26. (proză, eseu, povestire)
~ ciclul Mărturii dintr-o zi de ianuarie ~
din volumul „Când lumea stă – Ianuarie ca suspendare afectivă”
Când lumea stă
Subtitlu: Ianuarie ca suspendare
Moto: „În pauză, lucrurile adevărate respiră.”
Cuvânt înainte
(pentru volumul „Când lumea stă – Ianuarie ca suspendare”)
Nu am știut de la început că aceste texte vor forma un ciclu. Au apărut separat, din zile diferite, din stări care nu se anunțau una pe alta. Unele au venit seara, când corpul încetinește fără să obosească; altele noaptea, când gândurile nu mai cer explicații; câteva dimineața, în acea oră incertă în care lumina nu rupe, ci continuă. Abia mai târziu am înțeles că toate se adunau într-o aceeași suspendare — un timp în care lumea stă.
Ianuarie nu este, pentru mine, o lună cronologică. Nu o trăiesc ca pe o succesiune de zile, ci ca pe o stare prelungită, o încăpere interioară cu aer rece și margini clare. În ianuarie, lucrurile nu dispar, dar nici nu se grăbesc să devină altceva. Ele rămân. Se așază. Și tocmai această rămânere creează un spațiu în care apropierea poate fi observată fără grabă.
Textele din acest volum nu caută evenimentul. Nu urmăresc povestea în sens clasic și nu oferă rezoluții. Ele se mișcă în jurul unor momente minore — o respirație care se adâncește, o cană caldă ținută în palme, o tăcere împărtășită, o amintire care nu mai doare, dar nici nu s-a șters. Sunt texte despre ce se întâmplă atunci când nimic spectaculos nu se întâmplă.
Am ales să las aceste voci să vorbească diferit. Uneori la persoana I, alteori la persoana a II-a sau a III-a. Unele sunt confesive, altele descriptive, câteva alunecă deliberat în alegorie sau în suprareal. Nu pentru varietate în sine, ci pentru că iubirea — așa cum apare ea în ianuarie — nu are o singură formă de enunțare. Uneori se spune. Alteori doar se simte. Alteori se recunoaște abia după ce a trecut.
Personajele care traversează aceste texte nu sunt eroi și nu sunt simboluri fixe. Sunt mai degrabă stări coagulate în voci. Unii vorbesc din calm, alții din reținere, din maturitate sau dintr-o senzualitate care nu mai are nevoie să se afirme. Ei nu se contrazic, dar nici nu se armonizează forțat. Fiecare locuiește ianuarie în felul său, iar această pluralitate este esențială pentru volumul de față.
Titlul Când lumea stă nu trimite la o oprire dramatică, nici la o criză. Lumea nu se prăbușește aici; doar încetinește suficient cât să devină locuibilă. Este o stare pe care o recunosc mai ales în apropiere: atunci când doi oameni nu mai sunt în mișcare unul spre celălalt, ci pur și simplu sunt împreună, într-un echilibru fragil și prețios. O stare în care intensitatea nu se exprimă prin gesturi mari, ci prin constanță.
Iubirea, așa cum apare în aceste pagini, nu este focalizată exclusiv pe celălalt. De multe ori, ea apare ca o temperatură interioară, ca o disponibilitate. Nu cere, nu revendică, nu promite. Există. Frigul de afară nu o amenință, ci o face vizibilă. Ianuarie, cu aerul lui clar, trasează contururi mai precise: ce rămâne și ce dispare, ce e esențial și ce era doar zgomot.
Am lăsat deliberat ca unele texte să se apropie de poetic, iar altele să rămână aproape eseistice. Această oscilație face parte din structura volumului. Nu există o graniță clară între reflecție și trăire, între corp și gând. În ianuarie, ele se amestecă. Corpul devine atent, iar gândul coboară în senzație. De aici și ritmul lent, repetitiv pe alocuri, ca o respirație care se reglează singură.
Nu am urmărit să construiesc o imagine idealizată a apropierii. Există și absență aici, și memorie, și spații goale. Dar golurile nu sunt dramatice. Ele sunt parte din peisaj, ca zonele de umbră dintr-o zi de iarnă. Fără ele, lumina ar fi prea dură. Fără frig, căldura nu ar avea consistență.
Acest volum poate fi citit în ordine sau fragmentar. Textele comunică între ele, dar nu depind unul de altul. Așa cum ianuarie poate fi trăit într-o singură zi sau într-o lună întreagă, aceste pagini pot fi locuite pe rând sau deschise la întâmplare. Important nu este parcursul, ci starea în care cititorul se află atunci când le întâlnește.
Dacă există o invitație în acest volum, ea nu este una de identificare, ci de încetinire. De a rămâne puțin într-un spațiu în care lucrurile nu se cer rezolvate imediat. De a observa ce se întâmplă cu iubirea atunci când nu este pusă la încercare, ci lăsată să respire. În pauză, lucrurile adevărate respiră — iar aceste texte nu își propun decât să asculte această respirație.
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii