Un prieten algerian, cadru medical la Spitalul unde fac analizele și unele controale medicale m-a inițiat în scrisul artistic , al cărui pasionat este .
M-am trezit, cu o situație interesantă la fel ca în cazul scrisului japonez, unde am reușit să expunem pe mozaic și eu și soția, numele și prenumele noastre, așa cum am prezentat în cartea recent apărută anul acesta luna aprilie "A fi vârstnic" volumul II /5 /
Numele meu și cele două prenume care conțin 11 consoane și 8 vocale sunt scrise în arabă de la dreapta la stânga, și au nu mai puțin de 47 de semne.
Transcrierea de pe carton pe tabla de mozaic am reușit-o, așa cum am descris și la tăblițele japoneze.
Chiar dacă astăzi scrisul de mână este înlocuit tot mai des cu cel pe calculator, pe tabletă sau telefon, caligrafia clasică încă este de actualitate, mai ales printre pasionați.
Caligrafia, la fel ca și pictura sau muzica, este o artă. Mai precis,e vorba de arta vizuală și desprinderea de a scrie frumos de mână prin poziționarea armonioasă a unor cuvinte care să demonstreze ritm și creativitate, dar și să aibă ceva din stilul original caligrafic redat.
Ea îți permite să creezi opere de artă prin aranjarea unor simboluri pe hârtie într-un mod deosebit cu ajutorul unui instrument de scris, folosind abilități și tehnici, care țin cont de un set de reguli geometrice și de design.
Cuvântul „caligrafie” vine din limba greacă, de la „kalligráphia”, unde „kalli” înseamnă frumos, iar „gráphia”, scris. Caligrafia reprezintă, pe scurt, scrisul frumos.
Scrisul, una dintre cele mai vechi și importante metode de comunicare umană a cunoscut diferite forme și dezvoltări de-a lungul timpului. În toate civilizațiile, el a pornit ca o modalitate de înregistrare a sunetelor, silabelor și cuvintelor pe un suport, prin intermediul anumitor semne sau simboluri.
Epoca bronzului este perioada când a fost inventată scrierea, iar primele sisteme de scriere a limbii, nu doar a cifrelor, au aparut în Mesopotamia din jurul anului 3000 î.Hr., sub formă de scriere cuneiformă (sumeriană), în Mesoamerica în 600 î.Hr., hieroglifele mayașe (glifele mayașe), iar în China în anul 2700 î.Hr., caracterele chinezești.
Scrierea cuneiformă, prima scriere din lume, a fost inventată de sumerieni care au început de la desenarea unor imagini, pe care le-au transformat mai apoi în simboluri în formă de cuie sau ace, săpate în piatră sau imprimate pe tăblițe de ceramică sau lut.foto: sancient.eu
Hieroglifele mayașe au fost aduse de civilizația mayașă, care folosea logograme și glife, pictate pe ceramică, pereți și hârtie. Unele logograme erau sculptate în lemn sau piatră și modelate în stuc, iar apoi pictate.
Scrierea chineză a fost dezvoltată în Nordul Chinei sub forma unor ideograme, semne picturale care mai sunt folosite și azi în alfabetul chinezesc. Ca și instrumente, chinezii foloseau penelul și cerneala, fie pe materiale moi sau pe materiale mai neobișnuite (os, bronz, carapace de broască țestoasă). Chinezii sunt cei care au pus bazele caligrafiei ca artă.
Primul alfabet este alfabetul ugaritic, cu o scriere cuneiformă, inventat în jurul anului 1300 î.Hr. în Ugarit, Siria, urmat de alfabetul fenician, cu aproximativ 200 de ani mai târziu.
Su Cele două alfabete au trecut, în timp, de la o formă picturală la una tot mai convenționalizată, și astfel, a luat naștere alfabetul grecesc, din care s-au dezvoltat mai multe alfabete folosite în Europa și Orientul Mijlociu, inclusiv chirilic și latin, cunoscut și ca alfabetul roman
În Europa, scrisul pare să dateze din jurul anului 4000 î.Hr, dovadă fiind Tăblitele de la
Tărtăria descoperite la Tărtăria în județul Alba, România.
Limba română, a fost inspirată din alfabetul grecesc și roman, fiind predominată de alfabetul chirilic și latin. Acesta din urmă a fost declarat alfabetul oficial în perioada domnitorului Al. I. Cuza, care a cunoscut cu trecerea timpului diverse schimbări, ce au dus la limba română oficială de azi.
Odată cu dezvoltarea diverselor forme de alfabet, conservarea cuvintelor prin simboluri a trecut la înregistrarea alfabetului pe papirus, pe care romanii îl denumeau „volumen” și îl foloseau la scrierea cărților, documentelor legale sau scrisorilor./ /
În secolul XV a fost inventat printul, iar popularitatea acestuia a condus la o nouă eră: reproducerea mecanică a scrisului. Dezvoltarea sa a continuat până la apariția digitalizării, care a adus scrisul online, metodă pe care o folosim tot mai des astăzi pentru „imprimarea” cuvintelor.
Aceste etape nu au făcut caligrafia să dispară, cu ajutorul tehnologiei, ea a cunoscut o etapă de modernizare la finalul secolului XIX , iar Edard Johnston este recunoscut ca fiind părintele caligrafiei moderne. În prezent, aceasta își găsești diverse utilizări. Printre cele mai populare sunt designul grafic, pictura, hărțile, invitațiile, documentele legale sau chiar imagini animate pentru filme – toate create pe calculator, tablete grafice sau telefoane.
Vechea caligrafie are un set de reguli exacte. Cel mai important aspect este legat de elementele de bază ale fiecărui stil tradițional (cum este cunoscutul scris Copperplate) și alfabet caligrafic, pentru o nouă lucrare: simbol, integritate, ritm, armonie, tradiție și creativitate.
Caligrafia moderna face referire la orice tip de scris de mână caligrafic opus față de cel tradițional. Aceasta este o caligrafie artistică, mult mai permisibilă și expresivă față de caligrafia tradițională, pentru că nu te constrânge să ții cont de niște reguli strice, ci îți oferă o mai mare libertate de a-ți pune imaginația și creativitatea la bătaie prin a îmbina într-un mod unic diverse stiluri de caligrafii.
O altă caracteristică a caligrafiei moderne este accesibilitatea. Găsești o mulțime de idei, sfaturi practice și exercitii de caligrafie în cărți și cursuri din domeniu, dar și pe internet, în comunități online de caligrafi și artiști.
Caligrafia islamică
Un alt model de scris de mână deosebit care trebuie amintit este caligrafia islamică, pe care musulmanii o consideră una din cele mai apreciate expresii ale artei și reprezintă pentru ei limbajul lumii spirituale. Datorită importanței crescute pe care o are, caligrafia islamică s-a dezvoltat odată cu religia și limba arabă și a cunoscut numeroase stiluri, Nasta’liq fiind cel mai răspândit.
Cele mai importante ustensile folosite în cazul caligrafiei islamice sunt briceagul; amakta, o mică placă plană pe care se poziționa stiloul de trestie și foarfece pentru tăierea hârtiei.
Pentru a putea învăța mai rapid și mai ușor, alege de la început seturi de scris de calitate, mai ales că acestea sunt destul de accesibile.
Arta scrisului frumos s-a dezvoltat în mai multe părți ale lumii și în perioade diferite de timp. Alfabetul arab este derivat dintr-o formă cursivă a alfabetului nabatean (o variantă a alfabetului aramaic), fiind creația creștinilor din Hirah secolelor IV-V e.n.Odată cu expansiunea islamului, acest alfabet a fost adoptat de numeroase alte limbi, chiar și nesemitice .
Alfabetul arab are douăzeci și opt de litere care notează consoanele și vocalele lungi. Comparativ cu alfabetul latin, alfabetul arab nu cunoaște litere mari (majuscule) sau mici (minuscule).
De asemenea, nu există litere specifice de tipar ori specifice de mână, ci doar stiluri de scriere diferite.
În schimb, deoarece literele se leagă între ele, în cea mai mare parte a cazurilor, au forme diferite în funcție de relația lor cu celelalte litere din cuvânt.
Scrierea arabă este o scriere legată și cursivă. Literele au forme diferite în funcție de context (în funcție de poziția lor în cuvânt: formă izolată, formă inițială, mediană, finală). Consoanele dublate sunt marcate de un semn special, numit shadda (ar. شدة), asemănător literei „w”.
Caligrafia arabă este considerată o artă. De vreme ce islamul sunnit interzice reprezentarea ființelor vii, moscheile sunt decorate cu versete din Coran, scrise delicat. Un exemplu este palatul Alhambra din Granada.
Alfabetul arab este derivat dintr-o formă cursivă a alfabetului nabatean, derivat la rândul său din cel aramaic (din care, prin intermediar fenician , s-au dezvoltat, printre altele, și alfabetele grec, latin, chirilic.
Acest alfabet, folosit în secolele al IV-lea - al V-lea d.Hr. de către triburile arabe de la Hirah și ’Anbar, a pătruns în Hiğaz, inclusiv la tribul Qurayš – tribul profetului Muhammad – unde a fost introdus de către Harb bin ’Umayyah.
S-a dezvoltat, cu precădere, începând cu secolul al VII-lea, odată cu fixarea în scris a textului sacru al religiei islamice.
Într-o primă fază, textul Coranului a fost notat consonantic, defectiv, în care același semn grafic reprezenta mai multe consoane, iar vocalele scurte nu erau marcate. De exemplu, sunetelor b, t, t, n, y le corespundea grafic un singur semn, ceea ce îngreuna lectura și chiar înțelegerea textului.
De aceea, ’Abu-l-’Aswad ad-Du‘ali (m. 688) a introdus un sistem constituit din puncte colorate, prin care se indicau vocalele scurte. Către anul 700, califul ’umayyad ‘Abdu-l-Malik, sub influența guvernatorului al-Hallağ bin Yūsuf poruncea să fie făcută diferențierea consoanelor în scris. Al-Halil bin ’Ahmad al-Farahidi a înlocuit sistemul de notare a vocalelor scurte folosit de ’Abu-l-’Aswad ad-Du‘ali printr-un alt sistem ce cuprinde șase semne.
Acest sistem care s-a impus în mod exclusiv din secolul al XI-lea, este folosit și astăzi. Cu timpulalfabetul a atins un înalt nivel de sofisticare, el variind de la forma rigidă, unghiulară, a stilului kufic până la numeroasele stiluri cursive: naskh, thuluth, muhaqqaq, nasta‘liq, și ruq‘a. În general, în momentul de față, stilul naskh ar.: نسخ), fiind foarte ușor de citit, se folosește în textele tipărite, iar stilul ruq‘a (ar.: رقعة) pentru scrierea de mână.
Scrierea în alfabetul arab se face de la dreapta la stânga, așadar, invers față de direcția scrierii în akfabetul latin. Invers, dar nu și anormal, căci, dacă vom încerca să facem orice activitate cu mâna, mișcarea naturală, instinctivă, va fi de regulă, de la dreapta la stângaAșadar, am putea spune că direcția scrierii arabe ține de firesc.
Alfabetul arab are douăzeci și nouă de litere (inclusiv semnul suplimentar hamza, „pinten”, care notează consoana oclusiva glotala sonora, care notează consoanele si vocalele lungi. Comparativ cu alfabetul latin, cel arab nu cunoaște litere mari (majuscule) sau mici (minuscule).
De asemenea, nu există litere specific de tipar ori specific de mână, ci doar stiluri de scriere diferite așa cum am arătat mai sus. În schimb, deoarece literele se leagă între ele, în cea mai mare parte a situațiilor, au forme diferite în funcție de relația lor cu celelalte litere din cuvânt.
Pentru vocalele scurte se folosesc semne puse deasupra sau dedesubtul consoanelor (numai în cărțile destinate învățării limbii arabe, precum și în cărțile sfinte, Coran si Biblie, pentru a evita erorile de citire); în textele obișnuite, vocalele scurte nu apar decât pentru a evita confuzii între cuvinte care au același schelet consonantic, dar se diferențiază prin vocale. Pe lângă aceste semne suplimentare, pentru vocalele scurte, mai există o serie de semne cum ar fi:
- šadda, semnul dublării unei consoane;
- sukūn, semnul care indică lipsa vocalei după o consoană.
Alfabetul arab,cu unele adaptări, se folosește, fie în exclusivitate, fie în paralel cu alte alfabete, și pentru notarea altor limbi din Asia, precum persana (farsi),kurda, pashto, urdu, malaeza, și a unor limbi din Africa , precum swahili, hausa, berbera etc. Printre alte limbi care au folosit alfabetul arab, amintim turca-osmană, până în 1928, azera, până în 1924 ș.a.
Caligrafia arabă nu s-a demodat așa cum s-a întâmplat cu caligrafia din Europa ci este socotită de către arabi ca fiind o formă majoră de artă; caligrafii sunt foarte respectați în societatea arabă.
Fiind cursivă, spre deosebire de scrierea latina, cea araba este folosită pentru a transcrie versete din Coran, hadith-uri, sau proverb într-o formă artistică. Compoziția este de multe ori abstractă, dar câteodată scrisului i se dă o forma concretă, cum ar fi cea a unei plante, a unui animal, a unei corăbii.
Există diferite metode pentru transliterarea cuvintelor arabe prin care acestea sunt redate în mod exact și eficient în alfabet latin.
Metodele permit cititorului să recreeze cuvântul exact folosind alfabetul arab. Totuși, aceste sisteme se bazează pe semne diacritice uneori, destul de complicate, elaborate. Alte sisteme mai puțin exacte folosesc deseori câte două caractere (de exemplu sh și kh), care sunt mai ușor de citit, dar sacrifică minuțiozitatea sistemelor științifice.
În unele cazuri, sunetele reprezentate prin sh sau kh pot apărea scrise cursiv sau subliniate – în acest fel, pot fi deosebite de sunetele s,h și k,h când apar separat.
In ultimele decenii, în mod special în anii ’90, au apărut tehnologii de comunicare de proveniență occidentală, care s-au răspândit în lumea arabă, cum ar fi calculatoarele, internetul, e-mailul, mesajele instant sau sms-urile.
La început, majoritatea acestor tehnologii nu puteau folosi decât alfabetul latin, iar unele încă nu ofereau araba ca opțiune.
Ca rezultat, vorbitorii de limbă arabă comunicau cu ajutorul acestor tehnologii transliterând textul arab în caractere latine, sistem cunoscut ca IM Arabic.
Pentru a utiliza acele litere arabe care nu pot fi reprezentate în mod exact folosind scrierea latina, sunt folosite cifre și alte caractere.
De exemplu, cifra „3” poate fi folosită pentru reprezentarea literei arabe „ع”, ‘ayn. Nu există o denumire pentru acest tip de transliterare, dar unii îl numesc "alfabetul arab de chat". Există și alte sisteme de transliterare, ca de exemplu folosirea punctelor sau majusculelor pentru reprezentarea echivalentelor emfatice ale anumitor consoane.
De exemplu, prin această practică, litera „د”, sau dal, poate fi transcrisa prin d, iar echivalentul său emfatic, „ض”, poate fi transcris prin majuscula /D/ sau prin minuscula /ḍ/ cu un punct sub ea.
litera arabă | Transliterare | Descrierea sunetului |
ء | ’ | consoană oclusivă, glotală, sonoră |
ا | ā | |
ب | b | |
ت | t | |
ث | th | |
ج | ğ | |
ح | H | consoană spirantă, faringală, surdă |
خ | kh | |
د | d | |
ذ | đ | |
ر | r | |
ز | z | |
س | s | |
ش | š | |
ص | S | consoană siflantă, dentală, surdă, velarizată |
ض | D | consoană oclusivă, alveolară, laterală, sonoră, velarizată |
ط | T | consoană oclusivă, alveolară, surdă, velarizată |
ظ | Z | consoană fricativă, interdentală, sonoră, velarizată |
ع | ‘ | consoană fricativă, faringală, sonoră |
غ | ġ | consoană spirantă, velară, surdă |
ف | f | |
ق | q | consoană oclusivă, postpalatală, sonoră |
ك | k | consoană oclusivă, postpalatală, surdă |
ل | l | |
م | m | |
ن | n | |
ه | h | |
و | w | |
ū | ||
ي | y | |
ī |
Limba arabă are două tipuri de silabe/ 2/
- silabe deschise: (consoană-vocală scurtă:qa-lam"creion") și (consoană-vocală lungă: mā-ra-sa "a practica");
- silabe închise: (consoană-vocală scurtă-consoană: šub-bāk"fereastră"); (consoană-vocală lungă-consoană: ša-rīk "partener") și (consoană- -consoană-consoană: dars "lecție").
Orice silabă începe cu o consoană – sau o consoană vocală este preluată de la un cuvânt anterior prin elidare – în special în cazul al (folosit atunci când se începe o propozitie) sau -l (atunci când urmează unui alt cuvânt). De exemplu: maktabu-l-mutarğim „biroul traducătorului” devine mak-ta-bul-mu-tar-ğim când este rostit pe silabe, luat separat, „traducătorul” se pronunță al-mutarğim.
Din punct de vedere tipologic, limba arabă literară este o limbă flexionară, sintetică, ceea ce înseamnă că are o gramatica extrem de bogată, cu multe reguli (în arabă, termenul pentru "gramatică" este chiar al-qawā'id „regulile")și cu multe excepții de la acestea. Ceea ce se prezintă în continuare nu este decât o mică parte a acestei gramatici, aleasă în așa fel încât cititorul să-și poata face o idee generală.
La fel ca în multe alte limbi semitice, structura verbala arabă se bazează, de obicei, pe o rădăcină triconsonantică, care nu este prin natura sau un cuvant, dar conține sensul semantic. Consoanele š-r-b, de exemplu, arată rădacina care înglobează sensul larg de „a bea”, s-r-q, „a fura”, ‘-k-l, „a mânca” etc.
Cuvintele se formează prin atașarea la radăcina triconsonantică (sau, rareori, cvadriconsonantică) a unei structuri vocalice și a unor afixe (prefixe, sufixe, infixe). În mod tradițional, gramaticienii arabi au folosit rădacina f-‘-l, „a face”, ca prototip pentru formarea cuvintelor. De la oricare rădacină triconsonantică, se pot forma până la zece forme (în araba clasica cincisprezece), fiecare cu prototipul său particular. Aceste forme, alături de participii și nume verbale, sunt principalele mijloace de formare a vocabularului în limba arabă./ 2, 3, 4/
Bibliografie
- https://www.my-man.ro/resurse/ghid-despre-caligrafie/
- https://ro.wikipedia.org/wiki/Alfabetul_arab
- George Grigore, Limba arabă - pronunție și scriere, Editura "Fundația România de Mâine", București, 2002, 2006
- https://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_arab%C4%83
- Mircea Florin Caracaș ," A fi vârstnic", vol I si II , editura ePublishers, aprilie 2020
-->
Comentarii
Parcă îmi era dor de textele dumneavoastră. Am citit cu drag.
Eu, mai afonă în ceea ce privește alte limbi, ameții numai citind materialul acesta! Da nu mă mir de bogăția alfabetului lor după profunzimea poeților pe care i-au dat țările arabe, și nu mă refer doar la sufiști, care sunt magistrali, ci și la nenumărați alți........ Mulțumesc și eu ptr. material, Florin!
Multumesc din inima si celorlalti colegi de pe Cronopedia care a u apreciat acest material- Gabriela Mimi Boroinau, Ioan Muntean, Nitu Constantin, Ioan Bidulescu,
De acord Domnule Ioan Muntean cu conditai doar sa completez materialul de mai sus la care m-am slujit si de internet cu experimentul japonez relatat in cartea recenta A fi varstnici si sa ma mai uit odata pe acesta pentru corecturi
De excepție! Felicitări!
Excelent!
Onorat de trecere si aprecierea lucrarii Doamna Ciobotariu Maria si Domnule Mihai Stefan Arsene