Omul, un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu o fizionomie comună, îmbrăcat modest, suferind, probabil, de Parkinson, după tremurul membrelor şi al capului, se opri lângă maşina mea cu mâna întinsă în timp ce coboram.
- Bunule domn, îmi zise piţigăiat, fie-vă milă de un suflet amărât şi daţi-mi şi mie ceva!
Mă uit în ochii lui cu o strângere de inimă.
- Ce să-ţi dau, omule?
- Ce vă lasă inima, bunule domn!
- Dacă vrei bani, îi răspund, n-am. Eu plătesc cu cardul!
- Poate aveţi ceva mărunţiş, domnule ! Cât de cât !
Mă caut prin buzunare disperat, dar nu găsesc niciun şfanţ.
- Poate vrei altceva?
- Orice, domnule! Cât de cât!
- Uite, îi zic, ia pâinea asta şi du-te cu Dumnezeu!
- Dumnezeu să-ţi dea sănătate, bunule domn, dar dă-mi şi ceva cu care s-o mănânc! Cât de cât!
Deschid prortbagajul unde am pus cumpărăturile de la supermarket şi extrag un baton de salam.
- Sper că nu-l vrei cu tot?
- Nu, domnule, se bucură el, daţi-mi şi mie cât de cât!
Îi tai un sfert de baton şi încerc să închid portbagajul, dar ochii omului mă opresc.
- Vrei şi câteva mere?
- Da, domnule! Cât de cât!
- Mai am nişte pastramă, nişte ouă, lapte, cafea, zahăr, roşii, banane, dacă pofteşti!
Omul îşi lasă privirea în jos.
- Aş pofti, domnule! Cât de cât!
Îi dau toate sacoşele, urc în maşină şi mă întorc acasă vorbind singur. Soţia îmi deschide uşa zâmbind.
- Nu credeam să te văd vreodată făcînd cumpărăturile în locul meu! Te-ai descurcat?
Ridic din umeri destul de încurcat.
- Ştiu şi eu, iubito! Cât de cât!
-->
Comentarii
Mulțumesc, doamnelor!
Recitită cu drag. Felicitări!