Cerule…
Cerule, Cerule, dă-mi un pic de nemurire,
să mai pot trăi sub Tine,
să pot urca prin adieri de vânt,
să-Ți mângâi rugăciunea cu propriul cuvânt.
sub bolta Ta albastră să pot să râd în soare,
în râsul meu să fie și formă și culoare,
cuprinsul Tău e hohot de râs strălucitor,
căci el îmi dă speranțe și-mi este-nvățător.
nu Te zăresc și totuși Te simt în depărtare,
văd îngerii zburând cu sfânta lor vibrare,
îi simt cum mă dezmiardă cu-atâta mângâiere
precum pe Cristul nostru Îl mângâi la-nviere.
în noaptea azurată sub albul clar de lună
înima mea cu Tine-ar vrea să stea-mpreună,
vom fi ca două flăcări ce vor arde pe sus
din răsăritul falnic și până la apus.
singurătatea țese rembrantiind la stampe,
cu chipul Tău pe ceruri, pe șesuri și pe ape,
adâncul întuneric se-ntinde ca un vis,
iubirea mea e mare, tăcerea, un abis…
Tu porți iubirea noastră-,întregul univers
și eu durerea surdă a ultimului vers,
pe trepte de albastru cobor patriarhal
pe cum îmi cade vremea, ca valul după val.
joi, 2 august 2012
-->
Comentarii