23. (poveşti, proză scurtă)
~ ciclul Când florile au învățat să vorbească ~
subciclul Povestea unui grădinar ce scria cu lumină
Visul împietrit – povestea magnoliei (1)
Cică era odată primăvara care-și pierduse calea spre lume și floriile o așteptau plângând, iar ghioceii, micuți și sfioși, își făceau curaj unii pe alții să iasă din pământ s-o caute...
Cu mult înainte ca oamenii să rostească primele cuvinte și înainte ca pădurile să capete nume, pământul era încă tânăr.
Munții se ridicau încet, râurile își căutau albiile, iar vânturile învățau să cânte printre stânci. În acele vremuri, când cerul și pământul încă își vorbeau des, trăia un spirit al liniștii numit „Magnora”.
Magnora nu era nici zeu, nici plantă. Era o ființă a începuturilor, una dintre acele prezențe care veghează asupra lucrurilor ce abia se nasc. În fiecare dimineață ea cobora din ceața albă a cerului și privea lumea care creștea.
Dar într-o zi observă ceva ciudat. Pământul era plin de viață – mușchi, ierburi, copaci – însă nimic nu părea să păstreze „amintirea frumuseții”. Florile apăreau și dispăreau repede, iar vântul le purta petalele fără să lase urme. Magnora se întristă.
– Dacă frumusețea nu rămâne nicăieri, cine își va aminti de ea? întrebă ea cerul.
Cerul nu răspunse. Dar pământul îi șopti:
– Creează o floare care să dureze mai mult decât clipa.
Magnora se așeză lângă un izvor limpede și începu să viseze. Din visul ei se născu o formă simplă: petale mari, rotunde, ca niște palme deschise.
– Aceasta va fi floarea memoriei, spuse ea.
Ea atinse pământul cu mâna. Din locul acela se ridică primul „copac de magnolie”. Petalele lui erau mari, albe și calme, ca niște bucăți de lumină. Când vântul trecu peste ele, nu le rupse imediat. Floarea rezista.
– Vei fi martorul timpului, spuse Magnora.
Anii au trecut. Apoi mileniile. Pe pământ au apărut păduri noi, animale noi, iar în cele din urmă și oamenii. Magnolia a rămas. Ea a văzut primele focuri aprinse de oameni, primele sate, primele povești spuse la lumina serii.
Și în fiecare primăvară, când petalele ei se deschideau, lumea părea să se întoarcă pentru o clipă la începuturile ei. Oamenii au observat acest lucru. Au spus că magnolia este o floare veche, mai veche decât multe păduri.
Dar adevărul era mai profund. Magnolia nu era doar o floare veche. Era „un vis vechi al lumii”.
Într-o primăvară, o fată tânără pe nume „Ilina” a venit într-o grădină unde creștea un arbore-magnolie uriaș. Petalele cădeau încet în jurul ei.
– Parcă sunt din altă vreme, spuse ea.
Și într-un fel avea dreptate. Pentru că fiecare petală de magnolie poartă o amintire din vremea când pământul era tânăr și un spirit al începuturilor visa o floare care să păstreze frumusețea lumii. În liniștea acelei grădini, magnolia continua să înflorească. La fel ca acum milioane de ani.
Ca un „vis împietrit în petale”.
Și-am încălecat pe-un fir de iarbă verde, de la cap, cine nu mă crede, să mă creadă la coadă, că povestea mea nu se mai acordă.
Dar cui i-a plăcut ce-a auzit,
Să aibă parte de-un veșnic nesfârșit de primăveri și flori,
Și-n fiecare zi câte-un colț de soare din nou să-i răsară în pridvor!
---
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii