poți prinde petalele înainte să cadă.
Din acea zi, Adrian a venit des în grădină. Arborele-magnolie îi privea. La început vorbeau despre pictură, despre oraș, despre ploaie. Apoi despre vise. Și, fără să observe, au început să vorbească despre lucruri mai fragile.
– Dacă ai putea rămâne într-un singur loc din lume, spuse Elena într-o zi, unde ar fi?
Adrian privi magnolia.
– Aici.
Dar vremurile nu erau liniștite. Într-o primăvară, orașul a primit vestea unui război îndepărtat. Tinerii au fost chemați. Adrian trebuia să plece. În ultima seară înainte de plecare, cei doi s-au întâlnit sub magnolie. Petalele cădeau din nou, ca o ninsoare albă.
– Mă voi întoarce, spuse Adrian.
Elena nu răspunse. Doar îi dădu o petală de magnolie.
– Atunci adu-o înapoi, spuse ea.
Adrian plecă. Anotimpurile trecură. Primăverile veniră și plecară. Arborele-magnolie înflorea în fiecare an, dar Adrian nu s-a întors niciodată.
Elena a venit mult timp în grădină. Apoi, într-o zi, a încetat să mai apară. Anii au trecut. Casa s-a schimbat, oamenii s-au mutat, orașul s-a transformat. Dar arborele-magnolie a rămas.
Și în fiecare primăvară înflorea la fel de abundent. Unii oameni spun că acesta este doar felul copacului. Dar cei care stau sub el în liniște observă uneori ceva ciudat. Când petalele cad, pare că aerul păstrează o amintire. Ca și cum doi oameni ar vorbi încet. Ca și cum cineva ar spune:
– Dacă ai putea rămâne într-un singur loc din lume…
Și altcineva ar răspunde:
– Aici.
Magnolia nu uită. Pentru că unele iubiri devin parte din pământ. Și atunci ele continuă să trăiască în lucruri tăcute: în copaci, în grădini, în flori care înfloresc în fiecare primăvară.
Magnolia din acea curte încă păstrează povestea. În petalele ei. În liniștea ei. În visul acela vechi care nu s-a terminat niciodată.
Și-am încălecat pe-un fir de zambilă și vă spusei o poveste umilă.
Cine-o fi ascultat-o cu inima deschisă,
Să aibă primăvara veșnică în privire și vara în gândire înscrisă!
---
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii