stelele dintre noi se sting pe rând
moare încet tot ce-am trăit deja
murim cu ieri, cu azi, cu mâine…
dans de fantasme,
amintirea
încearcă să răscumpere
sângele, focul, visul…
toate acele cărări
neliniştite
şi nopţi arzând albastru,
copaci desprinşi din ploaie,
trandafiri,
învolburări de umbre cristaline
şi lungi căderi de frunze,
paradisuri…
ne mai aşteaptă oare azi vreun ţărm?
vreo tăcere în care
să ne adăpostim
ca în fecundul pântece al mării?
vreo zare
ca un cântec de vioară?
mai e ceva
ce i-am putea da timpului să roadă,
plată
pentru o clipă, încă, de zăbavă?
vreo duminică
frumos împodobită,
vreo inimă
picurând smirnă,
vreo uşă
prin care să nu treacă?
sărută-mă,
cu steaua care cade,
cu apele
acoperind biserici,
cu fiecare zvâcnire a sângelui
în tâmple,
sărută-mă…
şi în genunchi,
să ne săpăm în piatră rugăciunea
Dumnezeu
aşteaptă…
-->
Comentarii
Multumesc,.Ileana pentru clipele petrecute peste randurile mele.
O zi frumoasa!
Cu drag,
Anca
Multumesc, Delia, din fericire ai dreptate... totdeauna ramane cate ceva, trecerea si semnul tau de lectura atenueaza nostalgia.
cu drag,
Anca
Totdeauna rămâne ceva, amintirea, trăirea, nostalgia. Te citesc cu plăcere şi încântare.
Multumesc pentru trecere si semnul de lectura.
O zi frumoasa!
Cu drag,
Anca Tanase
Am lecturat cu plăcere acest poem minunat