Tânguindu-se întruna după Marioara lui şi tot trimiţând-o la dracu pe Tanţa, o porni agale spre ieşirea de pe insulă, urmat de câini. Când ajunse pe la jumătatea podului, se opri şi privind cerul, vorbi încet:
- Steluţelor dragi, în care din voi este Marioara mea? Ei, începeţi să vă ascundeţi încet de ziuă, văd eu.
Aşa gândea el, că stelele se ascundeau. Cerul începea să-şi deschidă uşor culoarea. Undeva pe cer, un colţ de soare mijea discret de parcă s-ar fi jucat de-a v-aţi ascunselea cu noaptea şi cu ziua. O adiere uşoară de vânt provocase un uşor clipocit Dunării şi crengile pomilor începuseră să trosneacă în surdină, dar Vasile nu realiza acest lucru. Era atât de obişnuit cu dimineţile de vară, încât, nu băga de seamă aceste mici schimbări ale vremii, care puteau aduce o scurtă răpăială de ploaie, oricând. Numai dacă îl prindea ploaia, abia atunci bombănea: ,,Ei, na! Că venişi, ploaie!'', dar atât, niciun cuvânt nu mai ieşea din gura lui.
Căţeluşul şi tovarăşii lui se ţineau scai după el, tăcuţi. Venind de pe insula care fusese toată noaptea luminată numai de stele şi de lună, centrul oraşului şi faleza străluceau în luminile aprinse, dar nu se vedea şi nu se simţea nicio mişcare de viaţă. Se auzea din când în când, trecând un taxi. De fiecare dată când Căpitanul îşi petrecea noaptea pe insulă şi pleca aproape dimineaţa de acolo, avea impresia că revine pe Pământ, dintr-o călătorie a timpului. Întodeauna considera că ziua care vine, este încă o nouă zi care îl apropie de reîntâlnirea cu Marioara lui. Insula care era noaptea un loc singuratic, era pentru el o evadare din lumea plină de răutate şi de cruzime, era o bucăţică dintr-un spaţiu numai al lui, care – credea el – că-i aparţine.
În primii zori ai dimineţii, mulţi oameni încă dormeau liniştiţi în patul lor acasă, fără să le treacă prin minte că un om atât de singur ca Vasile, bântuia prin parc cu nişte câini după el şi se plângea după fata sa, Marioara.
- Căţeluşule, şi voi dragii mei, acum noi ne despărţim, da? Că eu mă duc puţin pe-acasă, că nici nu mai ştiu de când n-am mai ajuns pe-acolo. Să nu vă mâniaţi pe mine, eu v-aş lua la bloc, v-aş lua şi sus în casă, dar scorpia aia de Dorina, piticoata bombată, o ştiţi voi prea bine, se tot ia de mine şi nu vreau iar să mă cert cu ea. Ei, nu mi-ar fi frică de ea, dar voi ştiţi că ea nu iubeşte câinii. Întodeauna mă goneşte cu gura ei spurcată, că ştiţi cum vorbeşte ea.
Câinii care îl ascultau, începură să dea prietenos din coadă, de parcă ar fi înţeles ce le spunea Căpitanul. Dorina era vecina sa grasă şi mică de statură, de unde o şi poreclea el, fiindcă i se părea cea mai rea femeie din bloc. El le spunea tuturor: ,,îi grasă ca o minge şi mică rău, ca un pitic’’. Ce-i drept, era răutăcioasă cu el, de fiecare dată când vedea că se ţineau câinii după el dimineaţa, în faţa blocului. Se întâmpla de multe ori să nu aibă somn nici ea la ora aceea, fiindcă suferea de insomnie, şi mai ales de dragul de-a urmări pe toată lumea, inclusiv pe tineri de după perdea, ca a doua zi să aibă ce povesti pe la bancă, vecinilor.
- Căpitaneee! Staai!
Întorcându-se să vadă cine îl strigă, îl văzu pe Pepsi, unul din prietenii lui. Tocmai ce intrase în parc şi îşi îndrepta paşii spre el. Acesta era un tânăr brunet de vreo treizeci şi cinci de ani, înalt cu părul vâlvoi şi negru, îmbrăcat în nişte pantaloni roşii şi o cămaşă albă, ce-o purta desfăcută. Avea ochii negri şi mari, şi când vorbea sau râdea, duhnea a alcool. Era ca şi căpitanul, unul din oamenii străzii. Când era un adolescent, obişnuia să-şi combine suta de grame cu puţină Frucola şi se lăuda în gura mare că el bea cel mai bun Pepsi. De atunci, toată lumea i-a zis aşa. Mai erau vreo doi-trei oameni în oraş care ştiau cum îl cheamă, dar cu toate că-l cunoşteau mai bine decât ceilalţi, tot aşa îi spuneau.
Când ajunse la vreo doi paşi de el, căpitanul simţi duhoarea de alcool şi strâmbă din nas. De câte ori se întâlnea cu cineva, ,,nu ştia’’ niciodată ce băuse. Dacă era bine-dispus şi îl întreba cineva ce-a băut, răspundea în felul acesta:
- Pă’ am băut puţină răchie de colea, puţină bere de colo, voi ce mai aveţi să-mi daţi?
Sau dacă era nervos din cauză că nu avusese nimic de băut sau cine ştie din ce alt motiv, atunci răspundea:
- Da’ ce vă intere’ pe voi ce-am băut eu? Ce? Că doar nu beau banii voştri, îi beau pe-ai mei, munciţi de mine, de la lemne sau de pe unde mă mai cheamă oamenii la muncă.
Dacă era cineva de faţă care îi dăduse vreodată de băut, repede îi răspundea:
- Uite la el, ce tare-i în clanţă! Că de câte ori ţi-oi fi dat eu de băut, ai uitat? Ar trebui să-ţi fie ruşine, băi ăsta!
Însă, omul realiza repede că nu are cu cine să vorbească şi atunci renunţa la a-i mai face reproşuri, văzându-şi de treaba lui. Oamenii îl mai chemau la tăiat de lemne, la făcut curăţenie sau îi găseau câte o trebuşoară pentru a-l ajuta cu niscaiva bănuţi. Dar el, tot ce câştiga, dădea pe băutură, pe ţuică sau pe vodka - băuturile lui preferate. De multe ori stârnea râsul cu vorbele lui şugubeţe, alteori era gonit şi înjurat, dar nu-i păsa, pentru că băutura era pentru el ca un elixir de care nu se putea lipsi nici în ruptul capului.
Acum era supărat şi Vasile observă imediat, fiindcă era unul din prietenii lui cei mai buni. Ca şi căpitanul, Pepsi avea gongile lui. Unele, le avea dintodeauna, altele le avea pe moment, ca acum când îl strigase pe el.
- Salut, Căpitane! Şi dând mâna cu el, îi spuse: Vasile, am o mare belea, să ştii. Nu ştiu cum să fac şî ce să fac s-o rezolv.
- Da’ ce păţişi mă’ Pepsi? Că văd eu că te arde rău de tot.
- Pă’ ce să păţesc? Că nu mai pot să dorm noaptea, nu-mi mai dă pace beleaua asta, că-i aşa de mare, că-mi vine să mor, nu alta! Dar nuuu, că nu trebe să mor, trebe s-o rezolv cumva, trebe să găsesc o soluţie!
Văzându-l aşa de hotărât, Căpitanul se sperie. În sinea lui începuse să facă fel şi fel de speculaţii, în legătură cu aşa-zisa belea:
,,Cine ştie, ce-o fi păţit? Că-l văd eu c-a luat-o razna. Dacă o avea vreo datorie de bani, pentru blestemata asta de băutură – că şî eu beu, dar nu ca el – şi-o vrea careva să-i dea o mamă de bătaie? Sau cu cine s-o fi certat, şi cui i s-o fi pus capsa pe el, să-l bată? Care-o fi năcazul zăpăcitului ăsta al meu? Dar na!, dac’ o trebui să-l apăr, să mă bat pentru el, fac asta, că doar îi de-al meu, nu? Că mă bătui eu pentru Monica, până veni băiatu’ ăla cu pretenii lui, nu?’’
În timp ce gândea aşa, îl privea atent pe Pepsi. El văzu asta şi îl spuse:
- Hai mă’ Căpitane! Dă-o dreacu de treabă! Să nu te apuci iar să-mi spui despre Marioara ta şi despre Tanţa, că ştiu povestea asta şî când dorm, de câte ori mi-ai zîs-o, zău aşa!
- Nu mă, că stiu că ţi-am zîs de multe ori, că tu eşti pretenu’ meu, nu? Dar revenindu-şi din gânduri, îi zise, nu contează, mă gândeam şî eu, aşa. Hai zi! Care-i năcazul? Ce păţişi? Care-i beleaua aia aşa de mare?
- Bă, uite care-i treaba! M-am aprins la inimă, rău de tot. Arde fir-ar mama ei de căţa, aşa de tare, aşa cum să pârjoleşte carnea pe grătar!
- Doamne ia-mă, Pepsi! Da’ ce-ai păţit mă?!
De data asta, Căpitanul se sperie cu adevărat. Părea să fie într-adevăr foarte mare beleaua prietenului său, şi el era era aşa de curios, încât i se tăiase respiraţia. Căscase gura şi ochii mari, iar urechile sale, sigur n-ar fi auzit niciun zgomot în acel moment, dacă ar mai fi fost cineva prin preajmă. Şi culmea, de parcă n-ar fi fost de ajuns, lui Pepsi începură să-i picure câteva lacrimi pe obraji. Atunci Căpitanul îl luă de umeri şi-l zgudui tare.
- Ce-i mă’ omule? Ce drac ai? Ce păţişi mă, aşa de grav? Hai mă, că n-o fi nici capăt de lume, nici de cer! Zi măăă, nărodule, ce-ai? Ai făcut vreun drac şî vrea careva să te bată? Ai vreo datorie la careva, sau ce-ai, mă?
Pepsi făcu şi el ochii mari şi căscă gura mare. Apoi îi dădu un brânci lui Vasile şi îi răspunse surprins de reacţia prietenului său:
- Nuuu! Da’ ce idei îţi veniră prin cap, mă’ Vasile? Nu, şî din câte văd eu, nici nu-ţi trece prin cap ce năcaz am eu! Te gândeşti numai la prostii, eşti plecat cu pluta, mă’!
- Pă’ zi o dată, mă’! ţipă acum nervos Vasile, nu mă mai fierbe atâta, că mă omori de viu, zăpăcitule, ce eşti tu! Zi-mi o dată, ce-ai?
- Bine mă’, hai că-ţi spun. Da-mi promiţi c-ai să m-ajuţi?
- Îţi promit mă’, orice, îţî dau cuvântul meu de căpitan de cavalerie, c-oi face tot ce-oi putea eu să te-ajut, numa' zi odată!
- Mă’ Vasile, mă’, îmi arde sufletul după o gagică. Mi s-a pus pata pe-o fată aşa de frumoasă, mă’! Îi atât de frumoasă, are un corpuleţ, de parcă-i o lebădă, şî păru’ lung, cu ochi albaştri, şî îi zâna mea, mă’, zău aşa! Acuma că mi-ai promis c-ai să m-ajuţi, spune-mi ce să fac ca să mă combin cu ea?
Când auzi Căpitanul care e necazul lui Pepsi, se înecă şi începu să tuşească tare, de se auzea peste tot. Câinii se speriară şi ei, şi la rândul lor începură să latre, în frunte cu Căţeluşul, care mârâia de ceva timp la Pepsi. El ignoră câinii, şi îi dădu câteva palme zdravene peste spate, căpitanului. Dar ei săriră pe el, şi-l doborâră la pământ. Dacă nu şi-ar fi revenit Vasile din tuşitul care-l înneca, l-ar fi făcut bucăţi pe prietenul său. Cu ochii plini de lacrimi, din cauza tusei, zbieră cât putu la câini:
- Gataaa! Lăsaţi-l în pace!
Ca si cum ar fi fost stăpânul lor de când lumea, câinii se îndepărtară imediat de Pepsi, dar tot lătrând sau mârâind la el.
După ce se liniştiră, Vasile începu să râdă în hohote, ţinându-se cu o mâna de burtă şi cu cealaltă ţinând-o îndreptată spre el, având degetul arătător întins. La un moment dat, văzându-l cum râde ca un prost, Pepsi începu să râdă şi el, spunându-i:
- Da’ ce râzi mă, fraiere? Vezi că mi-ai promis c-o să m-ajuţi. Şi tu, văd că râzi de mine! Bă, aşa râd pretenii, de preteni?
Dar el râdea în continuare, fără să se sinchisească de ,,pretenul’’ său. Timp de vreo cinci minute, Căpitanul râse în hohote. Vroia să-şi înfrâneze râsul, dar când încerca să se potolească, izbucnea din nou. Văzând că nu se mai opreşte, Pepsi îi ţinea isonul. Lacrimile i se uscaseră pe obraji şi la un moment dat, amândoi se arătau cu degetul, unul pe celălalt, râzând. Dar totuşi îi spuse prietenului său:
- Hai mă’ Vasile, mă! Te rog eu, nu mai râde, că mă doare burta. Tu, în loc să încerci să mă ajuţi, tu râzi de mine!
- Păi cum ... ha, ha, ha! Cum să nu râd de tine, bă’ fraiere! Ha, ha, ha, ha! Păi bine mă Pepsi, mă! Păi ţie ţi s-a pus pata pe gagica aia, şi tu îi zîci năcaz la asta? Că m-ai speriat aşa de tare, mă! Am crezut că cine ştie ce-ai păţit! Ha, ha, ha! Măi, nărodule, mă! Păi e frumos să te-ndrăgosteşti. Şi când fata-i îndrăgostită şî ea, atunci să te ţii, nu glumă! Atunci nu mai e frumos, atunci îi Raiul pe pământ, pentru noi bărbaţii! Şi reuşind să se oprească din râs mai spuse, eiii! De n-aş şti io cum e cu treaba asta.
Şi dintr-o dată, fizionomia Căpitanului se transformă complet. În locul veseliei care pusese stăpânire pe el din cauza lui Pepsi, îşi făcu loc o tristeţe, însoţită de un noian de amintiri. Fără să vrea, îşi aduse aminte de vremea când era tânăr şi o cunoscuse pe Tanţa lui, singura femeie pe care o iubise vreodată, deşi acum, era mai tot timpul supărat pe ea şi o înjura, din cauza Marioarei lui dragi. Pepsi îl privea atent şi observând schimbarea prietenului său, încetă şi el.
- Păi ..., ce-ai acum? Până mai-nainte râdeai de te spărgeai, şi-acum...
- Ei, dac’ ai şti tu!
Fără să-şi dea seama prea mult de ce, Pepsi tăcu şi-l privi în continuare câteva minute.
Gândurile lui Vasile plecaseră înapoi în timp, unde se reîntâlni cu o fată frumoasă,Tanţa, de care se îndrăgostise şi-o ceruse de nevastă, la o săptămână după ce-o cunoscuse. Acea imagine era atât de vie în mintea sa, încât îi părea aievea, în ciuda faptului că nu vroia să-şi amintească nimic de când îi murise fata. Totuşi, datorită ,,pretenului’’ său îndrăgostit, acum o vedea pe Tanţa cu părul ei negru şi lung, împletit în cozi, cu privirea ei verde ca iarba, însăţită de zâmbetul timid şi frumos. Îşi aminti de dragostea care le aprinsese dorinţa de-a fi împreună, dar şi de fericirea lui completă, atunci când se născuse Marioara lui dragă. Nu şi-a dorit băieţi, dar Tanţa ar fi vrut. Dar norocul de-a rămâne din nou însărcinată, după ce-o avusese pe Maria, nu i-a mai surâs. Tot ce însemna viaţă pentru amândoi, se învârtea în jurul fetei. Şi Căpitanul, şi şoţia lui o iubiseră foarte mult. Înainte să aibă accidentul, erau cei mai fericiţi oameni din lume, dar acum..., toată fericirea lor, era un basm care se întâmplase cândva, de mult. Erau momente când singurătatea îl făcea nesigur în privinţa fericirii lui de-altădată. Se întreba dacă fusese aievea sau doar un vis frumos, visat într-o noapte cu lună plină. În ciuda rătăcirii sale mintale, avea momente scurte ca acum, când era lucid, deşi nu-şi dorea asta.
Se întoarse din trecutul său frumos, pentru a reveni lângă Pepsi în parc şi alături de cânii, prietenii lui de noapte. Căţeluşul începuse iar să latre, şi ceilalţi îi ţinură isonul. De data nu mai lătrau la Pepsi, ci îşi îndreptaseră privirea spre faleză. Căpitanul, care îşi revenise de la ale lui, întrebă:
- Da’ ce-o avea de latră? O fi careva p-aci, că io nu văd pe nimeni.
- Ei Căpitane, acum ce faci? Câteva minute plecaşi cu pluta, numai tu ştii unde şi-acum ţi se pare că-i careva p-aci. Nu-i nimeni, ce te-a apucat? Căpitanul nu-l băgă în seamă. Era atent în direcţia unde priveau câinii în timp ce lătrau.
va urma
Mihaela Moşneanu
-->
Comentarii
Astept continuarea!
Tot aici, la Blog. Mulţumesc, Mimi!