Fragment din prima parte
Vasile mergea agale şi legănat pe marginea trotuarului, sughiţând întruna.
Era insuportabil de cald. Afară erau în jur de treizeci şi cinci de grade. Cum era şi normal, toată lumea era îmbrăcată sumar, dar pe el când îl vedeai, rămâneai involuntar cu ochii mari şi cu gura căscată de uimire. Îţi dădeai seama din primul moment că nu era zdravăn la minte.
Era îmbrăcat într-o uniformă militară kaki şi parcă n-ar fi fost de ajuns, avea şi-o manta groasă şi uzată cu ,,epoleţi” dintr-un material de pânză roşie, cârpiţi de el însuşi.
Dacă cineva intra în vorbă cu el, lua repede poziţia de drepţi şi ducând mâna dreaptă la chipiu, saluta: "Să trăiţi, eu sunt căpitan Vasile Marinescu, raportaţi!"
Era greu să nu râzi când îl vedeai şi îl auzeai, şi mai ales copiii râdeau de mama focului. Copiii strigau la el ,,Căpitaneee!" sau ,,Căpitan Vasile de la cavalerie".
Deşi nu era atât de bătrân, să fi avut în jur de şaizeci de ani, toţi îl considerau un bătrânel care îşi pierduse minţile de când murise Maria fata lui, într-un accident de maşină. Soţia lui Tanţa, după o vreme s-a aruncat în Dunăre. Nu mai suportase biata femeie, când a văzut că după moartea fetei, Vasile o luase razna. A preferat în sufletul său mai bine să moară, să fie lângă fata ei. Fata nu mai era cu ea şi pe deasupra, nici cu Vasile nu se mai înţelegea deloc.
Locuia într-o garsonieră la etajul doi într-un bloc de pe faleza din Orşova, în faţa magazinului Billa cu vederea spre Dunăre.
Garsoniera era sărăcăcioasă, cu geamul spart într-un colţ. În ea nu avea decât o măsuţă rotundă, un scăunel de lemn cu spătar şi în loc de pat avea o saltea relaxa veche. Fiind vară şi cald nu-i trebuia nici măcar o pătură, mai ales că nu prea dormea el acasă. Îşi petrecea nopţile prin parcul General Dragalina din faţa vechiului hotel Dierna sau pe insula parcului, în preajma restaurantului Pescăruş.
Era mai tot timpul pe străzi, umbla de colo - colo, se plimba tot timpul şi cine îi dădea mai multă atenţie, repede se prezenta cu obişnuitul său salut: "Să trăiţi, eu sunt căpitan Vasile Marinescu, raportaţi!", după care cerea o ţigară, ceva de băut - berea era preferata lui, dar nu refuza dacă era rost şi de ceva tărie - sau ceva de mâncare.
Domnişoarelor si doamnelor, după ce saluta în felul lui, li se adresa cu "Săru'mâna tanti!".
Avea în buzunarul drept de la manta vreo două - trei plase mototolite, pentru cazul când i se făcea cuiva milă de el să-i dea ceva de mâncare. Cerea şi bani, dar foarte rar, când îi venea lui goanga. Spunea că are o datorie şi că trebuie să o plătească urgent. Cine îl cunoştea râdea, dar dacă se nimerea cineva care să nu îl cunoască, atunci îi dădea din milă, chiar dacă îl credea sau nu. Spunea că îi trebuie un milion şi oamenii îi dădeau ceva mărunţiş. El mulţumea, spunând că vede el cum se descurcă să mai facă rost până la un milion.
Fragment din a doua parte
Căpitanul Vasile îşi îndreptă paşii şovăitor în partea opusă a restaurantului Pescăruş. Uitându-se peste zid, văzu o fată şi doi băieţi care trăgeau de ea. Fata se zbătea să scape din braţele lor vânjoase, fără prea mari şanse. Sărind câinii la ei, unul dintre băieţi începu să înjure şi să arunce cu pietre de pe malul Dunării. Vasile strigă la ei:
- Măi golanilor şi ordinarilor ce sunteţi voi, nu vă e ruşânie, ce-aveţi cu Marioara mea?
- Căpitaneee! Sunt Monica, vecina ta, ajută-măăă!
Căpitanul Vasile sări zidul şi se duse spre ei. Începu să dea cu pumnii şi cu picioarele în cei doi băieţi. Ce-i drept, îşi luă şi el în schimb o porţie zdravănă de bătaie. Căţeluşul şi ceilalţi câini lătrau de mama focului.
În agitaţia care se iscase, nimeni nu observă că Marius, băiatul care îl apărase pe căpitan la prânz, apăruse pe insulă împreună cu doi prieteni de-ai lui, decât atunci când interveniră între căpitan şi cei doi agresori ai fetei.
Agresorii le ţinură piept celor trei băieţi cât putură, dar până la urmă o luară la sănătoasa.
Monica era pe jos, speriată şi Vasile stătea lângă ea. El o mângâia pe faţă şi îi spunea:
- Gata fata tati, gata! Nimeni nu-ţi face rău, căpitanul tău are grijă de tine, fata tati.
- Bă Moni, ce dracu făceai la ora asta pe-aci? O întrebă Marius.
- Am vrut să mă plimb puţin pe insulă şi uite, am ajuns să nu mai putem nici să ne plimbăm.
- Şi nu puteai să te fi plimbat pe faleză? Norocul tău a fost cu Căpitanul şi cu noi fato, că altfel nu ştiu ce-ai fi făcut.
- Nu păţeşte fata asta nimic atâta timp cât trăieşte căpitanul s-o apere! Vorbi mândru Vasile şi fără să se mai ridice în picioare, continuuă: Să trăiţi, sunt căpitan Vasile Marinescu, raportaţi!
Monica, Marius şi cei doi prieteni ai săi începură să râdă. Monica îi spuse căpitanului:
- Căpitanul meu drag, îţi mulţumesc din suflet. El are dreptate. Dacă nu erai tu cu câinii ăştia, poate că Marius şi ei nu m-ar fi auzit. Marius şi voi băieţi, vă mulţumesc mult de tot şi vouă.
- Cu plăcere, fată dragă. Ai şi tu grijă pe unde te plimbi de-acum în colo noaptea, îi spuse Marius.
- Hai să plecăm de-aci, haidem cu toţii, spuse unul dintre prietenii lui.
- Hai, că nu mai suport locul ăsta, spuse şi fata.
Băieţii o luară pe Monica între ei, dar Vasile nu se miscă din loc. Văzând că nu are de gând să vină cu ei, îl chemară:
- Hai Căpitane, hai cu noi.
- Nu mă' copii, nu merg cu voi, eu mai rămân pe-aci puţân şi după aia o să plec ş' io.
- Cum să rămâi aci, mă' Căpitane? Îl întrebă Monica.
- Da, fata tati, lasă că eu îl am pe prietenul Căţeluşul, io îs mare căpitan de cavalerie, nu-mi face nimenea nimic.
Tinerii începură din nou să râdă şi Marius îi spuse:
- Cum vrei tu Căpitane, dar ai mare grijă de tine şi nu-i mai băga în seamă pe toţi proştii.
- Da, să trăiţi, eu sunt căpitan Vasile Marinescu, raportaţi! Ai o ţigară?
- Am eu, Căpitane! Spuse Monica si scoase pachetul de Winston Lights de la prânz, în care mai avea vreo şase ţigări cu o brichetă în el şi il dădu, uite-l, e al tău.
- Pe toot? Se miră Căpitanul, cu tot cu brichetă?
- Da, cu tot cu brichetă.
- Săru'mâna tanti, mulţumesc!
- Sigur nu vii cu noi Căpitane? Îl mai întrebă Marius.
- Nu vin mă' copii, mai rămân puţin pe-aci. Tu Mari ... Monica, de câte ori mai ai probleme, să-l cauţi pe Căpitan şi Căpitanul, repede vine.
- Da Căpitane, aşa am să fac, am să te caut.
Tinerilor le venea să râdă, dar, de data asta s-au abţinut toţi trei ca şi cum s-ar fi înţeles între ei. Deşi se amuzau de multe ori pe seama căpitanului, ţineau foarte mult la el şi le părea rău de situaţia sa. Ştiau că dacă Vasile nu voia să facă ceva, nu era chip să-l convingi în vreun fel. Îşi luară rămas bun de la el şi plecară, lăsându-l cu Căţeluşul şi cu ceilalţi câini.
Căpitanul privi lung după ei, până nu-i mai văzu şi începu să-şi amintească iar de Marioara lui. Căţeluşul şi ceilalţi câini se apropiară, se aşezară lângă el şi ascultară veşnica poveste despre fata lui Marioara şi despre Tanţa, soţia sa.
- Căţeluşul meu drag şi voi căţeilor, frumoşii mei, ce frumoasă era Marioara mea. Şi era cuminte si mă asculta în toate alea, numai că Şefu'cel mare din cer mi-a luat-o cu maşina la El. Si Tanţa, a dracu ea, n-a vrut să mă ia şi pe mine să ne-aruncăm în Dunăre amândoi, să fi fost amândoi acum cu Marioara. A dracu ea să fie, numai ea să fie acum cu Mărioara, eu, de ce nu? Doamne, să-L întrebi pe Şefu' cel mare, când mă ia şi pe mine acolo la fata mea, că aşa de dor mi-e de ea.
Şi se tângui aşa, îndrugând vrute şi nevrute câinilor de lângă el care îl ascultau până dimineaţă, când începură să se vadă primii zori ai zilei. Atunci luă hotărârea să plece de pe insulă cu câinii care se luaseră după el, bombănea:
- Începe o zi nouă fără Marioara mea, a dracu tu să fii Tanţo.
Partea a treia
Tânguindu-se întruna după Marioara lui şi tot trimiţând-o la dracu pe Tanţa, o porni agale spre ieşirea de pe insulă, urmat de câini. Când ajunse pe la jumătatea podului, se opri şi privind cerul, se gândea:
,,Steluţelor dragi, în care din voi este Marioara mea? Ei, începeţi să vă ascundeţi încet de ziuă, văd eu.’’
Aşa i se părea lui, că stelele se ascundeau. Cerul începea să-şi deschidă uşor culoarea. Undeva pe cer, un colţ de soare mijea discret de parcă s-ar fi jucat de-a v-aţi ascunselea cu noaptea şi cu ziua. O adiere uşoară de vânt provocase un uşor clipocit Dunării şi crengile pomilor începuseră să trosneacă în surdină, ceea ce nu-l deranja pe Vasile.
Căţeluşul şi tovarăşii lui se ţineau scai după el, tăcuţi. Venind de pe insulă, care fusese toată noaptea luminată numai de stele şi de lună, centrul oraşului şi faleza străluceau în luminile aprinse, dar nu se vedea şi nu se simţea nicio mişcare de viaţă. Se auzea din când în când, un taxi trecând. De fiecare dată când Căpitanul îşi petrecea noaptea pe insulă şi pleca aproape dimineaţa de acolo, avea impresea că revine pe Pământ, dintr-o călătorie a timpului. Întodeauna considera că ziua care vine, este încă o nouă zi care îl apropie de reîntâlnirea cu Marioara lui. Insula care era noaptea un loc singuratic, era pentru el o evadare din lumea plină de răutate şi de cruzime, era o bucăţică dintr-un spaţiu numai al lui, care – credea el – că-i aparţine.
În primii zori ai dimineţii, mulţi oameni încă dormeau liniştiţi în patul lor acasă, fără să le treacă prin minte că un om atât de singur ca Vasile, bântuia prin parc cu nişte câini după el şi se plângea după fata sa, Marioara.
- Căţeluşule, şi voi dragii mei, acum noi ne despărţim, da? Că eu mă duc puţân pe acasă, că nici nu mai ştiu de când n-am mai ajuns pe-acolo. Să nu vă mâniaţi pe mine, eu v-aş lua la bloc, v-aş lua şi sus în casă, dar scorpia aia de Dorina, Piticoata bombată, o ştiţi voi prea bine, se tot ia de mine şi nu vreau iar să mă cert cu ea. Ei, nu mi-ar fi frică de ea, dar voi ştiţi că ea nu iubeşte câinii. Întodeauna mă goneşte cu gura ei spurcată, că ştiţi cum vorbeşte ea.
Câinii care îl ascultau, începură să dea prietenos din coadă, de parcă ar fi înţeles ce le spunea Căpitanul.
Dorina era vecina sa grasă şi mică de statură, de unde o şi poreclea el, fiindcă i se părea cea mai rea femeie din bloc. El le spunea tuturor: ,,îi grasă ca o minge şi mică rău, ca un pitic’’. Ce-i drept, era răutăcioasă cu el, de fiecare dată când vedea că se ţineau câinii după el dimineaţa, în faţa blocului. Se întâmpla de multe ori să nu aibă somn nici ea la ora aceea, findcă suferea de insomnie, şi mai ales de dragul de-a urnări pe toată lumea – inclusiv pe tineri - de după perdea, ca a doua zi să aibă ce povesti pe la bancă, vecinilor.
- Căpitaneee! Staai!
Întorcându-se să vadă cine îl strigă, îl văzu pe Pepsi, unul din prietenii lui. Tocmai ce intrase în parc şi îşi îndrepta paşii spre el. Acesta era un tânăr brunet de vreo treizeci şi cinci de ani, înalt cu părul vâlvoi şi negru, îmbrăcat în nişte pantaloni roşii şi o cămaşă albă, ce-o purta desfăcută. Avea ochii negri şi mari, şi când vorbea sau râdea, duhnea a alcool.
Era ca şi Căpitanul, unul din oamenii străzii. Când era un adolescent, obişnuia să-şi combine suta de grame cu puţină Frucola şi se lăuda în gura mare că el bea cel mai bun Pepsi. De atunci, toată lumea i-a zis aşa. Mai erau vreo doi-trei oameni în oraş care ştiau cum îl cheamă, dar cu toate că-l cunoşteau mai bine decât ceilalţi, tot aşa îi spuneau.
Când ajunse la vreo doi paşi de el, Căpitanul simţi duhoarea de alcool şi strâmbă din nas. De câte ori se întâlnea cu el, ,,nu ştia’’ niciodată ce băuse. Dacă îl întreba cineva ce-a băut, şi dacă era bine-dispus, răspundea în felul acesta:
- Pă’ am băut puţînă răchie de colea, puţînă bere de colo, voi ce mai aveţi să-mi daţi?
Sau dacă era el nervos din cauză că nu avusese nimic de băut sau cine ştie din ce motiv, atunci răspundea:
- Da’ ce vă intere’ pe voi ce-am băut eu? Ce? Că doar nu beau banii voştri, îi beau pe-ai mei, munciţi de mine, de la lemne sau de pe unde mă mai cheamă oamenii la muncă.
Dacă era cineva de faţă care îi dăduse vreodată de băut, repede îi răspundea:
- Uite la el, ce tare-i în clanţă! Că de câte ori ţi-oi fi dat eu de băut, ai uitat? Ar trebui să-ţi fie ruşine, băi ăsta!
Însă, omul realiza repede că nu are cu cine să vorbească şi atunci renunţa la a-i mai face reproşuri, văzându-şi de treaba lui.
Oamenii îl mai chemau la tăiat de lemne, la făcut curăţenie sau îi găseau câte o trebuşoară pentru al ajuta cu niscaiva bănuţi. Dar el, tot ce câştiga, dădea pe băutură, pe ţuică sau pe vodka - băuturile lui preferate. De multe ori stârnea râsul cu vorbele lui şugubeţe, alteori era gonit şi înjurat, dar nu-i păsa, pentru că băutura era pentru el ca un elixir de care nu se putea lipsi nici în ruptul capului.
Acum era supărat şi Vasile observă imediat, fiindcă era unul din prietenii lui cei mai buni. Ca şi Căpitanul, Pepsi avea gongile lui. Unele, le avea dintodeauna, altele le avea pe moment, ca acum când îl strigase pe el.
- Salut Căpitane! Şi dând mâna cu el, îi spuse: Vasile, am o mare belea, să ştii. Nu ştiu cum să fac, şî ce să fac s-o rezolv.
- Da’ ce păţişi mă’ Pepsi? Că văd eu că te arde rău de tot.
- Pă’ ce să păţesc? Că nu mai pot să dorm noaptea, nu-mi mai dă pace beleaua asta, că-i aşa de mare, că-mi vine să mor, nu alta. Dar nuuu, că nu trebe să mor, trebe s-o rezolv cumva, trebe să găsesc o soluţie.
Văzându-l aşa de hotărât, Căpitanul se sperie. În sinea lui începuse să facă fel şi fel de speculaţii, în legătură cu aşa-zisa belea:
,,Cine ştie, ce-o fi păţit?! Că-l văd eu c-a luat-o razna. Dacă o avea vreo datorie de bani, pentru blestemata asta de băutură – că şî eu beau, dar nu ca el – şi-o vrea careva să-i dea o mamă de bătaie? Sau cu cine s-o fi certat, şi cui i s-o fi pus capsa pe el, să-l bată? Care i-o fi năcazu’ lu’ zăpăcitu’ ăsta al meu? Dar na!, dac’ o trebui să-l apăr, să mă bat pentru el, fac asta, că doar îi de-al meu, nu? Că mă bătui eu pentru Monica, până veni băiatu’ ăla cu pretenii lui, nu?’’
În timp ce gândea aşa, îl privea atent pe Pepsi. El văzu asta şi îl spuse:
- Hai mă’ Căpitane! Dă-o dreacu de treabă! Să nu te apuci iar să-mi spui despre Marioara ta şi despre Tanţa, că ştiu povestea asta şî când dorm, de câte ori mi-ai zîs-o, zău aşa!
- Nu mă, că stiu că ţi-am zîs de multe ori, că tu eşti pretenu’ meu, nu? Dar revenindu-şi din gânduri, îi zise, nu contează, mă gândeam şî eu, aşa. Hai zi! Care-i năcazu’? Ce păţişi? Care-i beleaua aia aşa de mare?
- Bă, uite care-i treaba! M-am aprins la inimă, rău de tot. Arde fir-ar mama ei de căţa, aşa de tare, aşa cum să pârjoleşte carnea pe grătar!
- Doamne ia-mă, Pepsi! Da’ ce-ai păţit mă?!
De data asta, Căpitanul se sperie cu adevărat. Părea să fie într-adevăr foarte mare, beleaua prietenului său, şi el era era aşa de curios, încât i se tăiase respiraţia. Căscase gura şi ochii mari, iar urechile sale, sigur n-ar fi auzit niciun zgomot în acel moment, dacă ar fi fost altcineva prin preajmă. Şi culmea, de parcă n-ar fi fost de ajuns, lui Pepsi începură să-i picure câteva lacrimi pe obraji. Atunci Căpitanul îl luă de umeri şi-l zgudui tare.
- Ce-i mă’ omule? Ce drac ai? Ce păţişi mă, aşa de grav? Hai mă, că n-o fi nici capăt de lume, nici de cer! Ziii, măăă, nărodule, ce-ai? Ai făcut vreun drac şî vrea careva să te bată? Ai vrio datorie la careva, sau ce-ai, mă?
Pepsi făcu şi el ochii mari şi căscă gura mare. Apoi îi dădu un brânci lui Vasile, şi îi răspunse surprins de reacţia prietenului său:
- Nuuu! Da’ ce idei îţi veniră prin cap, mă’ Vasile. Nu, şî din câte văd eu, nici nu-ţi trece prin cap ce năcaz am eu! Te gândeşti numai la prostii, eşti plecat cu pluta, mă’!
- Pă’ zî o dată, mă’! Ţipă acum nervos Vasile, nu mă mai fierbe atâta, că mă omori de viu, zăpăcitule, ce eşti tu! Zi-mi o dată, ce-ai?
- Bine mă’, hai că-ţi spun. Da-mi promiţi c-ai să m-ajuţi?
- Îţi promit, mă’, orice, îţî dau cuvântul meu de căpitan de cavalerie, c-oi face tot ce-oi putea eu să te-ajut, nu mai zî o dată!
- Mă’ Vasile, mă’, îmi arde sufletul după o gagică. Mi s-a pus pata pe-o fată aşa de frumoasă, mă’! Îi atât de frumoasă, are un corpuleţ, de parcă-i o lebădă, şî păru’ lung, cu ochi albaştri, şî îi zâna mea, mă’, zău aşa! Acuma că mi-ai promis c-ai să m-ajuţi, spune-mi ce să fac ca să mă combin cu ea?
Când auzi Căpitanul care e necazul lui Pepsi, se înecă, şi începu să tuşească tare, de se auzea peste tot. Câinii se speriară şi ei, şi la rândul lor începură să latre, în frunte cu Căţeluşul, care mârâia de ceva timp la Pepsi. El ignoră câinii, şi îi dădu câteva palme zdravene peste spate, Căpitanului. Dar ei săriră pe el, şi-l doborâră la pământ. Dacă nu şi-ar fi revenit Vasile din înec, l-ar fi făcut bucăţi pe prietenul său. Cu ochii plini de lacrimi, din cauza tusei, zbieră cât putu la câini:
- Gataaa! Lăsaţi-l în pace!
Ca si cum ar fi fost stăpânul lor de când lumea, câinii se îndepărtară imediat de Pepsi, dar tot lătrând sau mârâind la el.
După ce se liniştiră, Vasile începu să râdă în hohote, ţinându-se cu o mâna de burtă şi cu cealaltă ţinând-o îndreptată spre el, având degetul arătător întins. La un moment dat, văzându-l cum râde ca un prost, Pepsi începu să râdă şi el, spunându-i:
- Da’ ce râzi mă, ca fraieru’? Vezi că mi-ai promis c-o să m-ajuţî. Şi tu, văd că râzi de mine. Bă, aşa râd pretenii, de preteni?
Dar el râdea în continuare, fără să se sinchisească de ,,pretenul’’ său.
va urma
Mihaela Moşneanu
-->
Comentarii