Carantină ca-n povești

[Giurgiu Silvia]

Martie cernea bruma norilor cenușii peste colțul de rai înconjurat de apele limpezi ale mării, poleind cu argintul înlăcrimat al zorilor palmierii întristați și singuratici. Mica insulă ruptă de lumea de care nu o separau mai mult de câteva mile, părea ruptă de civilizație. Frumusețea negrăită a locului atrăgea vizitatorii ca un magnet, dar numai în anotimpurile prielnice turismului. Din noiembrie și până în aprilie, acel tărâm al zeilor devenea ostil și neprimitor, iar singurul suflet care trăia acolo pe toată durata anului era Fabio, un tânăr localnic însărcinat cu întreținerea hotelului, restaurantului, a parcurilor și a plajei. Proprietarul insulei era un senator foarte important prin Parlamentul Italiei, dar care nu prea călca pe acolo, decât vara, pentru a se bucura de câteva zile de plajă și soare împreună cu familia, sau în scurte și neprevăzute inspecții, care îi creau tânărului administrator serioase bătăi de cap.
Cum sezonul estiv era destul de departe, iar el era încă prins cu vitregiile anotimpului rece și cu multitudinea îndatoririlor de muncă, nu mai avea deloc timp să se întoarcă la țărm, în orașul în care trăia familia și logodnica lui. Se obișnuise cu viața solitară, dar plină de pe insulă și chiar o adora. Singurătatea nu-i crea nicio problemă și se simțea foarte bine printre orătăniile, pe care le creștea cu acordul proprietarului, pentru a-și asigura hrana zilnică, fără să mai fie constrâns să facă mereu drumuri în oraș, pentru aprovizionare. Astfel că, iubita lui era nevoită să vină pe insulă, pentru a petrece împreună un sfârșit de săptămână, sau zilele libere naționale, care i se cuveneau de la serviciu. Fabio o aștepta în micul port și o ajuta să coboare din barca cu motor închiriată pentru cele două trei-zile de mini-vacanță, apoi plecau împreună de mână într-un tur de rutină, pentru a-și consuma iubirea prin grădinile Olimpului lor personal.
Tot el era și bucătarul șef al restaurantului, dar în lipsa clienților își exercita talentele pentru a-și răsfăța iubita, cu cele mai fanteziste și exotice preparate culinare, pe care ea le prețuia din toată inima. Apartamentul lui era situat în vârful turnului de supraveghere al insuliței, de unde putea observa absolut toate împrejurimile, care îi ofereau ochilor extaziați imagini imposibil de descris în simple cuvinte. Sandra iubea nespus răsăriturile de soare, pe care le admira din intimitatea și confortul dormitorului, când vremea era aspră, sau de pe plajă direct, atunci când clima o îngăduia.
După ce petrecuseră Ziua Femeii la un local discret din centrul istoric al orașului, o excepție făcută de Fabio, după îndelungi tratative cu Sandra, care invoca uneori nevoia de a petrece puțin timp printre oameni, plecaseră împreună către regatul lor, ce sclipea ca o diademă în depărtare. Râdeau fericiți, umplându-și plămânii cu aerul iute și magic al mării, despicând îmbrățișați valurile poleite cu argintul jucăuș al lunii, în barca lor sprințară. Vântul le răvășea hainele și părul, iar briza mării le scălda chipul cu stropi fini și reci.
- Cred că m-am îmbătat puțin! sughiță Sandra, agățându-se mai tare de gâtul iubitului. Era atât de bună, șampania aia!... Și cina a fost fantastică! Mulțumesc, dragule! Tu mă transformi într-o regină, ori de câte ori ești cu mine! O fi adevărată treaba cu virusul ăsta?
- Să sperăm, că nu e chiar atât de grav, pe cât vor ei să ne facă să credem! Eu cred că e cam exagerată reacția autorităților! Nu fac decât să semene panica în mintea oamenilor! Nici nu prea am avut timp să mă uit la televizor, zilele astea! La câtă treabă am!... Oricum, virusul nu ajunge pe insulă! Nu bate el, până acolo! râse bărbatul încetișor.
Dar, a doua zi, se treziră prizonieri, ca mai toți locuitorii Italiei, fiind instaurată starea de urgență și implicit carantină. Cu ochii măriți de spaimă și neîncredere, urmăreau știrile la televizor din confortul patului, schimbând canalele unul după altul, cu speranța că vor afla, că totul e doar o farsă macabră. Din păcate, nu era. Consternarea și panica îi imobiliză o vreme și-i reduse la o tăcere grea. Sandra începuse să suspine încet cuprinzându-și genunchii cu brațele, sfredelind parchetul cu privirile împietrite, iar Fabio o privea consternat, cu mintea golită de gânduri și incapabil să rostească un cuvânt.
Asimilată prima undă de șoc, tânărul sări în ajutorul iubitei, simulând un calm și o lejeritate care, deși nu erau dintre cele mai reușite, avură un efect pozitiv asupra tinerei.
- Hai, iubito, nu te panica așa! Vom face și noi, ce face toată lumea! Ba, mai mult! Noi suntem mai norocoși, decât mulți alții, care își vor petrece zilele între pereții apartamentelor și care vor fi nevoiți să admire primăvara de la fereastră! Noi avem aici un întreg Olimp! Ai auzit, ce spun autoritățile! Cea mai sigură măsură împotriva infectării este izolarea, iar noi suntem cu adevărat izolați, în cel mai frumos loc de pe planetă!
- Da, dar nu ne putem gândi numai la noi! Se spune că cei mai vulnerabili sunt vârstnicii, iar noi avem pe părinții noștri, acolo în oraș, închiși în cei câțiva metri pătrați, de care ziceai mai devreme! Noi suntem acum blocați aici și nu-i putem ajuta! Mai este și salonul meu!... Se va alege praful de afacerea mea, dacă ne vor ține închiși multă vreme! Doamne, Dumnezeule, ce sa va alege de lumea asta? se tânguia Sandra îngrijorată.
- Așa cum am spus, vom merge și noi cu valul! Hai să dăm niște telefoane și să ne organizăm cum trebuie! Eu cred că va fi lungă și complicată treaba asta! Sper, să mă înșel!
Au urmărit o vreme știrile toxice de la televizor, cu atenție și sufletul la gură, ca mai toată lumea, dar când acestea începură să se bată cap în cap, cu zvonurile de pe internet, obosiră în curând și simțind cum panica, nesiguranța și neîncrederea îi copleșea tot mai tare, riscând să intre în depresie, deciseră de comun acord să se țină departe de aceste surse dăunătoare și se refugiară la sânul naturii, dedicându-se toată ziua activităților de întreținere a stabilimentului și al insulei, pe care o aveau în custodie.
Fabio făcea rapoarte amănunțite șefului, însoțite de fotografii și live-uri, cu toate noutățile petrecute pe proprietatea acestuia și lucra cât era ziua de lungă pe afară, în timp ce Sandra se ocupa de curățenie, gătit, îngrijirea plantelor și a animalelor, citea sau naviga pe internet, vorbea mult la telefon cu familia și prietenii, iar la vremea prânzului punea masa în sala mare și elegantă a restaurantului, alegea muzica lor preferată, se îmbrăca frumos și își aștepta bărbatul cu emoția unei mirese îndrăgostite. Nici el nu se lăsa mai prejos și se pregătea minuțios pentru momentul acela special al zilei, apoi se prezenta la întâlnire, chipeș, emoționat și cu un buchet de flori în mână, pe care le oferea iubitei. După nelipsitul vals prin toată sala aceea imensă, fericiți și îmbrățișați se așezau la masă și își serveau unul altuia bunătățile pregătite de regina temporară a acelei împărății.
- Astăzi, m-a întrebat cineva, ce voi face în prima zi de libertate, după carantina asta!
- Și tu ce i-ai răspuns? întrebă Fabio, intrigat.
- I-am răspuns, că voi fi tare dezamăgită! râse tânăra, amintindu-și de stupoarea prietenei sale, la auzul unor asemenea cuvinte. Pentru mine, cea mai autentică libertate pe care am cunoscut-o până acum, este aceasta! Timpul meu și al tău s-a intersectat și s-a oprit aici, pe insulița asta unică și care a devenit regatul nostru! Tu ești regele și eu regina! Suntem de trei ani logodiți și abia dacă ne cunoșteam, dar să mai împărțim timp și spațiu! Ne vedeam mereu pe fugă, făceam totul pentru alții și nimic pentru noi! Așa e viața! Nu tot ce e rău pentru unii, este la fel și pentru alții! Important este să rămânem sănătoși și să avem vești bune de la cei dragi și de la restul lumii!
- Și eu simt la fel! mărturisi entuziasmat tânărul. Sunt de mulți ani pe insula asta, dar abia acum mă simt cu adevărat fericit! Cu tine aici, totul devine ireal de frumos!
Rupți de lume și refuzând să asculte toate minciunile care intoxicau omenirea, pe măsură ce epidemia devenea pandemie și cucerea toată planeta, cei doi ,,Robinsoni” își consolidau raportul cu condimentele minunate ale iubirii, asistând vrăjiți la fiecare pas pe care primăvara îl făcea în lume, liberă și tot mai îndrăzneață, incredulă parcă în fața liniștii și purității cerului. Marea, se oglindea și ea uimită în azurul orbitor de străveziu și de intens al unui cer limpede, cum nu mai fusese din timpuri străvechi. Soiuri de pești și vietăți marine, care se refugiaseră în cele mai îndepărtate adâncuri, din cauza invaziei distructive a omului, se fugăreau acum prin apele intens luminate și cristaline de lângă țărmuri, lăsându-se admirate de ochii extaziați și inofensivi ai celor doi străjeri ai raiului. Prin copacii de pe insulă, se zăreau specii de păsărele sosite recent de pe tărâmuri neumblate, pe care Fabio și Sandra le recunoșteau din documentarele văzute pe internet. Făceau fotografii și filmulețe, pe care le partajau pe rețelele de socializare, ca să le admire și alții, mai puțin privilegiați decât ei.
Pe pajiștea impecabil îngrijită din fața localului cei câțiva păuni își etalau veșmintele minunate, dansând și cântând pentru mare, natură și locuitorii acestora. Seara, cei doi aprindeau toate luminile de pe insulă și porneau la plimbare, mână în mână prin parc și pe plajă, iubindu-se pătimaș pe nisipurile argintate de razele lunii și dezmierdate de undele tăcute ale mării. Orașele și localitățile din împrejurimi păreau încremenite într-o tăcere sinistră, dar lipsa omului de pe străzi era ca un premiu binemeritat pentru planetă și univers, care respira, în sfârșit.
Veștile rele făceau salturi mortale ca să ajungă la mințile și sufletele oamenilor, în ciuda tuturor măsurilor de precauție ale acestora. Erau imposibil de stăvilit. Dacă le blocai tu circuitul, stând departe de televizor, telefon sau calculator, aveau grijă ceilalți să ți le transmită, în loc ,,de bună ziua!” sau ,,ce mai faci?”.
- Cred, că nu mai răspund, nici la telefon! se burzuluia mânios, Fabio. Oare, lumea asta nu mai are altceva de gândit și de vorbit, decât de viruși, pandemie, restricții, conspirații și dracu mai știe ce? Le tot repet la pisălogii ăștia de rude și prieteni, că nu vreau să mai aud despre astfel de lucruri, dar parcă vorbești la pereți! Mă tot injectează cu ,, noutăți” auzite de la televizor, de parcă eu nu aș putea să mă servesc singur, dacă aș avea nevoie!
- Fii răbdător, iubire! Nu știi, vorba aia? ,, Limba lovește mereu în dintele care doare!” Au și ei nevoie să se descarce!
- Cine dracu îi pune să caște gura, cât e ziua de lungă la aberațiile mafioților ăstora mondiali, ca apoi să le descarce în capul meu, care nu vreau să le aud!? Dacă întreabă cineva de mine, spune-le că sunt ocupat!
Sandra Îl sărută împăciuitor și îl lăsă să se îndepărteze bombănind la treburile lui, care îi distrăgeau atenția de la orice și îl calmau garantat. Trecuseră șase săptămâni aproape, de când erau izolați împreună pe insulă și simțea că aparține dintotdeauna acelui loc. Înflorea, văzând cu ochii și devenise sensibilă la cele mai banale lucruri, pe care nici nu le observase până atunci. Emoții necunoscute îi înfiorau inima și îi storceau lacrimi cu o ușurință ciudată. O bănuială minunată încolțea în suflet, dar aștepta ca ea să devină certitudine. Când fu aproape sigură, organiză o cină romantică pe terasa dinspre mare, mai ales că acum temperaturile serii o permiteau, pregăti un desert rafinat și special și își invită iubitul la masă, prin telefon, specificând că era vorba de ceva foarte important, care necesita toate atențiile și eforturile amândurora, pentru a petrece o seară perfectă.
Zis și făcut. De acum, Fabio prinsese gust pentru astfel de surprize și se implica trup și suflet, pentru a corespunde exigențelor femeii iubite. În opinia lui, nu era nevoie de un motiv anume, pentru a organiza astfel de momente frumoase, care nu trebuiau să lipsească din viața niciunui cuplu. Aranjat mai ceva decât păunii din curte, se înarmă cu un buchet uriaș de flori cules din grădina lui botanică și se prezentă cu toată galanteria de rigoare la cina romantică, al cărei motiv misterios îi dădea bătăi de inimă. Observă totul cu admirație și încântare, dar lipsea ceva. Nedumerit, scotoci cu privirea după protagonista serii și îi zări silueta grațioasă pe plaja pustie, cu privirea pierdută în nemărginirea întunecată. Cu pași ușori, neîndrăznind parcă să tulbure acea contemplare profundă, se apropie și depuse o sărutate pe umărul dezgolit sporadic de pletele mătăsoase, răsfirate de briza domoală a mării. Sandra se întoarse încet către el și-i cuprinse gâtul cu brațele, surâzând înlăcrimată. Era atât de frumoasă, încât Fabio își pierdu pentru o clipă suflarea.
- Chiar atât de important e? susură el, strângând-o la piept și sărutându-i ochii umeziți.
- Mai mult! șopti ea. Atât de important, încât nu ajunge nici seara asta, nici frumusețea acestei insule și nici viața noastră toată, pentru a sărbători acest moment!
- Pare... grandios!... Hai, nu mă mai ține pe spini! Fericește-mă și pe mine!
- Vom avea un copil! Am conceput un copilaș în cel mai critic moment din viața planetei și a omenirii, dar care pentru noi a fost cel mai fericit și mai frumos!
Un strigăt izbucni din pieptul bărbatului și Sandra se pomeni înșfăcată în brațe și purtată în zbor printre valurile ușor înspumate, apoi învârtită într-un vals amețitor pe nisipul fin, care le suportă extazul cu stoicism. Râzând și chiuind, alergară pe plajă până rămaseră fără suflare și căzură îmbrățișați în nisipul plajei, unde făcură dragoste până la epuizare.

[Giurgiu Silvia]

Mulțumesc pentru popas și distribuire, Dragă Lenuș!

[Giurgiu Silvia]

Viața mai este și frumoasă, în ciuda celor ce afirmă contrariul, draga mea! Mulțumesc pentru popas!

[maria giurgiu]

O poveste frumoasă , lucru rar cu pandemia aceasta și sfârșit fericit! Felicitări dragă Silvi! Am lecturat cu mult drag!

[Lenuş Lungu]

Lecturat cu mare drag, felicitări suflet minunat!

[Lenuş Lungu]

https://revistacronostaifaslierar.wordpress.com/2020/05/10/carantin...

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]