Când ai ajuns să fii nevoit să lupți pe cinci fronturi cu boala rară, este deosebit de important să evaluezi corect pe rând consecințele, stabilind o prioritate exactă a celor ce le vei întreprinde, coordonat de medic.
Dacă nu reușești aceasta, poți să eșuezi, prin agravarea iremediabilă a bolii căreia nu i-ai acordat importanța cuvenită.
Dar însăși nivelul deosebit de accentuat al durerii pe un front te poate duce la o apreciere corectă.
Pe de altă parte puținele tratamente apărute cu molecule noi, încearcă până la ultimile limite sistemul tău imunitar.
Am asistat din acest punct de vedere, în ultimii zece ani la destule cazuri de confrați întru suferință, care datorită unor accidente, au ajuns la limitele sistemului lor imunitar, și nu au mai putut să își revină la o stare de supraviețuire .
Starea de urgență datorată epidemiei mondiale de Covid 19 a deteriorat puternic posibilitățile de recuperare inclusiv prin mișcare ale unui vârstnic, bolnav grav.
De aceea prin prezenta carte, aflată la volumul III, încerc să lămuresc cititorului, alături de profesorul Constantin Bogdan, eminent specialist gerontolog și geriatru și nu numai, aspecte legate de mișcare, prin lumină, plus art terapie și exerciții specifice practicate de subsemnatul .
Suferința este școală a înțelepciunii. TOATĂ CUNOAȘTEREA E SUFERINȚĂ .
Suferința nu este numai limpezime, identitate și o garanție în plus pentru cunoaștere ci chiar profunzimea cunoașterii, înțelepciune supremă Este unic drum, unică ,poartă care duce la înțelegere și cunoaștere deplină, autentică.
Cunoașterea prin suferință este summum nu pentru faptul că suferința depășește și copleșește ființa umană. Suferința este culme a cunoașterii umane, tocmai pentru că ea, datorită legăturii misterioase și divine cu iubirea, dezvăluie și luminează la maximum iubirea /1/
Suferința este maximum de cunoaștere pentru că luminează înțelegerea total.Ea sensibilizează ființa. În întâlnirea iubirii cu suferința, în dimensiunea sacrificială a iubirii ca esență a ființei, este dată primordial și existențial deschiderea totală a ființei Aceasta se petrece atât pe cale artistică, precum și filosofic și teologic.
Suferința este mama înțelepciunii, școală a Lui Dumnezeu . Este cea mai scurtă, mai directă și mai clară cale de la minte la inima omului. Prin suferință ai o limpezire, o decantare, o lucidizare, o distingere și o adâncire reală a ființei spune marele nostru teolog al românilor și al întregii ortodoxii-Pr . Profesor George Remete/1/
În cazul persoanelor slabe care nu se ridică la înălțimea suferinței, se produce confuzia și amestecarea ființei și cunoașterii. Suferința radicalizează ființă pentru cei puternici. Se renunță la impostură. Lipsa suferinței este pericol pentru cunoaștere și nu invers.
Lipsa suferinței favorizează ineficiență, comoditate, lenevie ființial artistică, confuzie. Suferința este ochiul neiertător care vede meschinăriile, imposturile, ineficiențele. Ea presează permanent ființa umană să treacă la acțiune.
Presând ființial și artistic, suferința ascute sufletul omului..Claritatea este gravitate, severitate, încordare a sufletului. Suferința este metoda optimă lăsată de Dumnezeu pentru trezirea și limpezirea ființei umane. Fără iubire, suferința este violentă și distrugătoare .
Suferința asumată de iubire este sacră. Suferința ca sacrificiu ajunge în miezul ființei, ni-l revelează .
A comunica înseamnă a te deschide sacrificial. Suferința reușește autocontrolul, echilibrarea, statornicia.
Este vorba de suferința asumată, nu de cea impusă. ființei umane. Omul și-o asumă convins ferm că toate au un sens, că ea poate fi constructivă.
Suferința alertează ființa umană. Este prilej de trezire, de acutizare, este victorie a ființei. Este liniștea dinaintea lacrimei.
Este sublimă și liniștea după lacrimă. Autocontrolul prin stăpânirea suferinței este lucrarea de spiritualizare a lumii, de înnobilare a sufletului uman.
Numai presiunea maximă poate să evidențieze puterea și calitatea ființei umane. Spiritul omului are resurse nebănuite. Atunci când tăcerea înseamnă suportarea suferinței în loc de refulare prin cuvânt, tăcerea nu este reținere, retragere sau pasivitate. /1/
Există pozitivitatea suferinței în actul creațional, Valoarea și forța creației depind direct de calitatea suferinței. Să avem tăcere răbdătoare în suferință .
Creatorii știu că tăcerea suferinței este izvor de creație. Orice treaptă atinsă este o durere învinsă. Un proces care decurge la nesfârșit din durere în durere .
Suferința este cea mai eficientă, mai puternică și mai mobilă forță și în același timp față a ființei.
SUFERINȚA ESTE CEL MAI PUTERNIC PARADOX AL FIINȚEI UMANE
Anton Dumitriu, autorul cărţii “Paradoxuri logice” (2), a descris magistral cele consacrate relativizării mişcării. El il citează, referindu-se la sofişti, pe Zenon care afirma că săgeata care pleacă din arc spre o ţintă, în realitate stă pe loc fiindcă distanţa până la destinaţie e formată dintr-un număr infinit de segmente.
De exemplu, săgeata trebuie să parcurgă mai întâi jumătatea distanţei, apoi jumătatea jumătăţii, şi tot aşa, jumătatea altei şi altei jumătăţi, până la infinit. Ori, este absurd să admitem că un mobil poate să parcurgă un număr infinit de distanţe. Deci, mişcarea nu există obiectiv.
In primul rând se vorbeşte despre divizarea spaţiului iar în al doilea rând despre parcurgerea acelui spaţiu.
Rezultă că dacă definim mişcarea: “deplasare într-un spaţiu”, se exclude identificarea celor două noţiuni, iar paradoxul e eliminat de legile logicii. Intr-adevăr, fiindcă mişcarea este continuă, mobilul nu se opreşte între segmentele imaginate că se divid la infinit.
Teoria relativizării mişcării pentru a o delimita de teoria relativitatii a lui Einstein demonstrată de sofisti este un paradox, adică o construcţie eronată care încalcă principiile logicii. De fapt, infinităţile invocate, nu privesc mişcarea, ci spaţialitatea drumului parcurs.
Un alt aspect al relativizării mişcării a fost demonstrat de către Henri-Louis Bergson în legătură cu durata activităţii orientate spre viitor şi evaluate ca trecut, deci lipsită de prezent. Intr-adevăr, între trecut şi viitor nu există un zid despărţitor care să aibă o anumită grosime.
Când terminăm de pronunţat cuvântul “prezent”, deja vorbirea respectivă a devenit trecut. Nu putem delimita trecutul de viitor, spune filosoful francez, nici înăuntru cuvântului “prezent”, fiindcă, după pronunţia silabei “pre”, aceasta a devenit trecut, iar “zent” a rămas în viitor. Situaţia se repetă şi în cazul duratei pronunţiei unei litere sau fracţiuni de literă.
Desigur, aşa cum se observă, “relativizarea” nu rezultă aici din incapacitatea noastră de a cunoaşte realitatea, ci din viziunea eronată asupra timpului, care, de fapt, este o măsură a mişcării sau odihnei şi nu un fel de mişcare în sine.
Timpul nu este un element autonom, de sine stătător. El există numai ca măsură a mişcării. Ori, cum mişcarea este continuă, nu putem găsi timpul prezent ca moment static pe parcursul mişcării. Faptul că Universul e format din particule elementare fugitive, care se rotesc integrate în corpuri sau solidar, în jurul axei centrale, ne îndreptăţesc să atribuim timpului o existenţă obiectivă absolută, nu “relativistă”./2/
Paradoxul lui Bergson rezultă din contrazicerea dintre realitate, unde mişcarea este percepută corect ca un proces continuu, şi demonstaţia sofistă, în care, existenţa timpului ca prezent e condiţionată de stoparea mişcării (pronunţării cuvântului „prezent”).
Astfel, teoria relativizării curgerii timpului este un paradox care pune semnul egal între termenii contradictorii „repaus” şi „mişcare”, încălcând principiul logic al non contradicţiei. Altfel spus, nu mişcarea este relativă, ci evaluarea sau măsurarea ei. Ca realitate obiectivă mişcarea depinde de cantitatea şi calitatea energiei consumate de-a lungul drumului parcurs. Chiar dacă se scurtează sau se lungeşte traseul, cantitatea de mişcare nu este cea percepută, ci cea derulată efectiv în realitate.
Problema relativizării perceperii traseului mişcării obiectelor a atras atenţia cercetătorilor odată cu descoperirea integrării sistemelor planetare, stelare, galactice, etc. prin rotaţii supraetajate
O judecată intuitivă bazată pe legile mişcării enunţate de Newton ne spune că vom ajunge din urmă raza de lumină care ne va părea atunci staţionară, lumina va rămâne nemişcată” .
Din nefericire, adepţii contemporani ai teoriei neorelativităţii mişcării numesc ambele percepţii „relativiste”, deşi, într-un caz observatorul percepe iluzionat îndepărtarea (copacii aleargă), iar în al doilea percepţia e corectă (observatorul din drezină se apropie de pomi).
Nu spaţiul (distanţa) este perceput eronat, ci direcţia mişcării. Această iluzie este un fenomen psihic normal, guvernat de legile percepţiei. Astfel de iluzii pot fi corectate mental.
Ideea „relativizării mişcării” este sugerată de Mihai Eminescu. Genialul poet român a definit corect termenul „relativitate” înainte de a se naşte Albert Einstein:
„Dacă privim la mişcarea unui tren, afirma Eminescu, atunci o raportăm la suprafaţa Pământului. Dar, fiindcă Pământul însuşi se mişcă în jurul axei sale şi înaintează în calea lui împrejurul Soarelui, repausul trenului care stă locului nu este un repaus absolut, ci un repaus relativ la Pământ, Pământ care îl credem în repaus pentru că ne ia pe toţi cu el” (3).
Bibliografie
1. George Remete, Cunoasterea prin tacere, Editura paideia, 2004,
2.Anton Dumitriu, Paradoxuri logice, Ed. Academiei, 1944
-->
Comentarii