În tandem cu natura
care mi-a pus-n gând
un vânt boem,
pășesc alene pe frunze,
ca într-un vechi poem.
Renunță lent la umbre
și cerul de mătase,
când pașii mei dau formă
secundelor rămase.
O libertate caldă,
cu gust de dor și toamnă,
mă poartă către zări
pe care nu le știu,
spre tot ce n-are nume
lăsând în urma mea lumea
cu legile-i rigide,
Să fiu doar o suflare,
un gând rătăcit și liber,
în timp ce-n jur pământul
încet se încinde,
sufletul m-ndeamnă
să-mbrățișez lumina,
cât încă nu-i târziu.
-->
Comentarii