Mă frecam pe unde mă durea și-mi ștergeam lacrimile cu mâneca. Pe bancă stătea un vecin care-și trimisese fata după cheie, că soția lui era vânzătoare la un chioșc în cartier. Mi-a făcut semn să mă apropii și mi-a spus:
- De ce plângi, Ionel, ce-ai pățit?
- Uite, nene Stoicescu, m-au bătut golanii din blocul treisprezece și mi-au luat bănuții mei, economisiți cu greu!
- Cum așa? De unde aveai tu bani?
- Păi... În loc să-mi iau de mâncare doi-trei covrigi cu sare sau cornuri bune, luam un singur covrig sau cornurile cele mai proaste, cu douăș'cinci de bani și așa economisesc zilnic cinzeci de bani sau chiar un leu, să adun să-mi iau ceva deosebit! Și ei mi-au văzut bănuții și mi i-au luat! - am răspuns eu suspinând din greu.
- Spune-i tatălui tău să se ducă și să-i recupereze! Când vine de la muncă?
- Nu vine... N-am tată, am spus și am izbucnit în plâns mai tare!
Am dat să plec și m-a oprit.
- Hai, că azi te apăr eu dar, pe viitor, să te ascunzi mai bine, te știu băiat isteț!
M-a luat de mână și a mers cu mine la blocul vecin, i-am arătat care-s băieții, s-a dus singur la ei și a prins pe doi din ei. I-a luat de urechi și i-a adus la mine așa.
- Mă, voi sunteți bandiți la drumul mare, dacă nu dați imediat banii înapoi, vă duc la poliție și ajungeți la școala de corecție! Ați înțeles?
Au scos fiecare bani din buzunare și mi-au dat dar mai lipseau, am avut treizeci de lei și la ei erau doar douăzeci. Alți zece lei erau la al treilea, care fugise.
- Vă știu părinții la fiecare din voi! Dacă nu aduceți și restul, tot vă reclam la poliție! Așa că... fuguța după bani!
Au plecat, au adus și restul de bani și se uitau cu ciudă la mine!
- Dacă aud că i-ați făcut ceva, ați pățit-o! Să-mi spui, Ionele, că am eu ac de cojocul lor! Auzi dom'le, să jefuiască ca bandiții, aproape că nu-mi vine să vă iert!
Eram fericit dar și un pic rușinat! De fapt, eram vinovat și eu că m-am lăudat cu ei și așa i-am stârnit la rele.
După câteva luni, am auzit sub fereastră, că eu locuiam la parter, cum se certau niște fetițe! Una mai mare luase jucăriile celor mai mici și le comanda cum vroia ea. Cele mici plângeau și-și cereau jucăriile înapoi. Am ieșit la fereastră și am strigat odată tare:
- Mă, dă-le jucăriile înapoi, că acum ies la tine!
S-au speriat toate, dar numai cea mare a fugit, aruncând jucărelele cu răutate! Am fost uimit, era fetița domnului Stoicescu, cel care mă apărase de hoții din blocul treisprezece!
M-am dus afară, în fața blocului și am strigat-o. A venit rușinată la mine. Ne-am așezat pe bancă și i-am povestit întâmplarea în care tatăl ei m-a apărat și am întrebat-o dacă are ceva de spus despre ce a făcut ea. S-a fâstâcit, a mormăit ceva și a tăcut. Apoi a început să plângă.
- De ce plângi, Steluța? Am vorbit frumos cu tine! Nu-ți fac nimic, doar vorbeam amândoi ca doi oameni, nu?
- Da, vorbeam... Da' o mă pârăști la tata și o să mă pedepseascăăăă! - și a început să plângă și mai tare.
- Hai, oprește-te, n-o să te pârăsc! Dar de ce crezi că te-ar pedepsi? Doar n-ai făcut nimica rău, nu?
A lăsat privirea și mai în pământ și mi-a răspuns, cu voce înceată:
- Ba, am făcut... Dar nu știu ce mi-a venit! Eram... geloasă! Părinții Danei au bani și-i cumpără ce-i mai frumos, iar eu... eu n-am decât o păpușă veche!
Și iar a început să plângă și s-a sprijinit de mine. Gestul ei mi-a mers la inimă, o simțeam lipită de mine și parcă mă umplea de căldură, de drag: mi-ar fi plăcut să am și eu așa o surioară și-i duceam dorul. Atunci... am simțit-o ca pe surioara mea!
Am mers la librărie și m-am uitat la văsuțe pentru fetițe. Erau și mai scumpe și mai ieftine, dar cele pe care se certaseră ele erau doar doisprezece lei. M-am gândit:
- Tatăl ei mi-a recuperat treizeci de lei, hai să renunț, de dragul lor, la cei doisprezece lei și să-i iau văsuțele!
I le-am dat, era uluită, fericită, m-a pupat și s-a dus acasă țopăind de bucurie! Eram tare bucuros de bucuria ei! Nu știam ce fericire poți simți când dăruiești! Că nu prea dăruiam, n-aveam nici noi destule...
A doua zi a venit domnul Stoicescu și m-a chemat să stăm de vorbă. Bănuiam eu că e vorba de văsuțele fetei.
Așa a fost. I-am povestit tot ce s-a întâmplat rugându-l să nu-i spună, pentru că i-am promis că n-o pârăsc! Și i-am povestit și ce-am simțit când, plină de lacrimi și tristețe, s-a sprijinit de mine ca de un frățior, că am simțit-o chiar ca pe o surioară și că m-am gândit că, din cei treizeci recuperați ca prin minune de dânsul, pot să fac un bine, cumpărându-i văsuțele.
M-a luat de umăr și m-a strâns cu căldură, de parcă am simțit că e tatăl meu și m-a lăudat pentru fapta frumoasă.
- Dar, de fapt, dumneavoastră ați făcut primul fapta frumoasă, eu doar am continuat-o!
A plecat și, mai târziu, a vorbit ceva cu mama, secretoși! Nu-mi era teamă, n-am făcut nimic rău așa că n-am tras cu urechea la ce vorbeau.
După câteva zile a venit cu o bicicletă micuță și veche, dar perfect funcțională, și mi-a dăruit-o pentru că am suflet bun! Aflase de la mama că strângeam banii pentru o bicicletă mâna a doua, că de una nouă n-aveam răbdare să strâng atâția bani...
Eram încântat de ea, era prima mea bicicletă! I-am spus:
- Să știți că o să am mare grijă de ea și, peste un an - doi, o să v-o înapoiez că și Steluței o să-i prindă bine! Iar eu o să continui să strâng bani, ca să-mi cumpăr până atunci una nouă!
Și el și mama au fost impresionați de ce-am spus, m-au pupat și am fugit repede afară să învăț să merg pe ea.
Bicicleta era micuță, numai bună pentru mine! Ajungeam cu picioarele la pământ și am învățat repede să merg. Ba, am reușit s-o învăț și pe Steluța să meargă și ne dădeam cu ea amândoi, doar eram ca frații, nu?
-->
Comentarii