Mă calcă o babă din mahala cu un aparat la reparat.
Eu eram în bucătărie tocmai de întorceam o varză călită cu cârnați în tava din cuptor:
− Da' ce-mi faci? Îi post, maică, îi păcat mare să mânci de dulce.
− Și? O fac pe prostul.
− Ai s-ajungi în iad.
− Pentru o varză călită? Aida bre... Ș-apoi, crezi că maimuța știa că o să ajungă om?
Nu pricepe, așa c-o iau mai pe ocolite:
− Crezi că omida, în timp ce stă de se îmbuibă ronțăind frunze, știe că va ajunge fluture? Și chiar de-am zice c-are, așa, o bănuială, va ști că a zburat spre stele, sau va fi înghițită de prima vrabie de era prin preajmă?
Când nu există termen de comparație n-are rost să te agiți degeaba: eu nu voi fi niciodată acolo ca să-mi văd sufletul tăvălit prin smoală, sau răsfățat în rai și, chiar de-aș fi, cum aș mai putea simți ceva câtă vreme nu mai am ochi, să văd, urechi să aud și mâini să pipăi, sunt doar un pumn de oase într-un fund de groapă?
Haida, să lăsăm filozofiile și dă-mi joarsa aia să ți-o repare infamul de mine.
Da', acuma, c-o să-mi bag nasul în el și-l ating cu mânuțile astea păcătoase, nu s-o muta vre-un drăcușor în el de să-ți scârbănisească hogeacul ăla de-i zici casă?
− Că spurcată gură mai ai, își face baba trei cruci repezi și pleacă bombănind.
Îmi pun o porție, generoasă, de varză călită, portocalie, lucioasă, cu cârnați fierbinți, proaspăt scoasă din cuptor și, cu furculița în mână, tranșez cestiunea:
− Ce-i pasă fluturelui c-a fost omidă!
***
-->
Comentarii