Dintre multe gânduri ce umblă călătoare
prin conştiinţa mea veşnic nelămurită,
puse şi învârtite pe mosorul minţii mele
m-a invadat unul aparte,
sau mă rog, aşa cred eu că este,
gândul acesta nu-mi dă pace
,,ce este sufletul?''
Oricum, de-a lungul timpului,
omul a evoluat încontinuu
de la Adam şi Eva încoace,
şi-a croit îmbrăcăminte şi accesorii frumoase sau bizare,
pe deasupra
şi-a mai brăzdat şi pielea cu acul tatuajului,
dar sufletului
n-a avut cum să-i croiască sau să-l înţepe cu aşa ceva,
el nu a cunoscut şi nu va cunoaşte niciodată moda
pentru forma sa nedefinită şi invizibilă.
Ştim că speranţa
este prima rază de lumină a noastră,
iubirea, dragostea și veselia
îi aduc omului soarele cu razele calde,
tristeţea-i
aduce furtuni de lacrimi,
supărări ca uraganele
ce produc calamităţi terestre
determină umanitatea
să se transforme în bestialitate,
fericirea,
ca o rafală de vânt ne inundă uneori, făcându-ne împliniţi,
vanitatea
te face mândru, trufaş, indiferent,
ura
te face şarpele care împroaşcă venin peste tot pe unde treci,
şi câte şi mai câte sentimente te mai stăpânesc!
O fi semănând cu forma noastră umană
din momentul în care ni se plămădeşte în trup
odată cu naşterea şi creşte în același timp cu noi,
hrănindu-se cu viaţa care ne-nconjoară,
savurând încontinuu din deserturile sentimentale
care îşi fac cuib în noi,
de-a lungul timpului acordat de Sus?
Și totuși, ce este sufletul?
Mihaela Moșneanu
-->
Comentarii