Cad florile la margini de cuvinte
Când albele zăpezi topite-n pripă,
Duc semnele iubirii în veşminte
Şi-n flăcări cerul arde doar o clipă.
E verde lemnul porţii, înfloreşte
Dintr-o sculptură plânsă a tăcerii
Şi-n vrajă parcă o taină se urzeşte,
Cu îngerii grăbiţi la noaptea învierii.
Coboară duhu-n oameni şi în catedrale
Icoanele-s în lacrimi pe o catapeteasmă,
Aduc în suflet nimbul zăpezilor astrale
Când o să guşti din stropul de agheasmă.
E viaţa însăşi o rană sângerândă
În care fiecare-ţi prescrie câte un leac
Şi cine ştie câţi stau apoi la pândă,
Ca să-ţi transforme visul într-un fleac.
E o măreţie lumea pe care o străbaţi
Şi n-ai putea s-o uiţi pan’ la sfarşit,
De n-ar fi alţii cu care să te baţi
Şi să rămâi tu însuţi un spăşit.
Victoriile-n sine toate-s efemere
Sunt ca şi bucuriile născute într-o doară,
Când vine alternanţa la putere
Tot greul sorţii începe să te doară.
Nimic nu pare mai presus de viaţă
Când totu-i dat frumosului în sine,
Doar din masura faptelor, se învaţă
Din ce e rău, să ştii să scoţi un bine.
Şi tot mai mult e viaţa o povară
Pe care-o duci precum o cruce-n spate,
Puterea lumii-i stinsă şi coboară
În nemurirea pietrei cu litere săpate.
Învinge-n evoluţii şi urcă pe spirală
Istoria în care abia ne-am perceput,
Dar şi acest finiş nu are o morală
În care univers vom fi un început?.
-->
Comentarii