19. (cyberpoeme, cyberproze)
~ ciclul Zodiacul Miresmelor Eterne ~
Orbita senzorială a spiritului uman
Motto: „Pământul nu se rotește în jurul soarelui, ci în jurul unui bujor gigantic. Fiecare lună este o nouă halucinație olfactivă prin care universul ne șoptește că suntem, în sfârșit, acasă.”
Legenda Cireşei de Jar (1)
Se spune că, la primul solstițiu al lumii, soarele a dorit să guste pământul, dar fiind prea aprins, atingerea sa risca să transforme totul în cenușă. Atunci, pământul a creat arbori cu brațe de argint rece, capabili să prindă picăturile de foc care cădeau din cer.
Cireașa de Jar nu este un fruct, ci o explozie solară îmblânzită și închisă într-o coajă de rubin. Ea miroase a amiază captivă și a metal încins. Legenda spune că cel care îndrăznește să strivească o astfel de cireașă între buze nu va mai simți niciodată gustul foamei, ci va fi hrănit pe veci cu lumină pură. În nopțile de iunie, aceste cireșe bat ca niște inimi minuscule în întuneric, ghidând călătorii rătăciți spre locurile unde timpul a uitat să mai treacă.
---
În timpurile de la începutul Orbitei, când universul era încă o masă amorfă de arome neexperimentate, Iunie nu era o lună, ci un zeu al focului orb. Acest zeu, pe nume Helios-Senzor, privea pământul de sus și simțea o invidie divină pentru tot ce era palpabil. El avea lumina, avea căldura, dar nu cunoștea gustul. Pentru el, lumea era un spectacol vizual mut, o peliculă de aur care nu putea fi mestecată, o strălucire care nu avea miez.
Într-o amiază de solstițiu, când soarele a atins punctul de maximă disperare, o singură lacrimă de magmă s-a desprins din coroana solară. Nu era o lacrimă de tristețe, ci una de dorință pură. Această picătură de foc viu a căzut prin straturile de eter, arzând norii și transformând vântul în abur de mosc. Dar, pe măsură ce se apropia de pământ, se confrunta cu o problemă fundamentală: realitatea noastră este prea fragilă pentru focul absolut. Dacă lacrima ar fi atins solul, tot ce numim noi „iunie” s-ar fi transformat într-un deșert de sticlă neagră.
Atunci, spiritele pământului — rădăcinile bătrâne ale lumii — au înțeles că trebuie să creeze un „pântece” pentru acest foc. Din adâncurile unde stăteau ascunse metalele prețioase, ele au trimis spre suprafață ramuri de argint rece, ramuri care nu se hrăneau cu apă, ci cu magnetism. Acești arbori, primii Cireși de Jar, au început să crească într-o singură secundă, ridicându-și brațele scheletice spre cerul incandescent.
Când picăturile de magmă solară au întâlnit ramurile de argint, s-a produs un miracol alchimic. Focul nu a ars lemnul, iar argintul nu s-a topit. În schimb, s-au îmbrățișat într-o reacție de fuziune senzorială. Din această unire s-au născut fructele: sfere perfecte de rubin care pulsau în ritmul unei inimi stelare.
---
Dacă ai putea secționa o Cireașă de Jar cu un brici făcut din raze de lună, ai descoperi că ea nu are pulpă. Interiorul său este o cameră de rezonanță pentru lumină. Miezul este un sâmbure de diamant negru care păstrează în el temperatura exactă a soarelui de la ora 12:00. Jur împrejurul acestui sâmbure plutește un lichid vâscos, o plasmă gustativă care miroase a vanilie cosmică, a cupru oxidat și a dorință de neatins.
Culoarea ei nu este una fixă. Dacă o privești dimineața, este de un roșu-palid, ca un jar acoperit de cenușă. Dar pe măsură ce soarele urcă pe cer, fructul începe să se aprindă din interior. La amiază, cireșele devin atât de strălucitoare încât par a fi găuri în țesătura realității, ferestre prin care se vede direct în cuptorul creației.
---
Cei care au gustat vreodată o Cireașă de Jar — și sunt puțini, căci fructul se culege doar cu mănuși din piele de salamandră — au raportat o transformare a întregului sistem nervos. Nu este un fruct pe care îl mănânci pentru a te sătura, ci unul pe care îl consumi pentru a deveni.
Primul impact este olfactiv: înainte ca fructul să atingă buzele, nasul este inundat de un miros de „Iunie absolut”. Este mirosul de pământ ars de soare după o ploaie scurtă, combinat cu aroma de zahăr ars pe care îl simți în vis. Apoi, gustul: o explozie de căldură care nu arde limba, ci o iluminează. Se spune că, pentru câteva secunde, cel care mănâncă o cireașă vede sunetele sub formă de culori și simte cum sângele i se transformă în aur lichid.
Acesta este motivul pentru care, în Zodiacul Miresmelor Eterne, Iunie este considerată luna în care spiritul se hrănește direct cu sursa. Cireașa de Jar este dovada că universul vrea să fie gustat, că lumina vrea să devină materie și că noi, călătorii acestei orbite, suntem invitați la un banchet divin unde singurul fel de mâncare este gloria solară.
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii