Cafeaua de dimineaţă
Ne bem cafeaua, încă, împreună
prin ochii tăi trec zdrenţe ceţurile nopţii
zâmbeşti… şi cerul începe să coboare
încet, să nu ne sperie…
e-acelaşi cer, sau altul?
La acest ţărm al mesei, eu mă gândesc
la mâine, un “mâine” îndurerat, ca o poveste
de Christian Andersen
vorbim… cuvintele sunt pietre, îngreunate
de prea mult “ieri”, de spaime şi regrete;
eu mă sprijin pe “încă, împreună”, ca pe-o prispă
un amurg, agonizând prelung.
Mă înfăşoară
o respiraţie rece,
aripă ruptă-a lunii într-o mare moartă…
eternitatea e aici, cu surâsul ei de stele stinse,
această primavară care-a pierdut cărarea,
ramasă-n iarnă ca-n insectar, un fluture.
Nu mai bea atâta cafea, îmi spui
cu surâsul tău obosit de oboseala planetei,
cafeaua e drog…
Cafeaua e doar luciditatea noastră
cea de toate zilele, îţi răspunde
sinucigaşul din mine,
amara şi neagra luciditate
a celor pentru care visul
nu mai e decât o frunză căzătoare,
un stilou în care
s-a uscat cerneala,
o gură fără dinţi care
nu mai vrea, nu mai poate şi nu mai ştie
să surâdă, doar
să hohotească, la fel în râs şi-n plâns.
Cerul
s-a aşezat în ochii tăi, cuminte…
cafeaua, în căni,
mai păstrează un strop din taina nopţii…
beau la răstimpuri lungi,
te privesc,
ma înec privindu-te,
mă îmblânzesc
şi-mi pierd luciditatea…
ne bem cafeaua, încă,
împreună...
-->
Comentarii
Cu mult drag
Ma rasfeti, Lenus, si cafea si trandafir... multumesc!
Multumesc pentru trecere si semn!
Versuri frumoase, produnde scrise cu mult talent!