Cerceii mamei,
un ciorchine de perle false
împletit pe liţa ruginită de vreme,
îmi strivesc lobii urechilor.
Ce dor smintit,
voia din cer să o cheme
cu atâta dor nemărginit
încât nici nu mai ştiu
cum s-au deschis plămânii
într-un zâmbet lătăreţ, lălâu,
lăsând să se vadă în sepia
cât mi-am dorit să mă asemăn cu ea.
Ultima data când i-am purtat,
innotând prin pantofii ei
cu toc cui, am naufragiat;
scrijilind parchetul ceruit
mi-am scrântit piciorul.
Cât de nătâng poţi fi
să te împiedici în şiragul de perle
ce doar la gâtul ei se aşeza
precum cerul împodobit de stele,
ca apoi să-ţi pierzi echilibrul stabil,
să te rostogoleşti odată cu ele
în plânset tăcut şi ascuns,
ca de mireasă tânără plină de vină,
nicicând nu mi-am închipuit!
Mă stric de râs ca după o glumă bună
recidivind în luciul oglinzii
înfiptă pe tocuri cui
în timp ce o imit catastrofal.
Prinsă-n impas emotional-
ce nebunie ar fi să fim iar împreună!-
timpul mă atacă furibund
lăsând urme adânci în obraz
şi nu pot piept să-i ţin.
Cerceii muşcă din lobul urechii
flămânzi de amintiri ce nu-mi aparţin;
doar clipa a rămas
să mă apere pasional.
Veronica Şerban
(august 2017)
-->
Comentarii
Cu întârziere mulţumesc cititorilor Florentina Maris, Lilioara Macovei, Ciobotariu Maria, Aurelia AlbAtros, Giurgiu Silvia, Mihai Ștefan Arsene, Costel Avrămescu, pentru comentarii şi apreciere!
Un poem foarte frumos, felicitări!